Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

(Expr. lat., "De la hirotoniri"). Calificativ dat unei suspendări care interzice clericului căzut în această cenzură să exercite puterile sacre legate de hirotonirea pe care a primit-o. De exemplu, suspendarea de la celebrarea Sfintei Liturghii.

[ Cenzură; Suspendare ]

(Din aramaicul Abbà, tată). Superiorul unei mănăstiri autonome.

[ Mănăstire autonomă ]

Superiorul unei congregaţii monahale.

[ Congregaţie monahală ]

Superiorul unei confederaţii monahale.

[ Confederaţie monahală ]

Abatele care conduce o abaţie teritorială. În vechea legislaţie canonică se numea "Abate Nullíus". În cele mai multe cazuri nu este episcop, ci simplu preot.

[ Abaţie teritorială ]

(Din lat. abbatíssa). Superioara unei mănăstiri de monahii sau maici (moniáles); stareţă.

[ Monah-Monahie ]

O porţiune determinată a poporului lui Dumnezeu, delimitată teritorial a cărei grijă pastorală este încredinţată, datorită unor circumstanţe istorice sau culturale, unui abate care o conduce cu putere ordinară proprie, asemenea unui episcop diecezan (cf. CDC, can. 370). Este o Biserică particulară, ca şi dieceza. De exemplu, abaţia Montecassino (Italia) care are 47 de parohii.

[ Dieceză ]

(Din lat. abdicátio, renunţare). Renunţare de bunăvoie la un oficiu ecleziastic. Pentru a fi validă, abdicarea trebuie să fie acceptată de autoritatea competentă, făcând excepţie abdicarea papei şi a administratorului diecezan.

[ Administrator diecezan; Oficiu ecleziastic ]

(Din lat. abiuráre, a tăgădui cu jurământ). Act exterior şi public prin care un creştin adult reneagă erorile pe care le-a mărturisit mai înainte (apostazie, erezie, schismă) şi face mărturisirea de credinţă catolică în faţa unui reprezentant calificat al Bisericii (ordinariul locului sau un delegat al său). Liturgia Botezului cuprinde şi o scurtă formulă de abjurare pentru toţi candidaţii adulţi, indiferent de gruparea religioasă necreştină din care ar proveni.

[ Apostazie; Erezie; Schismă ]

(Din lat. ábsis). Partea unei biserici de forma unei nişe semicirculare sau poligonale, care înglobează prezbiteriul, în care se află altarul principal. Unele biserici au abside şi în continuarea transeptului sau chiar alături de navele laterale.

[ Navă; Prezbiteriu; Transept ]

(Din lat. absolutórius). Certificat de absolvire a celor şase ani de studii filozofico-teologice din cadrul seminarului mare.

[ Bacalaureat ]

(Din lat. absolútio, eliberare). Actul prin care, în cadrul sacramentului Pocăinţei, preotul iartă, în numele lui Dumnezeu şi al Bisericii, păcatele mărturisite de către o persoană botezată. Mai este numită şi "dezlegare".

[ Pocăinţă ]

Actul prin care confesorul sau un preot delegat în mod expres de autoritatea competentă iartă pedeapsa impusă de Biserică împotriva unui credincios care a săvârşit un delict.

[ Canonic penitenţiar; Cenzură ]

1. Dezlegare sacramentală de toate păcatele dată unui muribund care nu mai este capabil să se mărturisească. 2. Dezlegare sacramentală dată mai multor credincioşi împreună, fără o prealabilă mărturisire individuală, când există un iminent pericol de moarte, iar preotul sau preoţii nu au timpul necesar pentru a asculta mărturisirea fiecărui penitent, precum şi în cazul când există o necesitate gravă, pe care o apreciază episcopul diecezan care, la rândul său, trebuie să ţină seama de criteriile stabilite împreună cu ceilalţi membri ai conferinţei episcopale (cf. CDC, can. 961).

(Din lat. abstinéntia, abţinere, cumpătare). 1. Virtute morală care reglementează în mod raţional renunţarea benevolă la anumite bunuri, pentru un anumit timp sau pentru toată viaţa, în vederea unui bun superior. 2. Dispoziţie disciplinară bisericească ce interzice, în spirit de pocăinţă, tuturor credincioşilor care au împlinit vârsta de 14 ani consumul de carne în toate vinerile din an precum şi în ziua de Miercurea Cenuşii (începutul Postului Mare). Abstinenţa înseamnă participarea la jertfa lui Cristos şi este un mijloc eficient de luptă împotriva ispitelor senzuale.

[ Mortificaţie; Pocăinţă ]

Institut superior, cu sediul la Roma, în care sunt pregătiţi diplomaţii Scaunului Apostolic.

[ Legat papal ]

Societăţi de teologi, de oameni de ştiinţă şi de artişti, cu sediul la Roma, care se află sub înaltul patronaj al Suveranului Pontif.

Laudă entuziastă adusă lui Dumnezeu de către credincioşii care participă la celebrările liturgice. Principalele aclamaţii sunt: Amin, Aleluia, Gloria, Osana. Alte aclamaţii: Sfânt; Doamne, miluieşte-ne; Mulţumim lui Dumnezeu; Laudă ţie, Cristoase; Moartea ta o vestim, Doamne; Căci a ta este Împărăţia etc.

(Din gr. akólythos, cel care urmează, cel care serveşte). Cel care a primit slujirea acolitatului. Misiunea acolitului este de a se îngriji de altar şi de vasele sacre, de a-i ajuta pe preoţi şi diaconi la celebrările liturgice, în special la Sfânta Liturghie, de a distribui, în calitate de slujitor extraordinar, Sfânta Împărtăşanie, precum şi de a expune Preasfântul Sacrament pentru a fi adorat de credincioşi şi de a-l pune din nou în tabernacol.

[ Acolitat; Sacrament (Preasfântul); Slujitor ]

Este cea de-a doua slujire instituită de Biserică (ministérium institútum), alături de lectorat. Nu mai este numit, ca odinioară, "ordin minor". Primirea lui este obligatorie pentru candidaţii la diaconat. Poate fi primit, sub anumite condiţii, şi de către bărbaţii laici căsătoriţi.

[ Lectorat; Slujitor ]

În Dreptul canonic, manifestarea de voinţă liberă a uneia sau mai multor persoane fizice sau persoane juridice, căreia legea îi recunoaşte anumite efecte juridice (de ex., stipularea unui contract, un act de donaţie, un testament, consimţământul matrimonial etc.). Viciile actului juridic sunt: violenţa fizică, frica sau violenţa morală, dolul (înşelăciunea), ignoranţa şi eroarea.

(Cuv. lat., "Documentele Scaunului Apostolic"). Monitorul oficial al Sfântului Scaun, în care sunt publicate documentele emise de papa (enciclice, constituţii apostolice, cuvântări etc.), de congregaţiile Curiei Romane (decrete, instrucţiuni, numiri etc.) şi de Tribunalele Apostolice. Primul număr a apărut în anul 1909. Este redactat de Secretariatul de Stat.

[ Curia romană; Scaunul Apostolic ]

(Cuv. lat., "Documentele despre sfinţi"). Colecţie amplă de documente şi ştiri referitoare la toţi sfinţii cunoscuţi, începută de călugărul iezuit Jean Bolland (1595-1665) şi continuată de confraţii săi până în zilele noastre, numiţi "bolandişti".

Asociaţie a credincioşilor laici, care urmăreşte, în strânsă legătură cu ierarhia ecleziastică, promovarea apostolatului. Caracteristicile esenţiale ale Acţiunii Catolice, subliniate şi de Conciliul al II-lea din Vatican (cf. AA 20), sunt următoarele: 1. scopul imediat este scopul apostolic al Bisericii, adică evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor; 2. laicii îşi asumă responsabilitatea în conducerea organizaţiei şi executarea programului de acţiune; 3. laicii acţionează uniţi, pentru a exprima mai bine comunitatea Bisericii şi pentru a face mai rodnic apostolatul; 4. laicii acţionează sub conducerea superioară a ierarhiei.

[ Apostolat; Laic ]

(Expr. lat., "La libera noastră voinţă"). Clauză canonică folosită în unele cazuri de superiorul ecleziastic când acordă un oficiu sau un privilegiu. Este echivalentă cu "cât durează funcţia mea", "cât timp trăiesc eu". Facultăţile acordate, numirea într-un oficiu sau privilegiile încetează în ziua când superiorul care le-a acordat îşi pierde funcţia sau moare. În schimb, clauza "ad beneplácitum" este echivalentă cu "dónec revocáverim" (până în momentul când le voi revoca), adică facultăţile, numirea, privilegiile etc. continuă şi după ce superiorul şi-a pierdut funcţia sau a murit.

(Expr. lat., "La libera voinţă a Sfântului Scaun"). Clauză canonică folosită în unele rescripte sau privilegii acordate de Scaunul Apostolic. Acestea rămân valabile până când Sfântul Scaun le revocă printr-un act pozitiv. Formula echivalează cu "dónec Sáncta Sédes revocáverit" (până când Sfântul Scaun le va revoca).

[ Privilegiu; Rescript ]

(Cuv. lat., "La popoare"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 7 decembrie 1965, privind activitatea misionară a Bisericii. Are şase capitole: I. Principii doctrinale; II. Opera misionară în sine; III. Bisericile particulare; IV. Misionarii; V. Organizarea activităţii misionare; VI. Despre colaborarea misionară.

(Expr. lat., "La treptele bazilicilor apostolilor Petru şi Paul"). Aşa este numită vizita oficială a episcopilor diecezani la Roma unde se află mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

[ Vizita ad limina ]

(Expr. lat., "La aprecierea"). Formulă folosită în unele răspunsuri date de Congregaţiile Curiei Romane, cu scopul de a delimita conţinutul unui rescript sau chiar de a-l modifica, ori de a-i preciza modalităţile de executare.

[ Curia romană; Rescript ]

(Expr. lat., "Ordin la un semn"). Clauză folosită uneori de superiorul ecleziastic în decretul de numire a unei persoane într-un oficiu. În acest caz, persoana respectivă poate fi înlăturată din oficiul ecleziastic în mod liber, fără motive canonice (cf. CDC, can 682).

[ Oficiu ecleziastic ]

(Din lat. ad-de-vérum). Din punct de vedere teologic, Dumnezeu este adevărul însuşi, cuvintele lui nu pot înşela, iar făgăduinţele lui se împlinesc totdeauna. Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii (cf. Înţ 13,1-9). Dumnezeu, care a creat cerul şi pământul, e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru în relaţie cu El. Adevărul este Revelaţia divină, a cărei culme este Isus Cristos şi care este transmisă, prin Biserică, până la sfârşitul lumii. Din punct de vedere moral, adevărul este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte şi cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria şi ipocrizia (cf. CBC 2505).

[ Minciună ]

Prelat care conduce o Administraţie apostolică, cu putere ordinară (în virtutea oficiului), dar vicarială (nu în numele său, ci în numele Papei). În cele mai multe cazuri nu are consacrarea episcopală, deşi este echivalat, din punct de vedere juridic, episcopului diecezan (cf. CDC, can. 371).

[ Administraţie apostolică ]

Preot care conduce o dieceză, în mod interimar, cât timp scanul episcopal este vacant. Este ales de colegiul consultanţilor în termen de opt zile din momentul în care s-a ajuns la cunoştinţă că scaunul episcopal este vacant (cf. CDC, can. 421). Trebuie să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani şi să se remarce prin ştiinţă şi prudenţă. Are obligaţiile şi se bucură de puterile episcopului diecezan, cu excepţia acelora care sunt excluse din natura lucrului sau de însuşi dreptul canonic (cf. CDC, can. 425 şi 427).

[ Colegiul consultanţilor; Sede vacante ]

Preot numit de episcopul diecezan pentru a păstori o parohie vacantă sau o parohie al cărui paroh este împiedicat (bolnav, arestat, exilat etc.). Dacă episcopul nu stabileşte altfel, administratorul parohial are aceleaşi îndatoriri şi drepturi ca şi parohul.

[ Paroh ]

Porţiune determinată a Poporului lui Dumnezeu, circumscrisă teritorial, care, datorită unor motive speciale şi deosebit de grave nu este ridicată de Suveranul Pontif la rangul de dieceză (cf. CDC, can. 371).

[ Administrator apostolic; Dieceză ]

Procesiune liturgică din Vinerea Sfântă (Vinerea Mare), făcută în biserică, în cadrul căreia credincioşii vin, unul câte unul, ca să îngenuncheze în faţa crucifixului şi să-l sărute în semn de adoraţie interioară. Sfânta Cruce poate fi adorată în măsura în care credinciosul vede în ea iubirea lui Dumnezeu, darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut trimiţându-ni-l pe însuşi Fiul său. Deci, închinându-ne Crucii, nu ne închinăm materialului din care este făcută, ci Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

[ Adoraţie; Crucifix; Vinerea Sfântă ]

Din punct de vedere etimologic, adoraţia (lat. ad os, "la gură") este gestul punerii mâinilor la buze şi al înălţării lor spre un obiect sacru în semn de veneraţie şi de evlavie. Este dispoziţia fundamentală a omului care se recunoaşte creatură în faţa lui Dumnezeu, Creatorul său. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte ca Dumnezeu, Creator şi Mântuitor, Domn şi Stăpân a toate câte există, Iubire nemărginită şi îndurătoare (cf. Dt 6,13; Lc 4,8). A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte, în respect şi supunere, "nimicnicia creaturii" care nu există decât prin Dumnezeu (cf. CBC 2096-2097).

[ Cult; Latrie ]

Adorarea Domnului nostru Isus Cristos prezent în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului, printre altele, îngenunchind sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. Însă, "Biserica Catolică a dat şi continuă să dea cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei nu numai în timpul Sfintei Liturghii, ci şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în procesiune" (MF, 56). "Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. Isus ne aşteaptă în acest sacrament al iubirii. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie, în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. Să nu înceteze niciodată adoraţia noastră" (DC, 3).

[ Binecuvântare euharistică; Procesiune euharistică; Specii euharistice; Vizita la Preasfântul Sacrament ]

Solemnitate care are loc la 15 august şi în care se celebrează trecerea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Isus Cristos, cu trupul şi sufletul, din viaţa pământească în gloria cerească. În Occident este numită, încă din vechime, Assúmptio Beátae Maríae Vírginis (Ridicarea cu trupul şi sufletul la cer a Sfintei Fecioare Maria). A.M.D. este adevăr de credinţă, mărturisit de Biserică de-a lungul secolelor şi definit ca atare de Papa Pius al XII-lea în anul 1950, prin Constituţia apostolică Munificentíssimus Déus. "Preasfânta Fecioară Maria, după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească, unde este deja părtaşă de gloria învierii Fiului ei, anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui" (CBC 974). "Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos" (SPF, 15).

[ Maria (Sfânta Fecioară) ]

În cazul primirii sacramentului sfântului Botez, este considerat adult cel care a împlinit vârsta de şapte ani şi are uzul raţiunii (cf. CDC, can. 852; 863).

(Din lat. adultérium). Infidelitate conjugală. Când doi parteneri, dintre care cel puţin unul este căsătorit, leagă o relaţie sexuală, fie şi trecătoare, săvârşesc adulter. Cristos condamnă adulterul săvârşit chiar şi numai cu dorinţa (cf. Mt 5,32). Cel care îl săvârşeşte îşi încalcă angajamentele luate la cununie, vatămă acel semn al Legământului care este legătura matrimonială, lezează dreptul celuilalt soţ şi loveşte în instituţia căsăto riei (cf. CBC 2380-2381).

[ Căsătorie ]

(Din lat. advéntus, sosire, venire). Perioadă a anului liturgic de aproximativ patru săptămâni, care precede sărbătoarea Crăciunului. "Timpul Adventului are o dublă natură: este o pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului, în care se cinsteşte prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni, şi totodată este timp în care, prin această comemorare, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la sfârşitul timpurilor. Astfel, timpul Adventului apare ca o perioadă de aşteptare plină de evlavie şi de bucurie" (NALCRG, 39; LR, 105). Din prima duminică a Adventului şi până la 16 decembrie, liturgia accentuează caracterul escatologic al Adventului, trezind în sufletele credincioşilor aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos; de la 17 la 24 decembrie, atât Liturghia cât şi Oficiul au formulare proprii pentru fiecare zi care au drept scop o pregătire mai directă pentru celebrarea Naşterii Domnului.

[ An liturgic; Crăciun; Parusie ]

(Expr. lat., "Avocatul diavolului"). În procesele de beatificare şi canonizare, denumire populară dată Promotorului credinţei, care are misiunea de a contesta, în mod oficial, sfinţenia Slujitorului lui Dumnezeu propus spre a fi ridicat la cinstea altarelor.

[ Beatificare; Canonizare ]

(Din gr. agápe, iubire). Ospăţ comunitar, unit cu Euharistia dar care nu se identifica cu ea, la care luau parte primii creştini în semn de iubire şi de unitate şi de solidaritate faţă de cei nevoiaşi. Îndată au apărut şi abuzuri, condamnate de sfântul apostol Paul (cf. 1Cor 11,17-34). Începând din secolul al II-lea, a fost separată de Liturgia euharistică.

Substantiv italian care derivă din verbul aggiornare (a face să devină actual, a face ca ceva să fie adecvat timpurilor şi cerinţelor actuale) şi care a fost introdus în ultimele decenii aproape în toate limbile de largă circulaţie. Termenul aggiornamento, folosit adesea de Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963), a devenit unul din termenii programatici de bază ai mişcării de reînnoire a vieţii Bisericii începând cu Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965).

[ Conciliul al II-lea din Vatican ]

(Din slav. agiazma)

[ Apă sfinţită ]

(Din gr. aghiasmatárion). Vas de marmură, de piatră sau de metal, fixat în perete la intrările principale în biserică sau în oratoriu, destinat păstrării apei sfinţite cu care credincioşii îşi fac semnul Sfintei Cruci când intră sau ies din lăcaşul sfânt. Unii credincioşi au un mic aghiasmatar şi în propria locuinţă.

[ Apă sfinţită ]

(Cuv. lat., "Mielul lui Dumnezeu"). Invocaţie liturgică, introdusă în Liturghie în sec. al VII-lea, de către Papa Sergiu I, care însoţeşte frângerea Pâinii consacrate şi-i pregăteşte pe credincioşi la primirea Sfintei Împărtăşanii. Este de inspiraţie evanghelică (cf. In 1,29.36). La Sfânta Liturghie, această invocaţie poate fi repetată de câte ori este necesar, până se încheie frângerea Pâinii. Ultima dată se termină cu cuvintele "dă-ne nouă pacea" (PNMR, 56 e). Toate litaniile se termină cu tripla invocaţie: "Mielul lui Dumnezeu".

[ Împărtăşanie (Sfânta); Litanie ]

(Din lat. álba). Cămaşă lungă, din in sau bumbac, de culoare albă, pe care o poartă diaconii, preoţii şi episcopii la celebrările liturgice, îndeosebi la Sfânta Liturghie, unde e obligatorie, şi este strânsă la mijloc cu un cingul.

Din cuv. ebraice hallelù (imperativul verbului hillel), "lăudaţi", şi iah (prescurtarea lui IHWH), "Domnul": "Lăudaţi-l pe Domnul". Aclamaţie liturgică, specifică îndeosebi timpului pascal. Cu excepţia Postului Mare, se cântă la toate Liturghiile înainte de Evanghelie.

[ Aclamaţie ]

Traducerea termenului ebraic beríth care înseamnă un contract de asociere de natură sacră. Pact de prietenie încheiat de Dumnezeu cu întreaga omenire reprezentată de Noe (cf. Gen 9,8-19), apoi cu Abraham şi cu urmaşii lui (cf. Gen 15,18; 17,1-22). Pe muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat o alianţă, prin Moise, cu poporul lui Israel (cf. Ex 19,5-6; 24,7-8). Noua şi veşnica alianţă a fost sigilată pe Cruce cu sângele lui Cristos (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25; Evr 7,22; 8,13).

(În lat. "O Sfântă Maică a Răscumpărătorului"). Una din antifoanele închinate Maicii Domnului, cu care se încheie Completoriul. E în uz din secolul al XI-lea.

[ Antifon; Completoriu ]

(Din lat. altáre, masă pentru jertfă). Masă din piatră naturală sau din alt material nobil, solid şi lucrat artistic, pe care se celebrează Sfânta Liturghie. Altarul poate fi fix sau mobil. Cel fix trebuie să fie consacrat conform normelor liturgice; cel mobil trebuie consacrat sau cel puţin binecuvântat. "Altarul pe care este făcută prezentă, sub semnele sacramentale, Jertfa Crucii, este şi masa Domnului, la care este chemat să participe Poporul lui Dumnezeu, la Liturghie. El este şi centrul aducerii de mulţumire care se săvârşeşte prin Euharistie" (PNMR, 259).

[ Binecuvântare; Consacrare; Euharistie ]

(Din lat. amicíre, a acoperi cu ceva, a înfăşura). Pânză albă, dreptunghiulară, din in sau bumbac, cu care diaconii, preoţii şi episcopii îşi acoperă gâtul şi umerii înainte de a îmbrăca alba.

[ Albă ]

(În lat. Ámen, derivat din ebr. aman, a susţine, a fi stabil; înseamnă "aşa este", "e adevărat", "sigur", "într-adevăr"). Aclamaţie liturgică prin care credincioşii îşi exprimă adeziunea la cuvintele celebrantului, fie că e vorba de o mărturisire de credinţă, fie că e vorba de orice altă rugăciune. Toate doxologiile se termină cu "Amin".

[ Aclamaţie; Doxologie ]

(Din gr. anabáinein, a urca). Loc ridicat, înconjurat de un perete rotund sau poligonal din piatră sau lemn, situat în prezbiteriu, de unde sunt proclamate, în cadrul celebrărilor liturgice, lecturile, psalmul responsorial şi preconiul pascal. Tot aici pot avea loc omilia şi rugăciunea credincioşilor. La amvon nu au acces comentatorul şi dirijorul corului. Numeroase biserici vechi aveau două amvoane: unul pentru epistolă şi alte lecturi, şi altul pentru evanghelie şi omilie. Începând din evul mediu târziu, amvonul este situat în nava centrală a bisericii, e ridicat mai sus şi devine locul potrivit pentru oratoria sacră. În urma reformei liturgice înfăptuite de Conciliul al II-lea din Vatican, amvonul este adus din nou în prezbiteriu.

[ Omilie; Preconiul pascal; Pupitru; Rugăciunea universală ]

Perioada de un an de zile, care începe la primele vespere ale primei duminici din Advent, în care Biserica celebrează, la date precise, opera mântuitoare a lui Cristos. În fiecare săptămînă, duminica, Biserica celebrează misterul pascal, adică patima, moartea şi învierea Domnului. Pilonii anului liturgic sunt ciclul pascal, cu perioada de pregătire la Paşte, care începe cu Miercurea Cenuşii, şi cea de prelungire a lui până la Rusalii, şi ciclul Crăciunului cu solemnitatea Naşterii Domnului, precedată de Advent şi prelungită până la Botezul Domnului, în prima duminică după Epifanie. Ciclul temporal îl constituie cele 34 de săptămâni din afara celor două cicluri fundamentale. Anul liturgic este întregit de ciclul sanctoral, care cuprinde sărbătorile sfinţilor.

[ Advent; Botezul Domnului; Crăciun; Duminică; Epifanie; Paşte; Sfinţi; Vespere ]

An dedicat Sfintei Fecioare Maria. Aşa a fost anul 1954, când Biserica a voit să scoată în evidenţă sfinţenia excepţională a Maicii Domnului exprimată în misterul Neprihănitei Zămisliri (adevăr de credinţă definit exact cu un secol în urmă) şi în misterul ridicării cu trupul şi sufletul în gloria cerească (Adormirea Maicii Domnului). Prin enciclica Redemptóris Máter (Maica Răscumpărătorului), Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat un alt an marian, care a început la 7 iunie 1987 şi s-a încheiat la 15 august 1988, pentru a reaminti Bisericii colaborarea Maicii Domnului la opera de mântuire înfăptuită de Domnul nostru Isus Cristos.

[ Adormirea Maicii Domnului; Maria (Sfânta Fecioară); Neprihănita Zămislire ]

[ Jubileu ]

(Din gr. ána, îndepărtare, şi chórein, a merge). Credincios care, retrăgându-se din lume, în tăcerea singurătăţii, în rugăciune asiduă şi pocăinţă, îşi închină viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii. Anahoreţii sunt recunoscuţi canoniceşte drept persoane consacrate dacă profesează în mod public cele trei sfaturi evanghelice, întărite prin vot sau printr-un alt legământ sacru, în mâinile episcopului diecezan şi, călăuziţi de acesta, trăiesc conform propriei stări (cf. CDC, can. 603).

[ Eremit; Sfaturi evanghelice; Viaţă consacrată; Vot ]

(Din gr. anámnesis, amintire, comemorare). Parte a rugăciunii euharistice (canon) care urmează după Prefacere şi în care sunt evocate principalele mistere ale mântuirii noastre: "Biserica îndeplineşte porunca primită, prin apostoli, de la Cristos Domnul şi celebrează memorialul lui Cristos, amintind mai ales fericita sa pătimire, glorioasa sa înviere şi înălţarea sa la cer" (PNMR, 55 e).

[ Mântuire; Memorialul; Prefacere; Rugăciunea euharistică ]

(Din gr. anáthema, blestem sau obiect ce este blestemat). Formă solemnă de excomunicare sau excludere din comunitatea eclezială (cf. CDC 1917, can. 2257, § 2). Sfântul Paul foloseşte acest termen împotriva celor care ar predica o altă Evanghelie decât cea adevărată (cf. Gal 1,9) sau nu ar vrea să-l iubească pe Cristos (1Cor 16,22).

[ Excomunicare ]

(Cuv. lat., "Îngerul"). Rugăciune compusă din trei versete, dintre care primul începe cu cuvintele Ángelus Dómini (Îngerul Domnului), şi din trei Áve María (Bucură-te, Marie) şi dintr-o rugăciune finală pe care credincioşii catolici o rostesc de trei ori pe zi - dimineaţa, la amiază şi seara - şi este însoţită de dangătul clopotului mare de la biserică. În fiecare duminică, la orele douăsprezece, papa, ieşind la fereastra apartamentului său, rosteşte această rugăciune împreună cu credincioşii adunaţi în Piaţa "Sfântul Petru" din cetatea Vatican. De fiecare dată, înainte de această rugăciune el rosteşte şi un scurt discurs. Totul se termină cu binecuvântarea dată credincioşilor.

[ Ave Maria; Regina coeli ]

(Din lat. anniversárius, anual, care revine în fiecare an). Zi în care este comemorat un eveniment care a avut loc exact un an sau mai mulţi ani înainte. Primii creştini celebrau aniversarul morţii răposaţilor lor şi din această practică a luat naştere cultul martirilor şi ulterior cultul celorlalţi sfinţi.

[ Martir; Sfinţi ]

(Cuv. ital., "Anuarul pontifical"). Anuarul oficial al Bisericii Catolice, redactat în fiecare an în limba italiană de Secretariatul de Stat al Scaunului Apostolic. A apărut pentru prima dată în anul 1716, sub pontificatul papei Clement al XI-lea. Conţine: lista completă a papilor; lista tuturor cardinalilor actuali; denumirea tuturor arhidiecezelor, diecezelor, prelaturilor şi abaţiilor teritoriale; informaţii şi date utile despre Curia romană, despre statul Cetăţii Vatican, despre corpul diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun; lista tuturor institutelor de drept pontifical şi a tuturor institutelor culturale care depind de Scaunul Apostolic.

[ Curia romană; Scaunul Apostolic; Vatican ]

(Din lat. ante, în faţă, şi péndere, a atârna). Pânză brodată cu diferite simboluri îndeosebi euharistice, care acoperă partea din faţă a altarului. Actualmente nu se mai foloseşte dacă altarul este din marmură sau alt material solid lucrat artistic, fiind suficientă o singură faţă de altar.

[ Altar ]

(Din gr. anti, în faţă, şi phoné, voce). La Liturgia Orelor, un verset mai semnificativ din psalmi, care se recită sau se cântă atât la începutul cât şi la sfârşitul psalmului respectiv; un verset din Noul Testament care se recită sau se cântă înaintea şi la sfârşitul cântărilor Benedíctus (la Laude) şi Magníficat (la Vespere). La Sfânta Liturghie, este versetul biblic care se cântă sau se recită când celebrantul merge la altar.

[ Benedictus; Introit; Liturgia Orelor; Magnificat ]

(Din gr. ánthropos, om, şi lógos, ştiinţă). Ştiinţă care interpretează existenţa omului (cu privire la originea, natura şi destinul lui) în lumina credinţei creştine.

(Din gr. ánthropos, om, şi morphé, formă). Reprezentare a naturii şi acţiunilor divine în forme, însuşiri şi sentimente umane. A atribui lui Dumnezeu caracteristici umane atât fizice (de ex., faţă, gură, mâini) cât şi emoţionale (de ex., neplăcere, bucurie, mânie).

Apă naturală binecuvântată de preot, care constituie materia Botezului. Este binecuvântată în timpul celebrării Vegherii pascale, dar poate fi binecuvântată şi cu ocazia celebrării fiecărui Botez.

[ Botez; Veghere pascală ]

Apă binecuvântată de preot conform cărţilor liturgice. Ne aminteşte de faptul că am primit Botezul şi se foloseşte la toate riturile de purificare şi binecuvântare.

[ Agheasmă ]

(În lat. defénsor vínculi). Membru al tribunalului ecleziastic, cleric sau laic, expert în Dreptul canonic, care este obligat din oficiu să apere, în cadrul unui proces, validitatea unei căsătorii, sau a unei hirotoniri (cf. CDC, can. 1432-1436).

[ Validitate ]

(Din gr. apókriphos, ascuns, departe de). Denumire dată scrierilor religioase ebraice (apărute în secolul al II-lea î.C.) şi celor creştine (apărute în primele secole d.C.), care nu au fost introduse în canonul Sfintei Scripturi. Câteva exemple: Viaţa lui Adam şi Eva; Testamentul lui Iob; Psalmii lui Solomon; Evanghelia lui Petru, Evanghelia celor doisprezece Apostoli, Apocalipsa lui Petru.

[ Canon biblic ]

(Din gr. apophátikos, de la apophánai, a spune nu, a nega). Este teologia care subliniază că transcendenţa lui Dumnezeu este absolut inefabilă, şi care se apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu afirmând mai degrabă ce nu este el decât ce este.

[ Catafatică (teologie) ]

(Din gr. apologéisthai, a apăra). Parte a teologiei care are ca obiect justificarea şi apărarea credinţei creştine.

Denumire dată unor scriitori creştini, mai ales din sec. al II-lea şi al III-lea, în majoritatea cazurilor proveniţi din păgânism, care au apărat, prin operele lor, credinţa creştină împotriva acuzelor şi atacurilor provenite din partea societăţii păgâne. Aşa a fost, de exemplu, sfântul Iustin (+167), a cărui operă principală este intitulată Apologia.

[ Scriitori bisericeşti; Sfinţii Părinţi ]

(Expr. lat., "Justificarea preotului"). Rugăciunea pe care preotul o rosteşte singur şi în şoaptă în timpul Sfintei Liturghii. De exemplu, la Ofertoriu: "În duhul smereniei şi cu sufletul căit..."; la Împărtăşanie: "Doamne, Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu..." sau "Primirea Trupului şi Sângelui Tău...".

1. Creştin care părăseşte credinţa creştină. 2. Preot care părăseşte starea preoţească. 3. Călugăr cu voturi perpetue care părăseşte viaţa călugărească. În aceste din urmă două cazuri, este vorba de o părăsire ilicită, adică fără aprobarea autorităţii competente.

[ Apostazie ]

(Din gr. apóstasis, părăsire, călcare a cuvântului dat). În sens strict, înseamnă părăsirea totală a credinţei creştine de către o persoană botezată în Biserica Catolică sau de către una care a fost primită în sânul ei după ce a fost botezată în mod valid în altă Biserică sau comunitate eclezială care nu este în comuniune cu Biserica Catolică. Nu trebuie confundată cu schisma sau cu erezia. De aceea, un catolic care părăseşte propria Biserică pentru a trece la o altă confesiune creştină nu săvârşeşte delict de apostazie, ci delictul de schismă sau erezie. Toate aceste trei delicte (apostazia, erezia şi schisma) sunt pedepsite cu excomunicarea látae senténtiae (cf. CDC, can. 731 şi 1364). În sens larg, înseamnă şi părăsirea stării preoţeşti de către un preot sau a vieţii călugăreşti de către un călugăr cu voturi perpetue fără aprobare din partea autorităţii ecleziastice competente.

[ Apostat; Erezie; Excomunicare; Latae Sententiae; Schismă ]

(Din gr. apóstolos, trimis). Fiecare din cei doisprezece ucenici aleşi de Isus Cristos (cf. Mt 10,2), pentru a fi martorii săi în faţa lumii (cf. Fap 1,8), îndeosebi martorii învierii sale (cf. Fap 1,22), predicatorii Evangheliei (cf. Mt 28,19) şi fundamentele Bisericii (cf. Apoc 1,26). Ei sunt: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacob al lui Alfeu, Simon Zelotul, Iuda Tadeul şi Iuda Iscarioteanul, în locul căruia a fost ales Matia. În cultul oficial al Bisericii Catolice, sfântul Paul şi sfântul Barnaba, colaborator al lui Paul, au şi ei titlul de apostol. Sfântul Paul mai este numit "Apostolul neamurilor" (al popoarelor păgâne) sau, pur şi simplu, "Apostolul". În sens larg, fiecare creştin este un apostol. "Întrega Biserică este apostolică, întrucât este «trimisă» în lumea întreagă; toţi membrii Bisericii, deşi în moduri diferite sunt părtaşi la această trimitere. Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat" (CBC 863).

[ Apostolat ]

Orice activitate a Bisericii care are ca scop răspândirea Evangheliei şi mântuirea sufletului. În Biserică, toţi sunt chemaţi la apostolat: clericii, călugării şi laicii. "În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este una. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi, şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la funcţia sacerdotală, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul Evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă" (AA 2).

[ Apostol; Evanghelizare; Laic ]

Organizaţie internaţională, întemeiată în anul 1844 de preotul iezuit Gaultrelet cu scopul de a susţine, prin rugăciune, activitatea pastorală a Bisericii. Astăzi este condusă de superiorul general al Societăţii lui Isus. La nivel local, denumire dată asociaţiei de credincioşi care urmăresc scopul menţionat mai sus.

[ Apostolat ]

(Cuv. lat., "Activitate Apostolică"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican despre apostolatul credincioşilor laici, promulgat la 18 noiembrie 1965. Are următorul conţinut: bazele teologice ale apostolatului laicilor, scopurile apostolatului, diversele domenii de apostolat, diversele forme de apostolat, relaţiile cu ierarhia, instruirea laicilor în vederea apostolatului.

[ Conciliul al II-lea din Vatican ]

Proprietate a Bisericii şi una dintre cele patru "note" după care poate fi recunoscută adevărata Biserică a lui Cristos. Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe sfinţii apostoli, şi în acest lucru are un triplu sens: 1) ea a fost şi rămâne zidită pe "temelia apostolilor" (cf. Ef 2,20), martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi; 2) ea păstrează şi transmite cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli; 3) până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor, adică episcopii ajutaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, Pontiful Roman (cf. CBC 857).

[ Notele Bisericii ]

(Expr. lat., "apă gregoriană"). Amestec de apă, vin, sare şi cenuşă folosit în ritul consacrării altarelor şi bisericilor.

[ Consacrare ]

Titlu dat celor patru mari bazilici din Roma: bazilica închinată sfântului Ioan din Lateran ("San Giovanni in Laterano"), cea închinată sfântului apostol Petru ("San Pietro"), cea închinată sfântului Paul, din afara zidurilor ("San Paolo fuori le mura") şi cea închinată Sfintei Fecioare Maria ("Santa Maria Maggiore").

[ Bazilică ]

(Din gr. archidiákonos). Începând din sec. al VI-lea, şeful colegiului diaconilor, care îndeplinea roluri importante în Biserică: administrarea bunurilor diecezei, instruirea tinerilor clerici, supravegherea disciplinei ecleziastice şi uneori chiar conducerea diecezei când scaunul episcopal era vacant. Din sec. al XIII-lea până în sec. al XVI-lea, arhidiaconul era un preot care conducea o parte importantă a diecezei (un fel de vicar episcopal de azi). Actualmente acest titlu îl au unii vicari generali şi unii canonici.

Dieceză al cărei episcop este numit arhiepiscop sau mitropolit al diecezelor sufragane ale unei provincii ecleziastice. Uneori o dieceză poate avea numai titlul onorific de arhidieceză, din motive istorice.

[ Arhiepiscop; Arhiepiscopie; Mitropolit; Provincie ecleziastică ]

La început, titlul pe care îl aveau episcopii ce păstoreau Biserici particulare mai importante. Începând din evul mediu, titlul pe care îl au mitropoliţii, episcopii secretari ai diferitelor congregaţii ale Curiei Romane, legaţii papali, precum şi unii episcopi ca titlu onorific şi personal.

[ Arhiepiscopie; Mitropolit ]

Dieceză al cărei episcop este arhiepiscop sau mitropolit. Reşedinţa arhiepiscopului.

[ Arhidieceză ]

Este arta închinată lui Dumnezeu şi raportului omului cu Dumnezeu. Mai este numită şi artă religioasă. Arta sacră este în slujba liturgiei şi de aceea trebuie să fie în armonie cu credinţa şi cu simţământul religios al credincioşilor. "Arta sacră adevărată îl duce pe om la adoraţie, la rugăciune şi la iubirea lui Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Cel Sfânt şi Sfinţitorul" (CBC 2502). Principalele ramuri ale artei sacre sunt: arhitectura, pictura, sculptura, muzica, veşmintele sacre şi argintăria sacră. "În construirea şi repararea bisericilor... să se observe principiile şi normele liturgiei şi ale artei sacre" (CDC, can. 1216).

[ Muzică sacră; Veşminte liturgice ]

În sens strict, adevărul revelat conţinut în fiecare din articolele simbolului sau crezului apostolic. În sens larg, orice adevăr revelat de Dumnezeu şi care este propus de magisteriul Bisericii spre a fi crezut (dogmă formală).

[ Dogmă; Simbolul credinţei ]

(Din gr. asketés, cel care exercită). Ramură a Teologiei spirituale care tratează despre principiile ascezei creştine, adică motivele şi mijloacele de purificare a sufletului ce se eliberează de păcat şi se dedică practicării virtuţilor.

[ Asceza; Spiritualitate ]

(Din gr. áskesis, exerciţiu fizic). Efort metodic sau exerciţiu continuu al voinţei libere sprijinite de harul lui Dumnezeu, cu scopul de a reprima înclinaţiile rele sau tendinţele periculoase şi de a dezvolta activităţile virtuoase, pentru a fi cât mai plăcuţi în faţa lui Dumnezeu.

[ Păcat; Virtute ]

Virtute morală care face ca voinţa să se conformeze cu promptitudine legii sau poruncii superiorului. Face ca voinţa omului să fie în armonie cu voinţa lui Dumnezeu care îi conduce pe copiii săi prin superiori (părinţi, educatori, ierarhi). Este unul dintre cele trei sfaturi evanghelice, care, asumat cu spirit de credinţă şi de iubire în urmarea lui Cristos ascultător până la moarte, obligă la supunerea voinţei faţă de superiorii legitimi care, când poruncesc conform constituţiilor, îl reprezintă pe Dumnezeu (cf. CDC, can. 601). Călugării şi călugăriţele îmbrăţişează acest sfat prin vot public. Celelalte persoane consacrate prin vot, jurământ sau simplă profesiune. Preoţii seculari nu fac vot de ascultare, ci promisiune de ascultare, dar care în faţa lui Dumnezeu are aceeaşi valoare.

[ Sfaturi evanghelice; Virtuţi umane ]

1. Un cleric sau un laic instituit care îl ajută pe preotul orb sau afectat de o altă boală în timpul celebrării Sfintei Liturghii (cf. CDC, can. 930). 2. Consilier al superiorului general în anumite institute călugăreşti.

Preot numit de autoritatea ecleziastică pentru a o reprezenta pe lângă asociaţiile de credincioşi (de ex., Acţiunea Catolică) şi pentru a conduce şi promova formarea religioasă şi spirituală a membrilor lor.

Ansamblu de credincioşi, organizat pe baza unor statute aprobate de o autoritate ecleziastică competentă, care urmăreşte atingerea unor scopuri religioase sau caritative precise. Asociaţiile sunt de două feluri: publice şi private. Cele publice sunt asociaţii care, izvorâte din iniţiativa liberă a credincioşilor (laici, clerici sau călugări), sunt înfiinţate de către autoritatea ecleziastică competentă, acţionează în numele Bisericii, deoarece sunt persoane juridice publice, şi tind, conform dreptului şi statutelor, în vederea binelui public al Bisericii, la atingerea unor scopuri religioase sau caritative, dar mai cu seamă a acelora care din natura lor sunt rezervate autorităţii ecleziastice, cum sunt transmiterea învăţăturii catolice în numele Bisericii Catolice sau promovarea cultului public (cf. CDC, can. 298-301; 312-320). Cele private sunt asociaţii care, izvorâte din iniţiativa liberă a credincioşilor şi conduse de ei conform statutelor, fiind mereu în legătură cu autoritatea ecleziastică competentă care poate să le ridice la rangul de persoane juridice private, îşi propun diferite scopuri religioase sau private, cu excepţia acelora care sunt rezervate autorităţii ecleziastice, cum sunt transmiterea învăţăturii catolice în numele Bisericii sau promovarea cultului public (cf. CDC, can. 321-326).

(Imperativul prezent al verb. lat. aspérgere, a stropi). Antifon luat din Psalmul 50 care începe cu cuvintele Aspérge me, Dómine, hyssópo et mundábor (Stropeşte-mă, Doamne, cu isop şi mă voi curăţi) şi care însoţeşte ritul stropirii credincioşilor cu apă sfinţită, la începutul Sfintelor Liturghii duminicale. În timpul pascal se cântă antifonul Vídi áquam (Am văzut apă). Ritul sfinţirii şi al stropirii cu apă sfinţită - în amintirea Botezului nostru - se poate folosi la toate Liturghiile de duminică, chiar şi la cele anticipate sâmbătă seara, în toate bisericile şi oratoriile. El înlocuieşte actul penitenţial de la începutul Liturghiei.

[ Apă sfinţită ]

(Din lat. eclez. aspersórium). Instrument folosit pentru stropirea cu apă sfinţită. Constă dintr-o sferă din metal, prevăzută cu găuri mici, fixată pe un mâner lung, de asemenea din metal.

[ Apă sfinţită ]

Călugăriţele congregaţiei Oblatele Asumpţiunii Mariei. Congregaţia a fost înfiinţată în anul 1862 de către Emanuel d`Alzon şi aprobată definitiv în anul 1927 de către Papa Pius al XI-lea.

[ Asumpţionişti ]

Călugării congregaţiei Augustinienii Asumpţiunii Mariei. Congregaţia a fost înfiinţată la Nîmes (Franţa) în anul 1845 de vicarul general Emanuel d`Alzon şi aprobată în anul 1868 de Papa Pius al IX-lea. Astăzi activează îndeosebi în domeniul învăţământului, al presei (conduce ziarul La Croix şi bilunarul La Documentation catholique), precum şi în misiuni.

[ Asumpţioniste ]

(Din lat. assúmptio, luare, ridicare). Aşa mai este numită dogma "Adormirea Maicii Domnului" sau "Ridicarea cu trupul şi cu sufletul la cer a Preasfintei Fecioare Maria".

[ Adormirea Maicii Domnului ]

(Din lat. átrium, curte interioară). Spaţiu de formă pătrată sau dreptunghiulară, de obicei înconjurată de porticuri acoperite, situat în faţa unor biserici vechi pentru a favoriza tăcerea şi reculegerea în faţa casei Domnului.

În sens strict, denumire dată canonicilor şi eremiţilor augustinieni. În sens larg, denumire dată ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti care se consideră oarecum legate de regula augustiniană. Acelaşi lucru e valabil şi pentru augustiniene.

[ Canonici augustinieni; Regula augustiniană ]

Termenul folosit de Conciliul al II-lea din Vatican ("Déus seípsum... communicáre vóluit", DV 6) şi de unii teologi (de ex., Karl Rahner) pentru a denumi manifestarea şi dăruirea de sine a lui Dumnezeu în Revelaţie şi în lucrarea harului.

[ Har; Revelaţie ]

Puterea legitimă de a propune, a defini şi a explica adevărul revelat (puterea de a învăţa), de a celebra liturgia şi de a administra sfintele sacramente (puterea de a sfinţi), de a legifera, de a porunci şi de a judeca (puterea de a conduce sau puterea de jurisdicţie) pe care Biserica a primit-o de la Isus Cristos şi o exercită prin păstorii ei ierarhici, succesori ai sfinţilor apostoli. Autoritatea Bisericii se bazează pe asistenţa Duhului Sfânt şi este considerată slujire, nu dominare (cf. Lc 22,26).

[ Putere sacră ]

Puterea de care se bucură în Biserică Pontiful Roman singur, succesorul sfântului apostol Petru, şi Colegiul episcopilor împreună cu capul său, Pontiful Roman (cf. CDC, can. 331-341).

[ Colegiul episcopilor; Papă ]

(Cuv. lat., "Bucură-te, Marie"). Rugăciune în cinstea Maicii Domnului, numită şi "Salutarea Îngerească". Este formată din două părţi: prima parte conţine salutul arhanghelului Gabriel adresat Fecioarei Maria cu ocazia Bunei-Vestiri (cf. Lc 1,28) şi exclamaţia Elisabetei cu ocazia vizitei Sfintei Fecioare (cf. Lc 1,24), iar partea a doua este o rugăciune de cerere adresată Maicii lui Dumnezeu.

(Din gr. ázume, fără drojdie). Pâine nedospită folosită de evrei la sărbătoarea Paştelui, de Isus Cristos la Cina cea de Taină (când a fost înfiinţată Euharistia) şi de Biserica Romano-Catolică la celebrarea Sfintei Euharistii.

[ Euharistie ]