Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Sacramentul prin excelenţă, adică Preasfânta Euharistie păstrată pentru a fi dusă la bolnavi şi pentru a fi adorată de credincioşi.

[ Adoraţie euharistică; Euharistie; Prezenţa reală; Viatic ]

(Din lat. sacramentália). Semne sacre, înfiinţate de Biserică, prin care datorită unei asemănări cu sacramentele, sunt semnificate şi, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obţinute efecte mai ales spirituale (SC 60). În liturgie există două categorii de sacramentalii: 1. sacramentaliile prin care se cere un ajutor trecător asupra unor persoane, lucruri sau locuri (de ex., binecuvântarea unui bonav, a unei maşini, a unei case); 2. sacramentalii prin care anumite persoane, lucruri sau locuri sunt consacrate sau dedicate slujirii speciale a lui Dumnezeu sau a Bisericii (de ex., consacrarea unei fecioare, consacrarea sau binecuvântarea unei biserici, binecuvântarea unui cimitir).

[ Binecuvântare; Consacrare ]

(Din lat. sacraméntum, trad. din gr. mystérion, mister sau taină). Semne sau realităţi vizibile, materiale, care exprimă şi produc efect supranatural, numit har. Sunt înfiinţate de Isus Cristos şi încredinţate Bisericii pentru sfinţirea oamenilor. Fiecare sacrament conţine un element vizibil (de ex., apa, vinul, impunerea mâinilor etc.) şi un element invizibil (harul). Există şapte sacramente sau taine: trei sunt numite sacramentele iniţierii creştine (Botezul, Confirmaţiunea şi Euharistia), două sunt numite sacramentele de vindecare (Pocăinţa şi Ungerea bolnavilor), iar două sunt numite sacramentele de slujire a comuniunii (Preoţia şi Căsătoria), adică sunt rânduite spre mântuirea aproapelui, conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea poporului lui Dumnezeu. Celebrate cum se cuvine în credinţă, sacramentele conferă harul pe care îl semnifică. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează însuşi Isus Cristos. Preotul sau celebrantul nu este decât un instrument în mâinile lui Cristos. Sacramentele acţionează în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos săvârşite odată pentru totdeauna, şi nu sunt realizate de sfinţenia omului care dă sau primeşte, ci de puterea lui Dumnezeu. Totuşi roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte (cf. CBC 1131-1134).

[ Har; Ex opere operantis; Ex opere operato ]

(Din lat. sacrilégium). "Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele sau celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele, lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei, deoarece în acest sacrament însuşi Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanţial" (CBC 2120).

(Din lat. sacristánus). Persoană credinciosă care se îngrijeşte de întreţinerea unei biserici sau a unui oratoriu, dar în mod special de sacristia şi de prezbiteriul acestora.

[ Prezbiteriu; Sacristie ]

(Din lat. sacristía, derivat din sacrárium, loc unde se păstrează obiecte sacre). Încăpere alăturată unei biserici sau unui oratoriu, în care se păstrează obiectele sacre (vase, cărţi, veşminte) şi unde celebranţii îmbracă veşmintele liturgice pentru diferite celebrări.

[ Sacristan ]

(Cuv. lat., "Preasfântul conciliu"). Constituţie a Conciliului al II-lea din Vatican despre natura şi reforma liturgiei promulgat la 4 decembrie 1963. E divizată în şapte capitole: 1. Principii generale pentru reforma şi progresul liturgiei; 2. Misterul euharistic; 3. Celelalte sacramente şi sacramentalii; 4. Oficiul divin; 5. Anul liturgic; 6. Muzica sacră; 7. Arta sacră şi meterialul de cult. Are şi o anexă: Declaraţia Conciliului al II-lea din Vatican despre revizuirea calendarului.

[ Conciliul al II-lea din Vatican; Liturgie ]

[ Ave Maria ]

(Cuv. lat., "Bucură-te, Regină"). Rugăciune în cinstea Preasfintei Fecioare Maria, compusă de Aimaro, episcop de Le Puy (+ 1089). Este una din rugăciunile cu care se încheie Liturgia Orelor.

[ Liturgia Orelor ]

În liturghie, este ajunul Paştelui, ultima zi a tríduum-ului pascal. Biserica se odihneşte, priveghează şi jeleşte pe lângă mormântul în care se odihneşte trupul lui Cristos, şi nu celebrează toată ziua nici o acţiune liturgică. În schimb noaptea, are loc celebrarea solemnă a vegherii pascale.

[ Triduum Pascal; Veghere Pascală ]

(Expr. lat., "convalidare în rădăcină"). Validarea unei căsătorii nule din cauza existenţei unui impediment sau a unui defect de formă, care are loc fără reînnoirea consimţământului (care e valid şi continuă să existe), ci prin simpla intervenţie a autorităţii ecleziastice competente care înlătură eventualul impediment sau defect de formă (cf. CDC, can. 1161-1165).

(Din lat. sanctuárium, derivat din sánctus, sfânt). 1. Parte a bisericii situată în jurul altarului, destinată celebrărilor sacre (prezbiteriu). 2. Denumire dată unei biserici care este obiectul unei cinstiri speciale din partea credincioşilor şi care a devenit loc de pelerinaj (de ex., sanctuarul de la Cacica, închinat Sfintei Fecioare Maria).

[ Pelerinaj; Prezbiteriu ]

(Cuv. lat., "sfânt"). Cântare de laudă din cadrul Sfintei Liturghii (imediat după Prefaţă), inspirată din Is 6,3 şi din Mt 21,9. Întreaga adunare a credincioşilor se uneşte cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească, îngerii şi toţi sfinţii, o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt.

În liturgie, săptămâna care urmează după duminica Paştelui sau a Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Mai este numită şi "Săptămâna Luminată" sau "Săptămâna Albă".

[ Paşte ]

În liturgie, săptămâna dinainte de duminica Paştelui, când se celebrează Triduum-ul pascal. Mai este numită şi "Săptămâna Mare".

[ Triduum Pascal ]

(Termen derivat din slav. sirak, sărac). 1. Ca virtute sărăcia este o dispoziţie interioară care ne face să ne detaşăm de bunurile materiale, ca să putem fi cu adevărat liberi faţă de ele. Detaşarea inimii de bogăţii este necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor. "Fericiţi cei săraci în spirit" (Mt 5,3). Toţi creştinii trebuie "să se străduiască, să-şi orienteze corect înclinaţiile, ca nu cumva folosirea bunurilor acestei lumi şi alipirea de bogăţii împotriva spiritului sărăciei evanghelice, să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite" (LG 42). 2. Sfatul evanghelic al sărăciei, ca imitare a lui Cristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, pe lângă viaţa săracă în realitate şi în spirit (re et spíritum), care trebuie trăită în sobrietate şi să rămână străină de bogăţiile pământeşti, comportă dependenţa şi limitarea în folosirea şi dispunerea de bunuri conform cu dreptul propriu al fiecărui institut de viaţă consacrată (CDC, can. 600). Călugării şi călugăriţele îmbrăţişează acest sfat evanghelic prin vot public; celelalte persoane consacrate, prin vot, jurământ sau promisiune.

[ Sfaturi Evanghelice; Virtute; Vot ]

Principala zi de sărbătoare de poruncă este duminica, ziua Domnului, ziua celebrării Misterului Pascal. Alte sărbători de poruncă sunt: Naşterea Domnului (Crăciunul), Epifania, Înălţarea Domnului, Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos, Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu (1 ianuarie), Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria (8 decembrie), Adormirea Maicii Domnului (15 august), Sfântul Iosif (19 martie), Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (29 iunie) şi Toţi Sfinţii (1 noiembrie). Duminica şi în aceste 10 sărbători, credincioşii sunt obligaţi să participe la Sfânta Liturghie şi să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică sau îi reţin de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptei de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului (cf. CDC, can. 1247).

[ Duminică ]

(Din gr. skándalon, cursă, uneltire). Este atitudinea sau comportamentul care îi determină pe alţii să săvârşească răul. Scandalul constituie greşeală gravă dacă cel care îl provoacă prin acţiune sau omisiune îl duce deliberat pe altul la o greşeală gravă. Scandalul dobândeşte o gravitate deosebită datorită autorităţii celor care îl cauzează sau a slăbiciunii celor care îl suportă (cf. Mt 18,6). Scandalul este grav şi atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii (de ex., părinţii, preoţii, învăţătorii) (cf. CBC 2284-2285).

(Din lat. scapuláre, derivat din scápulae, umeri, spete). Fâşie lată şi lungă de stofă care acoperă umerii şi atârnă în jos atât la spate cât şi în faţă. La început era o simplă haină de lucru, închisă la mijloc dar care a devenit cu timpul un element caracteristic al hainei benedictine, adoptat ulterior şi de alte ordine călugăreşti (carmeliţi, dominicani etc). Există şi un scapular mic format dintr-o fâşie îngustă de stofă, purtat sub cămaşă de unii terţiari sau de membrii acestor asociaţii de credincioşi: de ex., scapularul Maicii Domnului recomandat de carmeliţi.

[ Carmeliţi; Terţiari ]

(În lat. Sédes Apostólica). Tronul sfântului apostol Petru. Jurisdicţia episcopului Romei (papa) asupra întregii Biserici. Sub denumirea de Scaunul Apostolic sau Sfântul Scaun se înţelege nu numai Pontiful Roman, ci şi Secretariatul de Stat, Consiliul pentru treburile publice ale Bisericii şi celelalte organisme ale Curiei romane, dacă nu se constată altfel din natura lucrului sau din context. Ca oficiu al Pontifului Roman, Scaunul Apostolic este de orânduire divină. Nu trebuie confundat nici cu Biserica Catolică, nici cu Statul Vatican.

[ Curia romană; Papă; Vatican ]

(Din gr. schísma, diviziune, dezbinare). Denumire dată oricărei rupturi a unităţii Bisericii. Conform Dreptului canonic, schisma este "refuzul din partea unui creştin catolic de a se supune Suveranului Pontif (papa) sau refuzul de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi papei" (CDC, can. 751). Aceeaşi legislaţie canonică prevede că un catolic schismatic cade în excomunicare látae senténtiae (cf. CDC, can. 1364, § 1).

[ Excomunicare; Koinonia; Latae sententiae ]

(Expr. lat., "şcoală de cântăreţi"). Ansamblu vocal restrâns sau un mic cor care interpretează, în cadrul celebrărilor liturgice, anumite cântece mai dificile sau alte cântece în alternanţă cu adunarea credincioşilor. Acest cor exercită o misiune liturgică proprie: el trebuie să se îngrijească de executarea corespunzătoare a părţilor ce îi revin în funcţie de diferitele genuri de cântări şi să promoveze participarea activă a credincioşilor (cf. PNMR 63). Este bine să existe un cantor sau un dirijor de cor pentru a conduce şi susţine cântarea poporului. În lipsa corului, cantorului îi revine conducerea diferitelor cântări, poporul îndeplinindu-şi partea care îi revine (cf. PNMR 64).

[ Dascăl ]

Scriitori care au trăit în primele veacuri ale Bisericii, dar care nu se caracterizează în totalitate prin dreapta credinţă sau prin sfinţenia vieţii, ca în cazul sfinţilor Părinţi. Exemple de scriitori bisericeşti: Origene, Clement Alexandrinul, Tertulian, Eusebiu de Cezareea etc.

[ Sfinţii Părinţi ]

[ Biblie ]

(În lat. Lítterae apostólicae). Orice document emis de papa, care conţine fie norme disciplinare, fie alte decizii, cum ar fi: numirea de sfinţi patroni, promovarea de noi fericiţi, înfiinţarea de noi nunţiaturi etc. Scrisoarea apostolică cheirógrapha (scrisă de mână) este un document scris şi semnat personal de papa. Scrisoarea apostolică mótu próprio conţine legi cu carater disciplinar.

[ Motu Proprio ]

(În lat. Lítterae testimoniáles). Document oficial emis de preotul paroh cu privire la religiozitate, onestitatea şi credibilitatea părţilor, experţilor şi martorilor într-un proces ce are loc în tribunalul bisericesc.

[ Tribunalele bisericeşti ]

(Din lat. scrutínium, derivat din scrutári, a cerceta a căuta cu atenţie). Celebrare specială care are loc în cadrul Sfintei Liturghii, până la Ofertoriu, (lecturi biblice, omilie, exorcism, impunerea mâinilor), în trei duminici din Postul Mare (a III-a, a IV-a şi a V-a), care face parte din pregătirea adulţilor pentru primirea sacramentului Botezului.

[ Catecumen; Catecumenat; Iniţiere creştină ]

Secretul la care sunt obligate "sub grávi" toate persoanele care cunosc într-un fel oarecare păcatele mărturisite de alţii la spovadă. Eventualele încălcări ale acestor legi sunt prevăzute cu pedepse grave, inclusiv excomunicarea.

[ Sigiliu sacramental; Sub gravi ]

(În lat. Státus Secretária). Este organul cel mai important al Curiei romane care are sarcina de a-l ajuta îndeaproape pe papa în exercitarea misiunii sale supreme. Este condus de un cardinal numit Secretar de Stat şi are două secţii: Secţia treburilor generale, condusă de un substitut, şi Secţia raporturilor cu statele, sub conducerea unui secretar propriu.

[ Curia Romană ]

(Din lat. sequéntia, care se succed). Cântare în formă de poezie sau de proză ritmată, care urmează după lectura a doua, înainte de Aleluia, la Liturghia din unele sărbători. De exemplu, Víctimae pascháli láudes, în duminica Învierii Domnului, şi Véni, Sáncte Spíritus, în duminica Rusaliilor.

(Expr. lat., "când scaunul este vacant"). Expresie folosită pentru a indica perioada de timp în care sunt vacante Scaunul Apostolic şi Scaunul episcopal. Scaunul Apostolic devine vacant datorită morţii sau renunţării papei, iar Scaunul episcopal datorită morţii, renunţării, transferării sau demiterii episcopului diecezan. Cînd Scaunul Apostolic este vacant Colegiul cardinalilor nu poate lua nici o iniţiativă: séde vacánte, níhil innovétur.

[ Administrator diecezan; Scaunul Apostolic ]

(Din lat. seminárium, pepinieră). Şcoala în care aspiranţii la sfânta Preoţie se pregătesc din punct de vedere spiritual şi intelectual conform normelor stabilite de Biserică. Există două feluri de seminarii: seminarul mic (liceal), al cărui scop principal este cultivarea germenilor vocaţiei preoţeşti din sufletul adolescenţilor printr-o formare religioasă specifică, unită cu o instruire umanistă şi ştiinţifică adecvată, şi seminarul mare (diecezan sau interdiecezan), al cărui scop este de a forma preoţi care, trăind spiritul Evangheliei şi unirea profundă cu Cristos, să devină capabili să înveţe, să sfinţească şi să conducă poporul lui Dumnezeu. De aceea în seminarul mare li se dă seminariştilor o profundă formaţie spirituală, liturgică, misionară, teologică şi pastorală (cf. CDC, can. 232-264).

[ Preoţie ]

[ Ritul Păcii ]

[ LXX ]

Sunt trei sfaturi bazate pe învăţătura şi exemplul lui Isus Cristos: sărăcia, ascultarea şi castitatea. Sunt recomandate de apostoli, de Sfinţii Părinţi, de învăţătorii Bisericii. Sfaturile evanghelice sunt un dar dumnezeiesc pe care Biserica l-a primit de la Domnul său şi pe care, prin harul lui, îl păstrează necontenit (cf. LG 43). Sunt îmbrăţişate prin vot sau alte legăminte sacre (jurământ, promisiune) de persoanele care se consacră lui Dumnezeu.

[ Ascultare; Castitate; Sărăcie; Vot ]

Atribut al lui Dumnezeu, care exprimă transcendenţa sa şi separarea sa de orice realitate creată, mai ales de rău şi de păcat. Chemarea la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos, oricare ar fi starea şi sfinţenia lor (cf. LG 40). Toţi sunt chemaţi la sfinţenie: "fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5,48). "Desăvârşirea creştină nu are decât o limită, aceea de a nu avea nici una" (sfântul Grigore de Nyssa) (cf. CBC 2013; 2028). Biserica este sfântă, căci Domnul Preasfânt este autorul ei, Cristos, Mirele ei, s-a dat pentru ea spre a o sfinţi, Duhul Sfânt, Duhul sfinţeniei, îi dă viaţă. Deşi cuprinde păcătoşi, este ex máculis immaculáta, adică cea fără de păcat alcătuită din păcătoşi. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei, în Maria ea este deja cea preasfântă (cf. CBC 867).

[ Notele Bisericii; Sfinţi ]

În sens larg, sunt sfinţi toţi creştinii care, însufleţiţi de virtutea dragostei, trăiesc şi mor în harul lui Dumnezeu şi se bucură de fericirea veşnică a raiului. În sens strict sunt sfinţi toţi acei creştini pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor pentru că au practicat în mod eroic virtuţile creştineşti sau pentru că şi-au dat viaţa pentru credinţă, îndurând moartea de martiri. În cursul anului liturgic, Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi, proclamând misterul pascal în aceia şi în acelea "care au suferit cu Cristos şi cu el împreună sunt preamăriţi; ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora, care îi atrag pe toţi în Cristos la Tatăl, şi, pentru meritele lor, ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu" (SC 104).

[ Sfinţenie; Toţi Sfinţii ]

Învăţătorii adevăratei credinţe care au trăit în primele veacuri. Se numesc "Sfinţi Părinţi" pentru că au fost instrumentele Duhului Sfânt prin care au fost explicate Scripturile Sfinte şi au fost precizate normele religiei creştine. Din punct de vedere teologic, Sfinţii Părinţi, numiţi şi Părinţii Bisericii, se caracterizează prin dreapta credinţă, prin sfinţenia vieţii, prin vechime şi prin faptul că sunt aprobaţi de Biserică, fie în mod expres, fie în mod tacit. În Occident, perioada patristică se încheie cu sfântul Grigore cel Mare (+604) şi sfântul Isidor de Sevilla (+634), iar în Orient cu sfântul Ioan Damascenul (+749).

[ Doctorii Bisericii (Învăţătorii Bisericii); Scriitori bisericeşti ]

(Din lat. sigíllum, pecete). Aşa este numit secretul la care este obligat preotul care ascultă mărturisirile sacramentale (spovezile) ale credincioşilor. Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea este absolut interzis confesorului să trateze câtuşi de puţin prin cuvinte sau în oricare alt mod şi indiferent din ce motiv. Toate păcatele, mari sau mici, mărturisite de penitent în cadrul spovezii, cad sub inviolabilul sigiliu sacramental, chiar şi în cazul în care penitentul nu primeşte dezlegarea. Confesorul care ar viola acest sigiliu cade automat în excomunicare şi numai Scaunul Apostolic poate să-l dezlege (cf. CDC, can. 983; 1388).

[ Pocăinţă; Secret sacramental ]

(Expr. lat., "iscălitură apostolică"). Este tribunalul suprem al Scaunului Apostolic, care se îngrijeşte de administrarea corectă a justiţiei în Biserică. Are două secţii: una judiciară, în care sunt judecate, printre altele, diferitele recursuri împotriva diferitelor sentinţe pronunţate de Róta Romána, şi o alta administrativă, în care sunt examinate diferitele recursuri împotriva unor acte administrative, ecleziastice.

[ Rota Romana; Tribunalele bisericeşti ]

(Din gr. sýmbolon, semn distinctiv, culegere, sumar). Simbolul credinţei este, pe de o parte, un semn de recunoaştere şi de comuniune între creştini, iar pe de altă parte, culegerea principalelor adevăruri de credinţă. Încă de la început, Biserica apostolică, adică cea din timpul apostolilor, şi-a asumat şi a transmis credinţa în formule scurte, normative pentru toţi (cf. Rm 10,9). Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în sinteze organice şi articulate, destinate în special candidaţilor la Botez. Aceste sinteze ale credinţei sunt numite "mărturisiri de credinţă" pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Sunt numite "Crez" după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: "cred". Sunt numite şi "Simboluri ale credinţei". În decursul secolelor au apărut numeroase simboluri ale credinţei, dintre care două ocupă un loc deosebit în viaţa Bisericii Catolice: Simbolul apostolilor şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Simbolul apostolilor este numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezultatul fidel al credinţei apostolilor. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. "Este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană, unde şi-a avut scaunul Petru, primul dintre apostoli, şi unde acesta a adus expresia credinţei comune" (sfântul Ambroziu, Explanátio Sýmboli, 7). Simbolul niceno-constantinopolitan îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. Este recitat sau cântat la Sfânta Liturghie.

[ Credinţă ]

(Din lat. simonía). Cumpărarea unui bun spiritual, sau legat de cel spiritual, cu bani sau alte bunuri materiale, cum a încercat să facă Simon Magul (de aici denumirea de "simonie") despre care vorbeşte cartea Faptele Apostolilor (8,1-19). Vinderea sau cumpărarea unui sacrament (de ex., sfânta Preoţie), a unui oficiu ecleziastic (de ex., oficiul de paroh), a unui obiect consacrat sau binecuvântat pe motivul că e binecuvântat sau consacrat (de ex., un potir). "Cine celebrează sau primeşte un sacrament în mod simoniac să fie pedepsit cu interdict sau cu suspendare" (CDC, can. 1380). "Atribuirea unui oficiu ecleziastic în mod simoniac este nulă în virtutea dreptului" (CDC, can. 149).

[ Oficiu ecleziastic; Sacramente ]

(Din gr. synáxis, adunare religioasă). Termen specific creştin care înseamnă comunitatea creştină convocată sau adunată la diferite celebrări liturgice, îndeosebi la celebrarea euharistică (sinaxa euharistică), şi care participă activ la ele. Practic termenul este sinonim cu cel de "sinagogă" (gr. synagoghé), dar a fost preferat de creştini pentru a deosebi cultul lor de cel al evreilor.

[ Celebrare ]

(Din gr. sýnodos, adunare). Adunarea episcopilor şi a altor credincioşi în cadrul căreia sunt dezbătute probleme privind învăţătura, morala şi activitatea pastorală a Bisericii. Sinodul episcopilor este adunarea episcopilor care, aleşi din diferite regiuni ale lumii, se întrunesc la anumite intervale de timp ca să întreţină o unire mai strânsă cu papa şi Colegiul episcopilor, ca să-l ajute cu sfaturile lor pe papa în menţinerea şi promovarea credinţei şi moralei, în observarea şi consolidarea disciplinei ecleziastice şi ca să examineze problemele privind activitatea Bisericii în lume (cf. CDC, can. 342). Sinodul episcopilor se poate reuni în adunare generală, când sunt tratate probleme care privesc direct binele întregii Biserici, şi în adunare specială, când sunt tratate probleme ce privesc direct una sau mai multe regiuni determinate (de ex., Sinodul episcopilor europeni sau Sinodul episcopilor francezi). Adunarea generală poate fi ordinară (o dată la trei ani) sau extraordinară (când sunt dezbătute probleme care necesită o rezolvare promptă). Cei mai mulţi episcopi care participă la sinod sunt aleşi de Conferinţele episcopale, alţii sunt desemnaţi în virtutea dreptului, iar alţii sunt numiţi direct de papa. Sinodul diecezan este adunarea delegaţilor preoţilor şi ai altor credincioşi ai unei dieceze, convocată şi prezidată de episcopul diecezan, pentru a trata probleme privind binele întregii dieceze (cf. CDC, can. 460).

[ Conciliu; Conciliu ecumenic; Conciliu particular ]

(Din slav. slużiti, a sluji; în lat. ministérium). Participare la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regească. Toţi credincioşii participă la această triplă funcţie în virtutea Botezului şi a Confirmaţiunii. Clericii participă într-un mod special în virtutea sacramentului Preoţiei (cf. DS 1326; PO 1; AA 10). În slujirea sa, preotul acţionează în persoana lui Cristos, e trimisul lui Cristos (cf. LG 27), îl reprezintă (cf. OT 4) şi îi îndeplineşte funcţiunile (cf. LG 28).

[ Preoţie; Slujitor ]

(În lat., miníster). Persoana abilitată să îndeplinească funcţii spirituale în Biserică. Slujitorii sacri sunt slujitori care au primit sacramentul Preoţiei (episcop, preot, diacon). Mai sunt numiţi şi clerici. Însemnaţi cu un caracter de neşters, sunt consacraţi şi îndeplinesc "in persóna Chrísti", fiecare conform gradului său, funcţiile de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. Slujitorii instituiţi sunt slujitorii care au primit slujirile înfiinţate de Biserică: acolitatul şi lectoratul.

[ Acolitat; Lectorat; Preoţie; Slujire ]

Societate în care membrii, fără să depună voturi, urmăresc un scop apostolic şi tind la desăvârşirea vieţii trăind în comunitate conform constituţiilor proprii (cf. CDC, can. 731). În unele privinţe (activitatea apostolică, viaţă comunitară) se aseamănă cu institutele călugăreşti, dar diferă substanţial de acestea întru-cât, în cele mai multe cazuri, membrii nu se consacră prin profesiunea sfaturilor evanghelice.

[ Institut călugăresc; Institut secular ]

(În lat. Socíetas Jésu).

[ Iezuiţi ]

(Din lat. solémnitas). Cel mai înalt grad al unei sărbători liturgice. În calendarul catolic sunt următoarele solemnităţi: Sfânta Maria Născătoare de Dumnezeu (1 ianuarie), Epifania Domnului (6 ianuarie), Sfântul Iosif (19 martie), Buna-Vestire (25 martie), Sfânta Treime, Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos, Inima Preasfântă a lui Isus, Naşterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie), Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (29 iunie), Adormirea Maicii Domnului (15 august), Toţi Sfinţii (1 noembrie), Domnul Nostru Isus Cristos Regele Universului, Neprihănita Zămislire (8 decembrie), Naşterea Domnului (25 decembrie), Învierea Domnului (Paştele), Înălţarea Domnului şi Coborârea Duhului Sfânt (Rusaliile).

(Din lat. sóror). Denumire dată unei călugăriţe care nu aparţine unui ordin călugăresc, ci unei congregaţii călugăreşti.

[ Congregaţie călugărească; Monah-Monahie ]

(Din gr. sotería, mântuire, şi lógos, ştiinţă). Parte a teologiei dogmatice creştine care studiază mântuirea omului şi a lumii în Isus Cristos.

[ Mântuire; Mântuitor ]

(Din lat. spécies, aspect exterior, calitate exterioară). Expresia se referă la calităţile (accidente în sens filozofic) pâinii şi vinului, care, chiar după consacrare şi transsubstanţiere rămân neschimbate în timp ce substanţa lor s-a transformat în Trupul# şi Sângele lui Cristos.

[ Euharistie; Ostie; Prefacere; Transsubstanţiere ]

(Din lat. sperántia). Virtute teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră împărăţia cerului şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Isus Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul Duhului Sfânt. Speranţa răspunde aspiraţiei către fericire care este pusă de Dumnezeu în inima fiecărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre împărăţia cerului; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice (cf. CBC 1817-1818).

[ Virtuţi teologale ]

(Din lat. periúrium). 1. Faptul de a călca jurământul; nesocotirea unui jurământ; jurământ fals. Sperjurul constituie o gravă lipsă de respect faţă de Dumnezeu, care este întotdeauna credincios făgăduinţelor sale. 2. Este sperjur acela care, sub jurământ, face o promisiune pe care nu are intenţia să o ţină sau care, după ce a promis cu jurământ, nu-şi ţine cuvântul. Sperjurul îl cheamă pe Dumnezeu să fie martor al unei minciuni (cf. CBC 2150-2152).

[ Jurământ ]

(Din lat. spirituálitas). Termenul se referă atât la valorile spirituale, cât şi la concepţiile şi practicile proprii ale unei religii sau ale unei confesiuni creştine (de ex., spiritualitate catolică, ortodoxă etc.) sau ale unui ordin călugăresc (de ex., spiritualitate benedictină, franciscană etc.).

[ Viaţă spirituală ]

(Din slav. ispovedati, a mărturisi).

[ Pocăinţă ]

(În lat. státus grátiae). Raportul de prietenie al unui suflet cu Dumnezeu, adică condiţia sufletului care nu are păcat grav sau de moarte. Starea de har se dobândeşte prin Botez, şi se recapătă prin sacramentul Pocăinţei.

[ Botez; Har; Pocăinţă ]

(Din lat. státio, oprire). Fiecare din cele patrusprezece episoade ale Căii Sfintei Cruci, reprezentate printr-o icoană sau basorelief, în faţa cărora credincioşii se opresc pentru a medita şi a se ruga.

[ Calea Crucii ]

Mici vase din sticlă sau din metal argintat care conţin vinul şi apa pentru celebrarea Sfintei Liturghii, aşezate pe credenţă.

[ Credenţă ]

(Din gr. stígma, semn, rană). Răni a căror formă reproduce rănile pricinuite lui Isus în timpul Patimilor sale şi care apar pe trupul unor persoane favorizate de Dumnezeu, la mâini, la picioare, la piept şi pe frunte, fără să fie provocate de vreo intervenţie externă, însoţite de obicei de puternice suferinţe fizice şi morale care amintesc de suferinţele lui Isus, şi pe care nici o intervenţie medicală nu le poate vindeca. Primul şi cel mai renumit caz de persoană stigmatizată este cel al sfântului Francisc de Assisi, care, în 1224, cu doi ani înainte de a muri, a primit stigmatele pe muntele Verna. În secolul nostru se aminteşte cazul lui Padre Pio din Petralcina, capucin italian, mort în 1968.

[ Patimile Domnului ]

(Din lat. stóla, derivat din gr. stolé, veşmânt). Veşmânt liturgic purtat de episcop, de preot şi de diacon, în formă de fâşie lungă, de stofă sau mătase, pe care sunt brodate simboluri religioase. Este purtat la toate celebrările liturgice. Diaconii poartă stola în bandulieră pe umărul stâng şi înnodată sub braţul drept, iar preoţii şi episcopii o poartă atârnând de gât.

(Expr. lat., "sub ceea ce este grav"). Expresie care arată importanţa pe care legislatorul sau superiorul ecleziastic o acordă îndeplinirii unei legi sau a unei porunci. Echivalează cu "sub pedeapsa păcatului grav".

(Cuv. lat. derivat din subrépere, a se furişa). În Dreptul canonic, trecerea sub tăcere a adevărului întro cerere făcută pentru a dobândi un rescript de la superiorul ecleziastic. Dacă în cerere sunt omise acele lucruri care potrivit legii, stilului şi practicii canonice, trebuie validitate, rescriptul superiorului este nul.

[ Obreptio; Rescript ]

Perpetuarea misiunii sau slujirii apostolilor prin episcopii din toate timpurile, care, din voinţa lui Cristos, le moştenesc misiunea şi o duc până la capăt. "Misiunea divină încredinţată de Cristos apostolilor va trebui să continuie până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea apostolii, în această societate orânduită ierarhic (adică Biserica), au avut grijă să-şi instituie succesori" (LG 20). "Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le propria misiune de a învăţa" (DV 7).

[ Apostolicitate ]

Dieceză sufragantă; Episcop sufragan

(Din lat. superstítio). Superstiţia este devierea sentimentului religios şi a practicilor pe care acesta le impune; o deviere a cultului pe care îl aducem Dumnezeului adevărat. Îşi are expresia maximă în idolatrie precum şi în diferitele forme de divinaţie şi de magie (cf. CBC 2111; 2138). Principalele forme de superstiţie: ghicitoria (recurgerea la diavoli, chemarea morţilor, consultarea horoscoapelor etc.); magia sau vrăjitoria, adică încercarea de a capta puterile oculte pentru a le pune în serviciul propriu; spiritismul, adică încercarea de a intra în legătură cu sufletele morţilor pentru a cunoaşte şi a face lucruri care nu pot fi cunoscute sau făcute cu puterile naturale. Superstiţia este un păcat împotriva poruncii întâi a lui Dumnezeu: "Să nu ai alţi dumnezei afară de mine".

În credinţa creştină, termenul se referă la tot ceea ce este de la Dumnezeu şi depinde de iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu, depăşind capacităţile inteligenţei şi puterile voinţei umane. Sunt realităţi supranaturale, de exemplu, revelaţia, harul, virtuţile teologale etc.

(Din lat. suspénsio). Cenzură sau pedeapsă medicinală rezervată numai clericilor care le interzice: toate sau unele acte ale puterii preoţeşti (de ex., celebrarea Sfintei Liturghii), toate sau unele acte ale puterii de conducere sau de jurisdicţie; exercitarea tuturor sau numai a unor drepturi sau funcţii legate de un oficiu ecleziastic (de ex., suspendarea salarizării unui paroh). Suspendarea încetează când încetează contumacia (încăpăţânarea) celui pedepsit.

[ Cenzură ]

(Din ital. sottana).

[ Talar ]