STUDIU 

Shemà noule Israel
Curs de Teologie fundamentală
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 10
Definițiile de credință în Biserică: Dogma [121]

1. Introducere

Definițiile de credință, sau formule dogmatice ale magisteriului Bisericii, au vrut să ajute mereu înțelegerea revelației, fixând cu autoritate ce obligă ceea ce credinciosul trebuie să accepte în credință. Și când Biserica dă noi enunțuri intenționează să confirme sau să clarifice adevărurile deja conținute, într-o manieră sau alta, în Sfânta Scriptură sau în expresii precedente ale Tradiției, dar în același timp tinde să rezolve chestiuni problematice sau chiar să extirpe erori. Studiind în acest capitol ceea ce se referă la definițiile de credință, numite și dogme declarate ale Bisericii, vrem să schematizăm care este munca magisteriului în interiorul Tradiției Bisericii, care este aportul teologiei în dezvoltarea dogmatică și cum, în formularea conținuturilor de credință, Biserica trăiește într-o continuă tensiune între fidelitate față de depozitul primit și o constantă necesitate de reformulare a revelației, pentru ca să fie mareu actuală oamenilor din orice epocă.

2. Funcția Bisericii în trecerea de la kerigma la dogmă

Misiunea Bisericii, ca sacrament universal de mântuire, constă în a face prezent și operant pe Cristos în cursul întregii istorii a mântuirii. În acest sens Biserica dezvoltă o funcție mediatoare a evangheliei, încât trebuie să proclame anunțul bunei vești (buona novella) și să comunice harul mântuirii în orice moment al istoriei și în mod comprehensibil pentru oamenii oricărei epoci.

2. 1) De la kerigma la dogmă

Evanghelia este punctul de plecare pentru ca Biserica să poată împlini evanghelizarea sa, anunțul viu și eficace al mântuirii lui Cristos. Scriptura reprezintă forma scrisă a ceea ce este exprimat în mod sistematic în ceea ce se numește kerigma (adică anunțul Domnului mort și înviat, salvator al omenirii) și în cateheza primitivă (ca aprofundare a experienței de credință a timpului apostolic).

Dogma este una dintre formele cele mai tipice și oficiale ale dezvoltării kerigmei și ale interpretării Scripturii în decursul istoriei Bisericii, încât este ceea ce face prezentă o înțelegere autentică a evangheliei prin expresii doctrinare care actualizează formularea originară biblică, sau provenită din tradiție, în numele autorității magisteriului Bisericii. Nașterea dogmei, deci apare din necesitatea de a trece de la kerigma și de la datul originar al Scripturii la actualizarea lor în decursul istoriei, chiar dacă aceasta pune problema continuității și discontinuității dintre kerigmă și dogmă, și în general legitimitatea dogmei [122]

3. Semnificația cuvântului dogmă

Conceptul de dogmă a fost de semnificație instabilă până în 1500 și cel care a reluat pe Vincenzo da Lèrins și a anticipat folosirea pe care o are Conciliul Vatican I a delimitat și clarificat folosirea lingvistică a fost Melchior Cano (+ 1560).

Pentru acest autor dogma este:

a. un adevăr revelat, pe care Biserica

b. l-a primit de la apostoli și care

c. a fost definit de un conciliu ecumenic sau de un papă, sau care - aici răsună "sensus fidelium" - este păstrat, în mod unanim și continuu, în credința poporului lui Dumnezeu.

În antiteză dogmei stă, pentru Cano, erezia.

Pentru Conciliul Vatican I "Cu credință divină și catolică trebuie să se creadă tot ceea ce este conținut în Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis, și care este propus de Biserică revelat în mod divin, fie cu instanță solemnă, fie în magisteriul său ordinar și universal" (DS 3011). Această ultimă definiție are meritul de a distinge cu claritate între depozitul credinței și adevăr dogmatic, pentru care, dacă dogma, în semnificația sa mai amplă, este adevărul mântuitor al lui Dumnezeu pentru oameni mărturisit în manieră angajantă de Biserică, o astfel de mărturie poate să se exprime la diferite nivele de explicitare și de obligativitate, dintre care unul este chiar dogma (sens strâns). Unei dogme îi sunt proprii atunci două elemente:

a. Trebuie să fie vorba despre un adevăr ce aparține revelației Vechiului Testament sau Noului Testament (și nu al unei revelații particulare), sau de un adevăr conținut în Scriptură sau în Tradiție. "Râul istoriei Bisericii nu urcă mai sus de izvorul său - spunea J. H. Newmann - dar nici nu dorește să fie așa departe".

b. Asemenea adevăr trebuie să fie prezentat de Biserică ca adevăr al revelației în mod definitiv și eclezial obligatoriu pentru toți. Aceasta se poate întâmpla, la rândul său, în două moduri: prin magisteriul ordinar și universal, sau prin magisteriul extraordinar, adică printr-o definiție conciliară sau papală (cf. DS 3011; LG 25). Existența unei astfel de dogme în sens strâns trebuie, de fiecare dată, să fie în mod univoc demonstrată și nu poate fi în mod simplu presupusă (cf. can. 749, par. 3). Totuși a trasa cu precizie o graniță între dogma formală și doctrina angajantă a Bisericii în sens larg, nu este, în mod special la nivel de magisteriu ordinar, mereu posibil, și nici măcar indispensabil. Credința trăită nu se poate limita niciodată de fapt în mod exclusiv la acele dogme care au primit o definire formală. Fundamentale adevăruri de mântuire, ca acelea conținute în crezul apostolic, nu au fost niciodată definite în mod formal, și nu de aceea sunt mai puțin importante și formal angajante. Dimpotrivă, dogmele definite în mod formal pot fi primite și înțelese în mod corect doar dacă sunt puse în relație cu întreaga viață a Bisericii (cf. DS 2880; 2922; 3045; 3408; 3884; LG 25). Dată fiind o astfel de definiție a esenței dogmei, se fac posibile diferite moduri de a subdivide dogmele, dintre care amintim aici doar doctrina Conciliului Vatican al II-lea cu privire la ierarhia adevărurilor (cf. UR 11). Ea nu trebuie confundată cu distincția între articole fundamentale de credință și în mod universal angajante și articole non fundamentale. Ea afirmă de fapt că toate dogmele sunt, dintr-un punct de vedere, formale, angajante în mod egal, dar că totuși, dintr-un punct de vedere al conținutului, le este atribuită o importanță și o valoare diferită "după apropierea lor de fundamentul cristologic". Deci nu este numai licit să facem o listă a dogmelor, dar trebuie să le și atribuim o importanță diferită (criteriului cantitativ i se adaugă criteriul calitativ), deoarece formează un complex structural diferențiat. Ierarhia adevărurilor nu reprezintă deci un principiu de reducere, ci de interpretare a dogmelor.

4. Aspecte structurale ale dogmei

4. 1) O dogmă este o afirmație care pretinde de a fi adevărată și care vine atestată ca adevărată.

Ca orice afirmație asupra adevărului lui Dumnezeu, și o dogmă trebuie înțeleasă în manieră analogică: pentru orice asemănare existentă există întotdeauna o neasemănare și mai mare (cf. DS 806). Acest caracter analogic trebuie să fie distinct de o concepție pur simbolică a dogmei, înțeles ca obiectivizare succesivă a unei experiențe religioase originar existentă. Dacă se presupune însă un concept simbolic "obiectiv", atunci dogma poate fi înțeleasă, în sensul articolului de credință medieval, ca o propoziție care participă la adevărul enunțat de el în așa fel încât să trimită, dincolo de sine, la misterul însuși al lui Dumnezeu. "Actus autem credentis non terminatur ad enuntiabile sed ad rem" (STh, II/II, q.1, a.2, ad 2).  

4. 2) O dogmă trebuie să fie interpretată ca afirmație de credință și în acest sens ca adevăr salvific.

Aceasta înseamnă:

- Dogma este referită în mod rememorativ la revelația actualizată o dată pentru totdeauna și la depositum fidei care dă mărturie despre aceasta. Ea interpretează Scriptura, cum de altfel, la rândul său, trebuie să fie interpretată plecând de la Scriptură.

- Nu numai că vorbește (dogma) despre adevărul mântuirii, dar, ca orice anunț, îl actualizează; este cuvânt eficace (verbum efficax) care în credință realizează ceea ce spune și cere. Pentru acest motiv conținutul său de credință (fides quae) este legat de actul de credință (fides qua), la lumina credinței și la a sensului credinței.

- Dogma anticipă împlinirea escatologică a revelației mântuirii care se va realiza când vom putea vedea pe Dumnezeu față în față. Dogma este, de aceea, o "afirmație proleptică", supusă legii "deja și nu încă", al definitivului și a nu-încă împlinit. Ca orice cunoaștere de credință, are un caracter provizoriu (cf. 1Cor 13,9). Spus în mod pozitiv: este o afirmație etern viitoare. Acestui caracter escatologic aparține și structura doxologică. În mod particular în sensibilitatea Bisericii orientale dogma este reflexie asupra liturgiei, liturgia-rugăciune asupra dogmei. Din acest motiv lex orandi și lex credendi sunt legate în mod indisolubil (cf. DS 246).

4. 3) O dogmă este o "afirmație eclezială".

Astfel este simbol, adică semn de recunoaștere a adevăratei credințe (funcție confesională). Dogma are deci ambientul său vital în Biserică, fiind comunitate comunicantă, și trebuie să fie interpretată în relație cu liturgia, cu anunțul, cu cateheza, apologetica Bisericii și, în general, cu toată practica eclezială. Dogma ia parte mai ales la totalitatea complexă a Bisericii în interiorul căreia, după analogia întrupării, Duhul lui Cristos care o înviorează se folosește de structura umană și socială (cf. LG 8).

Dogma nu reprezintă deci numai un răspuns uman la Cuvântul lui Dumnezeu, dar este Cuvântul lui Dumnezeu care se face prezent în cuvântul uman. Pe motivul formei sale umane, totuși, dogma participă și faptul că Biserica, întrucât Biserică de păcătoși, este "(...) împreună sfântă și are mereu nevoie de purificare" (LG 8). Chiar și o dogmă nu este ferită de corupția păcatului și de ambiguitatea vorbirii umane. Ea poartă adevărul său în vase de lut (cf. 2Cor 4,7). Însăși esența dogmei ne dezvăluie caracterul istoricității.

4. 4) Dogma "dimensiune antropologică"

Pe de altă, parte nu trebuie să uităm, pe lângă dimensiunea eclezială a dogmei, "dimensiunea sa antropologică".

După K. Rahner omul se autodetermină, devenind autentic, în fața adevărului absolut valabil, de aceea "(...) acceptarea istorică a unor propoziții de luat ca absolute nu poate fi contrară naturii omului" [123].

5. Dezvoltarea dogmelor

Dezvoltarea dogmatică este procesul prin care adevărul revelat a trecut de la predicarea apostolilor până la învățătura actuală a Bisericii. Dat fiind faptul că acest adevăr are obligația de a transmite mesajul de mântuire la toți oamenii și în toate timpurile, nu poate repeta simplu în mod literar ceea ce a fost definit în antichitate. Efortul constant pentru o mai mare și mereu mai actuală înțelegere a mesajului face parte din îndatorirea sa fundamentală. Această creștere în înțelegerea mesajului revelat devine un adevărat progres dogmatic, când înțelegerea mai mare dobândită este proclamată în mod infailibil de către magisteriul Bisericii ca adevăr conținut în depozitul revelației, adică dogmă. Totuși aceasta nu înseamnă că este mărită revelația ca atare, deoarece dogmele trebuie să fie mereu conținute deja în mod explicit sau implicit în depozitul revelat, dar Biserica, cu lumina Duhului Sfânt, manifestă în mod public ceea ce era conținut în mod obiectiv în revelație, până la acest moment fără o proclamare autoritară a Bisericii. Această dezvoltare dogmatică a ajuns la împlinire tot printr-o tensiune constantă între imutabilitatea și progresul sau evoluția dogmatică.

5. 1) Imutabilitatea și evoluția dogmei

Dogmele au fost formulate ca și concepte, care, intr-un determinat moment, erau reținute suficient pentru a explica adevărul revelat, în acord cu problemele care erau în joc și cu cunoștințele dobândite la acea epocă. Aceasta, oricum, nu exclude ca același adevăr ar fi putut fi exprimat în mod mai clar și folosind alte cuvinte; dar sensul care cu acele concepte dorea să se exprime rămâne mereu imutabil, dat fiind faptul că sensul însuși ale formulelor dogmatice este mereu adevărat, din moment ce acolo stă nucleul adevărului care s-a dorit să fie pus în evidență și el este coerent cu toată credința Bisericii.

Valoarea absolută și imutabilă a dogmei a fost în mai multe rânduri susținută de magisteriu, împotriva oricărei forme de "relativism dogmatic". Conciliul Vatican I, cu privire la acest aspect, declară: "Trebuie să se țină mereu (in perpetuo) acel sens al sfintelor dogme de care, o dată declarat, sfânta maică biserică nu trebuie să se îndepărteze niciodată, din cauza și în numele unei înțelegeri mai înalte" (DS 3020). Și completează: "Dacă cineva spune că este posibil ca dogmelor propuse de Biserică, o dată cu progresul științelor trebuie să fie dat, câteodată, un alt sens, diferit de cel pe care l-a dat și îl dă Biserica, să fie excomunicat" (DS 3043).

În același timp, însă, teologia vorbește despre dezvoltarea dogmei, aceasta pentru că "(...) o afirmație dogmatică este o enunțare care intră în mister: de aceea ea are mereu nevoie de a fi ulterior și progresiv reinterpretată. Adevărul său imutabil nu constă în imposibilitatea de a o regândi și de a o perfecționa, ci în necesitatea că orice dezvoltare ulterioară să aibă normele semnificației originare, care rămâne valabilă pentru toată evoluția posterioară.

Dacă apoi considerăm termenul spre care tinde evoluția dogmei, găsim o altă rațiune pentru care această evoluție nu poate fi niciodată epuizată. De fapt, inteligența credinței ar ajunge la limita dezvoltării sale doar atunci când mesajul revelat ar fi pătruns în plin conștiința umană, asumând toate categoriile acestei conștiințe pentru a înțelege credința, și dând interpretarea tuturor aspectelor existenței la lumina cuvântului salvific al lui Dumnezeu, care se îndreaptă spre toate generațiile. Dacă nu ar putea, sau nu ar trebui să tindă spre aceste limite, revelația nu ar mai fi cuvânt de viață, o evanghelie, pentru oamenii tuturor generațiilor și ai tuturor culturilor" [124].

5. 2) Factorii dezvoltării dogmatice

Constituția Dei Verbum sugerează trei motive ale creșterii în înțelegerea dogmei, protagoniști fiind Duhul Sfânt și creștinii: "Această tradiție, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt: înțelegerea lucrurilor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19.51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu" (DV 8). Toți creștinii, în această perspectivă, au un rol activ.

Trebuie, pe lângă aceasta, să se țină cont de faptul că omul este o ființă deschisă la infinit: omul tinde spre adevăr, cu atât mai mult când înțelege că un adevăr îi este revelat. Cum se realizează această deschidere spirituală fără limite, chiar dacă în interiorul limitelor de care omul este actual constrâns? Amintirea și anticiparea, în istoria actuală, oferă omului posibilitatea de a lua în fragment întregul misterului. Fiecare epocă este, din micul său fragment, în contact direct cu misterul lui Dumnezeu. Chiar și în formule limitate și în mod istoric datate se poate ajunge la a exprima ceea ce este incondiționat și etern valabil.

Face parte din această deschidere la infinit tendința omului la a aprofunda mereu mai mult adevărurile crezute, examinând toate aspectele și consecințele, aplicând câmpului credinței dobândirile științifice și culturale ale diferitelor sectoare ale științei umane. Dezvoltarea dogmelor, astfel înțeleasă, este consecința caracterului vital al Bisericii, care trebuie să aplice în mod eficace diferitele adevăruri primite la oamenii din toate timpurile și în circumstanțele de cultură și de nevoi mai diferite.

Cauze ocazionale, dar decisive pentru creșterea înțelegerii adevărurilor revelate, pot fi ereziile, care constrâng sensul credinței să fie mai atent la nucleul adevărului. Nu deseori ele se nasc dintr-o reacție greșită la situație: de la o adaptare excesivă, de la sinteze premature sau superficiale, sau de la refuzul unei confruntări și de la oprirea ostinată asupra unor poziții tradiționaliste. Ele se mai nasc din negarea sau izolarea și absolutizarea unui unic aspect sau, încâ, din exagerarea sau reducerea de aspecte particulare. Deseori ereziile nu neagă un adevăr deja definit ci, elaborând doctrina într-o direcție greșită, stimulează Biserica la a o clarifica. Reacționând la astfel de distorsiuni, Biserica însăși trebuie să se exprime în mod "finalizat"; de aceea ea termină deseori cu punerea în lumină, la rândul său, un singur aspect al doctrinei, fără a nega prin aceasta pe celelalte. Există deci un oportet et haereses esse (cf. 1Cor 11,19), care, hominum confusione et Dei providentia, îmbogățește patrimoniul credinței și accelerează dezvoltarea dogmelor. Astfel de delimitări, afurisenii și excomunicări, sunt mereu procese dureroase și pot reprezenta doar ultima rațiune (ultima ratio) (cf. Mt 18,15-18). A afirma și a realiza adevărul în iubire înseamnă totuși și, îndemnați de iubire, a căuta adevărul (cf. Ef 4,15). Ar fi de fapt contrar iubirii ascunderea adevărului, care ne face liberi (cf. In 8,32) și a renunța la a se exprima în mod dogmatic.

Ultima, dar nu pentru că ar fi mai puțin importantă, este provocarea lansată de situație. Anunțul creștin nu este în funcție de sine însuși; el este un răspuns la problemele spirituale și morale ale oamenilor unui determinat timp; trebuie să interpreteze "semnele timpurilor" (GS 3; 10; 22; 40; 42...) așa cum, viceversa, "semnele timpurilor" trebuie să poată fi stimul pentru o reînnoită și mai aprofundată înțelegere a evangheliei (cf. GS 40; 44; 62). Dezvoltarea dogmelor, ca fenomen istoric, nu se face niciodată pe un teren pur spiritual sau ideal, dar se naște mereu și din întâlnirea și din confuntarea cu situația istorică particulară individuală, socială, culturală și eclezială. Astfel s-a întâmplat cu marile descoperiri geografice: făcând cunoscute popoare necunoscute înainte și deci în afara orizontului creștin, ar provoca o atenție mai mare la problema salvării celor nebotezați și asupra unui sens adevărat de dat expresiei "În afara Bisericii nu este mântuire" [125]. Tensiunile sociale cauzate de noile mijloace de producție, și prin urmare mișcarea marxistă, au provocat însă nașterea și dezvoltarea unui corpus doctrinar în materie socială care nu încetează să înfrunte noile situații; același lucru se întâmplă în diferite câmpuri ale științei, să ne gândim la biologie.

Se poate deci afirma o reciprocă influență a istoriei asupra dogmelor și a dogmelor asupra istoriei. Cu Conciliul Vatican al II-lea s-a făcut în sfârșit pace între Biserică și istorie: din partea sa "Biserica nu ignoră cât a primit ea de la istorie și de la dezvoltarea neamului omenesc" (GS 44). Experiența umană, progresul științelor, culturile care dezvăluie mai bine natura omului sunt atâtea alte căi ale adevărului, așadar sunt un avantaj pentru înțelegerea evangheliei. "Adaptarea predicării cuvântului revelat trebuie să rămână legea oricărei evanghelizări. Astfel este solicitată în orice popor capacitatea de a exprima în propria modalitate mesajul lui Cristos și, în același timp este promovat un schimb vital între Biserică și diferitele culturi ale popoarelor" (GS 44).    

Concluzie

La încheierea acestor rânduri, în care s-a încercat să se facă puțină lumină în complexitatea teologiei în general și care a oferit o primă inițiere în teologia fundamentală în mod particular, se poate spune că această disciplină scolastică a avut întotdeauna în vedere apropierea cititorului de adevărul ultim, care este Isus Cristos, Om-Dumnezeu, și care a încercat să readucă un suflu nou în conștiințele tuturor acelora care caută adevărul. După ce am văzut procesele prin care s-a format și se face în prezent telologie fundamentală, putem afirma cu siguranță că toate etapele urmate sunt urme sigure ale prezenței lui Dumnezeu în lume.

Cu toate diferențele apărute în mentalitățile teologilor, ale criticilor, ale studioșilor și ale celor care au combătut religia, ideea principală se exprimă în felul următor: tot ceea ce s-a spus sau ceea ce s-a scris pune în evidență originea divină a lui Isus și recunoaște mesajul său, adică Revelația lui Dumnezeu între oameni.

Teologia și revelația naturală ne-au îndrumat rațiunea la o cunoaștere filosofică a lui Dumnezeu și din lumea creată ne-au invitat a-l contempla pentru tot ceea ce a făcut pentru noi.

Faptul religios, înnăscut omului, ne-a reamintit că ceea ce Dumnezeu a sădit în inima omului nu poate fi redus doar la simple reacții și relații mecanice și spontane, ci ne-a demonstrat că omul din totdeauna a căutat o cale de mântuire și de înțelegere a scopului ultim al vieții sale: fericirea, nemurirea, unirea cu Dumnezeu.

Revelația creștină, apologetica tradițională, care se bazează pe ceea ce a fost scris despre Isus Cristos în Sfintele Evanghelii (personalitate, profeții, miracole, pătimirea și învierea sa), ne indică un drum lung și de multe ori dificil în a descoperi adevărata față a lui Dumnezeu în persoana Fiului Său.

Revelația înțeleasă în istoria universală a umanității, cu un filon bine determinat între Isus Cristos și religiile universale, ne-a arăta și mai bine că Dumnezeu este Tatăl iubitor al tuturor oamenilor și că mântuirea sa este îndreptată către toți.

În momentul în care omul devine ascultătorul Cuvântului, intră în relație cu viața însăși și devine centru universului și al creației: toate sunt plăsmuite pentru el, dar la rândul său el trebuie să-l recunoască pe Dumnezeu în tăcerea inimii.

Magisteriul Bisericii universale se aproprie de om și-i indică drumul de parcurs pentru a nu se îndepărta de învățătura autentică. Diferitele concepții și idei ale timpurilor au trecut, dar autoritatea Bisericii și-a exprimat întotdeauna punctul de vedere și doctrina sa pentru a nu da loc la interpretări și discuții.

Revelația în timp și în istorie s-a făcut prin Întruparea lui Isus Cristos, iar omului i s-a dat posibilitatea de a vedea fața lui Dumnezeu în divinul timpului și al istoriei.

Credința și Tradiția au împresurat dea-lungul timpului multe lumini asupra faptului revelației lui Dumnezeu. Acești doi termeni care se cheamă reciproc sunt de fapt acea descoperire genială a Bisericii din toate timpurile: Dumnezeu întră în istorie și in viața omenirii prin credința inimilor noastre și se desăvârșește prin practicile vieții de zi cu zi.

Biserica are un rol de mediator, deoarece ei i-a fost încredințat depozitul credinței de către Isus Cristos și ea este "martorul ocular" al credinței, depozitara și transmițătoarea revelației lui Dumnezeu.

Ca o încoronare, definițiile Bisericii sunt exprimate în dogme. Dogma, ca și definiție de credință, având un curs firesc al formării, proclamării și practicității în Biserica universală, este supusă unei atente și migăloase dezbateri [126].

O dată cu perspectivele Conciliului Vatican al II-lea, Biserica s-a găsit în fața marilor deschideri către lume și religii, iar contribuția adusă de acest Conciliu este recunoscut unanim de către toți. Rămâne ca noi să recunoaștem "semnele timpului" și să ne apropiem cu sinceritate și curaj de Biserica lui Isus Cristos și să ne deschidem inimile la învățăturile sale.

Note

[121] Bibliografie: W. KASPER, Dogma/sviluppo dei dogmi, în Enciclopedia teologica, 215-228; ID., Il dogma sotto al parola di Dio, Queriniana, Brescia 1969; G.F. MANSINI, Dogma, în Dizionario di teologia fondamentale, 343-353; E. R. TURA, Il dogma, "pietra miliare" nel cammino della chiesa, în Credere oggi (2/1982), 59-70; AA.VV., I dogmi nella storia, în Credere oggi (5/1990), 3-113 ( cu bibliografie bogată, cf. A. MODA, 103-113); W. KERN-F.J. NIEMANN, Dogma ed evoluzione dei dogmi, în ID., Gnoseologia teologica, Queriniana, Brescia 1984, 127-154; CTI, L'interpretazione dei dogmi, în La civiltà cattolica (1990/II), 144-173.

[122] Cf. K. RAHNER-K. LEHMANN, Kerigma e dogma, în Mysterium salutis, 2, 166-269; pentru dogma cristologică, asupra acestui punct, cf. B. FORTE, Dal kerigma al dogma, în ID., Gesù di Nazareth, storia di Dio, Dio della storia, Paoline, Roma 19844, 133-156.

[123] K. RAHNER ,Dogma, în Sacramentum mundi, III, 294.

[124] Z. ALSZEGHY-M. FLICK, Lo sviluppo del dogma cattolico, Queriniana, Brescia 1969, 137-138.

[125] Cf. G. CONOBBIO, Extra ecclesiam nulla salus. Storia e senso di un principio ecclesiologico, în La rivista del clero italiano 6/1990, 428-446.

[126] Cf. C. SKALICKY, Teologia fondamentale, Instituto di Teologia a distanza, Roma 1980, 181.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire