STUDIU 

Shemà noule Israel
Curs de Teologie fundamentală
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 9
Acțiunea mediatoare a Bisericii

1. Magisterul în Biserică [115]

1. 1) Poporul creștin apărător al revelației

Depozitul credinței este încredințat întregii Biserici, chiar dacă în interiorul comunității unice de credință, depozitătoare și transmițătoare a revelației, există funcții diferite și complementare:

a.- pe de o parte toți credincioșii împreună ca popor creștin;
b.- pe de altă parte magisteriul;
c.- în particular magisteriul extraordinar al conciliului ecumenic și al papei. Semnificația și îndatoririle unuia și ale celuilalt ne permit să primim, dincolo de diferențe, profunda unitate a credinței unice.

Oricum, punctul de plecare, rămâne presupunerea că întregul popor creștin este "apărător al revelației". Poporul lui Dumnezeu, luat în totalitatea sa, posedă un sens adevărat și supranatural al propriei credințe, care constituie imuabilitatea Bisericii, proprietate a tuturor celor care cred, după cum afirmă Conciliul Vatican al II-lea: "Totalitatea credincioșilor (universitats fidelium) care au primit ungerea Duhului Sfânt (cf. In 2,20 și 27) nu poate să greșească în a crede, și manifestă această proprietate care îi este particulară prin intermediul sensului supranatural al credinței (supranaturali sensu fidei) în tot poporul, când «de la episcopi până la ultimii credincioși laici» exprimă consensul universal (universalem suum consensum) în materie de credință și de costume" (LG 12).

Textul conciliar vorbește de "sens supranatural al credinței" și de "consensuniversal în materie de credință și costume", dorind să indice o anumită distincție între cei doi termeni.

Sensul credinței este o dimensiune interioară a sufletului, pe care cel credincios o poartă cu sine din momentul în care crede, este un dar divin, este lumina credinței care consimte de a adera la obiectul credinței și de a fi în intimă consonanță cu el, așa încât să poată formula prin conaturalitate o judecată de credință. Este ca un anumit instinct spiritual, necauzat de raționalități sau de impuneri exterioare, ci mai degrabă rodul prezenței și operei Duhului Sfânt. Un astfel de sens al credinței este dat fiecărui credincios, chiar dacă profunzimea și sensibilitatea sa sunt proporționate la profunzimea și sensibilitatea vieții de credință, înseamnă că este mai mult sau mai puțin evident în funcție de angajamentul existențial în care credinciosul dezvoltă și maturizează propria credință.

Consensul credinței trebuie deosebit de sensul precedent al credinței întrucât este expresia sa, manifestarea sa. De fapt sensul credinței nu poate fi cunoscut în sine însuși dacă nu este profesat și făcut vizibil, înseamnă dacă nu este mediat, tradus în formele concrete al trăirii creștine. Se vorbește despre consens când diferitele forme de expresie ale poporului creștin manifestă o convergență de gândire și de formule într-un adevăr de credință; când același adevăr de credință este primit și exprimat de întreg poporul creștin.

În acest mod poporul creștin manifestă și concretizează tradiția și învățătura întregii Biserici și se face interpretarea sa vie. "De fapt, pentru acel sens al credinței, care este suscitat și susținut de Duhul adevărului, poporul lui Dumnezeu, sub conducerea sfântului magister, căruia se conformează în mod fidel, nu primește  cuvântul oamenilor, dar cuvântul lui Dumnezeu (cf. 1Tes  2,13), aderă neclintit «la credință odată pentru totdeauna transmisă celor sfinți» (Iuda 3), cu judecată dreaptă pătrunde în ea mai profund și o aplică la viață mai deplin" (LG 12).

"Sensus fidei" recheamă realitatea participării tuturor credincioșilor la oficiul profetic al lui Cristos, ducând la a regândi raportul dintre "chiesa docente" și "chiesa discente" [116].

Deci, magisterul trebuie considerat ca o funcție în interiorul comunității creștinilor, și vine introdus, în mod teologic, într-o ecleziologie integrală a poporului lui Dumnezeu, pentru ca să nu rezulte deformat sau deproporționat. Cu toate că magisteriul exercită o îndatorire specifică - și deci indisolubilă - în medierea și transmiterea revelației de-a lungul secolelor, el totuși nu este unicul și, dintr-un anumit punct de vedere, nici principalul instrument al acestei mediații. Din păcate un anumit mod de a prezenta pe credincioși ca fiind complet pasivi în fața magisteriului a contribuit la pierderea semnificației întregii Biserici, a întregului popor al lui Dumnezeu, în transmiterea revelației.

Însuși modul cu care erau impostate manualele de teologie înainte de Conciliu, în care discursul asupra mediației revelației coincideau, practic, cu tratarea asupra ierarhiei ecleziastice, a contribuit destul la a crea această mentalitate. Aceste manuale prezentau nu atât o "ecleziologie", ci o "ierarhiologie" (pentru a relua un termen lansat în 1947 de Y. Congar care a avut o rezonanță largă). Era în ele o concepție despre Biserică atât de rezumată în mod umoristic de J. A. Mohler: "Dumnezeu a creat ierarhia și în același mod a prevăzut în manieră mai mult decât suficientă la nevoile Bisericii până la sfârșitul lumii".

Această perspectivă (manualistică) a fost favorizată de atașarea unilaterală la perspectiva cristologică, uitată de componenta existențială pneumatologică. Perspectiva cristologică, în versiunea sa "cristomonistă", a dus la a privilegia structurile ecleziale care se leagă de Încarnare (sacramente și ministere ordinate), lăsând în umbră opera Duhului Sfânt, care este la originea, în Biserică, a unei multitudini de subiecte transmițătoare și a unei forme diferite de transmisie a revelației.

Trebuie să recuperăm urgent, în procesul de transmitere a revelației, importanța, dincolo de cea a magisterului, și a liturgiei, a sfinților, a profeților, etc., toate lucrurile care sunt bine prezente în viziunea ortodoxă a Bisericii.

Tot astfel, cum a arătat von Balthasar, trebuie ținut cont de multiplicitatea figurilor apostolice pe care este edificată Biserica, și mai ales trebuie ținut prezent ceea ce același von Balthasar numește "patrulaterul apostolic", constituit de figurile lui Ioan, Iacob, Paul și Petru.

Sigur, cu toate că este vorba de o simplificare, "patrulaterul apostolic" are scopul "(...) de a aminti că unitatea Bisericii, în multiplicitatea principiilor care o unesc, cu toate că orice prioritate a figurilor și garanțiilor, în virtutea conducerii Duhului Sfânt, conține mereu posibilități de unire și de includere, care în principiu erau imprevizibile" [117]. Dincolo de capacitatea de integrare, figurile simbolice ale lui Ioan, Iacob, Paul și Petru posedă un potențial corectiv una față de celelalte, cum a observat von Balthasar într-o pagină splendidă, scriind: "Iubirea  ioniană poate degenera într-o iubire universală ortopraxistică și umanitară, care își trage criteriile din «schimbarea structurilor sociale», în vederea unei mai largi repartiții a bunurilor; tradiția care se reface la Iacob poate degenera acel a ține pe loc reacționar, neliniștitor - integralistic, la formele tradiționale...; paulinul totul - la - toți poate degenera în acea agiornare diplomatică în ceea ce convine și place, de care își bătuse joc deja Voltaire; formele de degenerare petrine au fost stigmatizate prea des pentru ceea ce trebuie să evocăm aici" [118].

Teologia contemporană caută deci să corecteze unilateralitatea ecleziologiei ierarhiologice (cu următoarea depotențiere a credincioșilor în funcția lor de subiecte originale purtătoare de revelație) rechemând mai ales trei principii:

1.      "Prioritatea obiectivă a Bisericii ca «popor al lui Dumnezeu»". Biserica, ca popor al lui Dumnezeu, drept congregatio fidelium, are o prioritate obiectivă față de funcțiile sale (de păstori, de maeștri, etc.). Nu se dorește deloc a insinua ideea că funcțiile și responsabilitățile oficiale ale Bisericii să depindă de o delegare din partea poporului lui Dumnezeu. Vrea să se spună în mod simplu că Biserica ca și o comunitate de creștini are precedența în ordinea finalităților. Diferitele funcții și ministere, prezente în Biserică în virtutea unei misiuni divine, sunt ordinate la realizarea Bisericii ca o comunitate de salvare. Din acest punct de vedere se poate spune că magisterul este ordinat la actualizarea și manifestarea demnității profetice a întregului popor al lui Dumnezeu. Fundamentul acestei concepții este faptul că Duhul Sfânt, coborât asupra tuturor credincioșilor prin sacramentele inițierii creștine, acționează în toate membrele Bisericii în ordinea transmiterii revelației. Din consecință tot poporul lui Dumnezeu este subiect purtător al revelației nu în virtutea unei investituri juridice, sau a unei delegații din partea autorității superioare, ci, dimpotrivă, în forța unei îndatoriri fondată în mod sacramental în sacramentele inițierii creștine.

2.      "Raportul dintre magister și credința Bisericii". Magisterul este legat, în exercițiul funcției sale, de credința Bisericii și se face expresia autentică și care autentifică a acestei credințe, înțeleasă în mod obiectiv. Biserica în totalitatea sa nu poate să se afle în opoziție totală cu revelația: aceasta vine exprimată cu categoria lui sensus fidelium. Pentru a putea fi înțeles, însă, sensus fidelium trebuie să-și găsească manifestările externe în ceea ce se numește consensus fidelium. Excluzând un mod de a proceda izolat (prin solicitarea lui sensus fidelium sau doar din inițiativa magisterului), va trebui să ne gândim la o interacțiune dintre sensus fidelium și magisterul Bisericii. Card. Newman (1801-1890), care a insistat secolul trecut mai mult decât altcineva asupra necesității de a consulta pe credincioși din partea păstorilor, nota că, în mod normal, adevărul trebuie găsit prin conspiratio fidelium et pastorum.

3.      "Revelația precedă magisterul". Magisterul depinde de cuvântul revelator care este la originea existenței sale și rămâne norma constantă. În mod semnificativ în Dei Verbum magisterul conciliar, înainte de a vorbi, se pune "(...) într-o ascultare religioasă a Cuvântului lui Dumnezeu" (n. 1). Și în aceeași constituție conciliară, după ce a afirmat că "Oficiul de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis este încredințat doar magisterului viu al Bisericii, a cărui autoritate este exercitată în numele lui Isus Cristos", se introduce o importantă precizare care spune: "Magister, care, însă, nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, dar îi slujește lui, învățând doar ceea ce și pentru care a fost transmis, încât, prin mandat divin și cu asistența Duhului Sfânt, ascultă cu pietate, apără cu sfințenie și expune cu fidelitate acel cuvânt și de la acest unic depozit al credinței ia tot ceea ce propune pentru a fi crezut ca revelat de Dumnezeu" (n. 10). Astfel Conciliul întărește tradiționalul raport de subordonare a autorității magisteriale și pastorale a Bisericii la datul revelat, primatul lui quod traditum est (= datul revelat) asupra lui  quo traditur ( mijlocul care propune revelația).

2. Identitate și îndatoriri ale magisterului

2. 1) "Termenul de magister"

Pentru părinții Bisericii, pentru teologii Evului Mediu și încă în limbajul teologic curent până la 1820-1830, cuvântul magisterium însemna în mod simplu funcția sau activitatea cuiva care era în poziția de magister, adică de autoritate într-un câmp determinat. Evul Mediu a cunoscut un magister de doctori cu autoritate decizională în Biserică, un magister care se afla în interiorul constelației celor trei forme de autoritate recunoscută, denumite respestiv sacerdotium, regnum, studium. Este magisterium cathedrae magistralis al teologilor, distins dar nu întru totul autonom față de magisterium cathedrae pastoralis o pontificalis propriu episcopilor. Câteva concilii ecumenice, ca acela din Trento și Vatican al II-lea, au cunoscut o fericită colaborare din partea a două magistere, a teologilor și a episcopilor.

În epoca modernă, mai ales după 1830, apare termenul magisterium în sensul dominant astăzi. În acei ani se afirma clasica distincție dintre magisterul ordinar și magisterul extraordinar.

Conciliul Vatican I a introdus categoria de "magister ordinar și universal" al episcopilor, deja folosit de Pius al IX-lea pentru a desemna magisterul colegiului episcopal din toată lumea. Pe lângă aceasta Vatican I a definit doctrina infailibilității magisterului papal în pronunțările sale ex cathedra (cf. DS 3074). Același Conciliu însă nu a precizat nimic asupra așa-numitului magisteriu ordinar al papei, care, mai ales din cauza calității enciclicilor papale (a căror serie a început cu enciclica Mirari vos a lui Grigore al XVI-lea din 1832), a dobândit de un secol încoace o importanță predominantă și, cel puțin în opinia comună, a fost asimilat la prerogativele magisterului extraordinar. Pius al XII-lea, în enciclica Humani generis (1950), l-a dus la gradul maxim recerând, față de magisterul papal ordinar, o ascultare totală, motivată de cuvintele lui Isus: "Cine vă ascultă pe voi mă ascultă pe mine".

Onoarea Conciliului Vatican al II-lea (cf. LG 25 și DV 10) este aceea de a fi restabilit tradiționalul raport de subordonare a autorității magisterului la datul obiectiv al revelației, contrastând tendința de a atribui magisterului episcopilor și al papei o valoare autonomă și absolută. Marele comentator al lui Toma d'Aquino, Caietano, exprimă acest mod de a vedea, susținând că Biserica este magistra obiecti: deci nu o învățătoare autonomă, dar în mod strâns legată de obiectul de care nu poate dispune, dar că poate propune numai.

2. 2) "Originea istorică a magisterului"

Credința catolică, a cărui mandat al învățăturii pe care Cristos a dat-o apostolilor l-au ereditat episcopii, este exprimată în următoarele declarații ale Conciliului Vatican al II-lea: "Prin instituire divină au urmat Apostolilor pentru a păstori Biserica" (LG 20); "Ordinul episcopilor, care succede, în magisteriu și în conducerea pastorală" (LG 22); "Episcopii, în calitate de urmași ai Apostolilor, primesc de la Domnul misiunea de a învăța toate neamurile și de a predica la toată făptura" (LG 24). Aceste afirmații trebuie să fie în mod clar convalidate cu evidența Noului Testament și a documentelor Bisericii primare. Aceasta cere dezvoltarea următoarelor puncte:

  1. apostolii au primit de la Cristos mandatul de a învăța în numele său;

  2. ei au împărțit acest mandat cu alții pe care i-au introdus în ministerul pastoral;

  3. principiul succesiunii în acest mandat este deja în vigoare în perioada în care este scris Noul Testament;

  4. biserica din al doilea și al treilea secol recunoscuseră pe episcopii lor ca legitimi succesori ai apostolilor în autoritatea învățăturii.

Din momentul în care însuși Cristos nu a lăsat nimic scris, credința creștină depinde în întregime de mărturia celor doisprezece oameni pe care Cristos i-a ales personal "(...) pentru ca să stea cu el și pentru a-i trimite să predice" (Mc 3,14). A fi creștin înseamnă a fi unul care "(...) crede în Cristos prin cuvântul lor" (In 17,20); de fapt, dacă nu ar fi fost mărturia apostolilor, noi nu am fi știut nimic din ceea ce Cristos a spus și a făcut. Evangheliile ne spun că acești oameni au fost trimiși de Cristos înviat cu misiunea de "(...) a predica evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15); "(...) să învețe toate popoarele... învățându-le să păstreze tot ceea ce v-am poruncit" (Mt 28,19 ș.u.). Împlinind acest mandat, apostolii ar fi fost autorizați să vorbească în numele lui Isus cu consecința că "(...) cine vă primește pe voi pe mine mă primește și cine mă primește pe mine primește pe cel care m-a trimis pe mine" (Mt 10,40).

Exemplul clar cum un apostol împărtășise mandatul de a învăța cu ai săi colaboratori se găsește în scrisorile pastorale, unde lui Timotei și Tit li se amintește de mai multe ori misiunea lor de învățători și transmițători, la rândul lor, al acestui rol (cf. 1Tim 3,2; 1Tim 4,2.11.13.16; 2Tim 2,2; 4,1-18; Tit 1,9). Idei asemănătoare se găsesc și în Faptele Apostolilor, unde discursul lui Paul către cei bătrâni ai bisericii din Efes se proiectează în timpul care va veni după moartea apostolului, când "(...) lupi răufăcători nu vor cruța turma". Atunci va fi de datoria acelora pe care "Duhul Sfânt i-a pus ca epìskopoi" de a fi vigilenți pentru a salva credința turmei de coruperea oamenilor care "învață doctrine perverse" (Fap 20,28-31). Din nou avem aici principiul succesiunii în mandatul apostolic al învățăturii deja operative în perioada Noului Testament.

Este adevărat că în Noul Testament nu se găsește o situație în care mandatul de a învăța este în mâinile episcopului în fiecare Biserică locală; dezvoltarea, de la o formă colegială primitivă la direcția Bisericii locale la episcopatul istoric, s-a verificat în al doilea secol cu rapiditate cu variante în diferitele regiuni. Mult din acea perioadă rămâne obscur, dar ceea ce știm este că spre sfârșitul secolului al doilea fiecare biserică era condusă de un singur episcop, asistat de prezbiteri și diaconi și că episcopii erau recunoscuți ca succesori legitimi ai apostolilor. Biserica creștină acceptă pe episcopi ca mărturisitori autorizați ai mărturiei apostolice cu autoritatea de a formula crezul cu care comunitatea era chemată să profeseze propria credință.

Acum este fără dubiu un articol fundamental al credinței creștine că Duhul Sfânt păstrează Biserica în adevărata credință. Aceasta este consecința victoriei definitive a lui Cristos și a promisiunii sale că Duhul adevărului ar fi condus Biserica sa la tot adevărul (cf. In 16,13). Biserica, ce se păstrează în adevărata credință din voința divină, cu greu ar putea greși în a fixa normele credinței. De aceea, dacă încrederea că Duhul Sfânt a condus Biserica din al doilea și al treilea secol în alegerea scrierilor care vor deveni normative pentru credința sa justifică faptul că acceptăm Noul Testament ca Scriptură inspirată, avem același motiv de a crede că Duhul Sfânt a condus aceeași Biserică din secolul II și III în a recunosște că episcopii săi erau maeștri autoritari, ale căror decizii asupra problemelor doctrinale erau normative pentru credință.

2. 3) "Îndatoriri ale magisterului"

Putem fi ajutați, în a delinea îndatoririle magisterului, de definiția punctuală și detaliată care ne este oferită de DV 10: "Dar misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințat numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest magisteriu nu este însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îi slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu".

A. Dulles [119] articulează în acest mod configurarea îndatoririlor magisterului:

  1. "a predica credința apostolică";

  2. "a apăra credința de erori";

  3. "a explica și a ilustra credința" (legat de această îndatorire este tematica cu privire la dezvoltarea dogmei);

  4. "aplicare practică a credinței la «viața morală»" (este vorba de ceea ce, cu limbaj tehnic, se cheamă mores și adică conduita etico-morală ce izvorăște din credință);

  5. "directive concrete" pentru o comportare de viață fidelă față de evanghelie.

În 1976, Comisia Teologică Internațională a propus, plecând de la un punct de vedere de cele mai multe ori defensiv, o listă de îndatoriri ale magisterului astfel: "Este de datoria magisterului să apere în mod autoritar integritatea catolică și unitatea credinței și a costumelor. De aici derivă câteva funcții particulare, care, chiar dacă la prima vedere par a prezenta un caracter mai degrabă negativ, constituie totuși un minister pozitiv pentru viața Bisericii și adică oficiul de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis; condamnarea opiniilor periculoase pentru credință și costumele proprii bisericii; învățarea de adevăruri mai actuale în timpul prezent. Deși nu ar părea că este de datoria magisterului să propună sinteze teologice, totuși, pentru a tutela unitatea, el trebuie să considere singurele adevăruri la lumina totalității, încât inserarea fiecărui adevăr în totalitatea lui aparține adevărului însuși" (Enchiridion Vaticanum, V, 1351-1317).

Astfel, în baza acestor texte, se poate vedea că îndatorirea primară a magisterului nu constă în "a defini", în sensul tehnic al termenului. Esențialul nu este a defini, ci a apăra. Doar la extremul opus al acestei apărări, depozitul credinței în totalitatea sa stă, ca ultimă rațiune (ultima ratio) - la care se apelează doar constrânși de necesitate -, în faptul de a defini.

2. 4) "Competența magisterului"

Afirmând că subiectul magisterului este colegiul episcopal, în unire cu și sub capul său papa [120], discursul se îndreaptă spre obiectul sau ambitul de competență al magisterului însuși; el vine desemnat, în mod cu totul generic, cu formularea res fidei et morum, sau doctrina de fide et moribus, pe care LG 25 o exprimă cu cuvintele "(...) credința de îmbrățișat și de aplicat în practica vieții". Această expresie pare a fi în mod particular fericită.

Cele două cuvinte, fides et mores, au devenit, mai ales de la conciliul din Trento, formula folosită în mod constant în pronunțările ecleziastice oficiale. Punerea în paralel a lui fides-mores datează de la Sfântul Augustin. Până la Conciliul din Trento, expresia fides et mores nu a fost o formulă fixă, cu o semnificație și un conținut univoc. Aceasta explică, printre altele, diferitele interpretări cărora binomul i-a fost subiect. Nici Conciliul din Trento, nici cele două concilii din Vatican nu au declarat semnificația termenului mores.

Din câte pare, Conciliul din Trento, atunci când afirmă că evanghelia (= revelația creștină) este "(...) izvor al oricărui adevăr salvific și al diciplinei costumelor", "(...) fontem omnis et salutaris veritatis et morum disciplinae" (DS 1501), este de înțeles întrucât privește termenul mores, în sens mai amplu de "morală". Este vorba despre tot ceea ce evanghelia revelează asupra existenței și practicii creștine: de exemplu cum să trăim, cum să ne rugăm, cum să-l adorăm pe Dumnezeu... Expresia, folosită și în ultimele documente, res fidei et morum trebuie să fie cât de înțeleasă: lucrurile referitoare la credința creștină și la practica modului de viață creștină, care au ca izvor evanghelia lui Cristos.

Conciliul Vatican al II-lea, în ceea ce privește conținutul și extinderea obiectului magisterului (infailibil), este în mod practic, chiar dacă nu toți sunt de aceeași părere, o reeditare a ceea ce a afirmat Conciliul Vatican I și rămâne legat de teologia tradițională.

Teologia, din partea sa, caută să precizeze cât mai particular competența magisterului in rebus fidei et morum, făcând distincție între un obiect primar și un obiect secundar.

Obiectul primar îmbrățișează conținuturile revelației creștine, adică ceea ce este în mod direct revelat și formal conținut în depozitul credinței.

Obiectul secundar face referință la ceea ce, cu toate că nu este revelat, este totuși în mod necesar legat cu depozitul revelației, în virtutea unei legături mai pofunde, prin care, dacă magisterul nu ar fi competent și în acest domeniu, i-ar fi imposibil să păstreze în mod integral, să explice în mod adecvat sau să apere cu eficacitate revelația creștină de atacuri.

Distincția dintre obiectul primar și cel secundar, care nu este exprimată în documentele oficiale, este totuși fondată în ele. Astfel, de exemplu, Conciliul Vatican al II-lea, care depinde - cum s-a văzut - de Conciliul Vatican I, afirmă ca infailibilitatea Bisericii în a defini doctrina asupra credinței și asupra costumelor "(...) se extinde atât încât este extins depozitul revelației divine care trebuie să fie păzită cu sfințenie și expusă cu fidelitate" (LG 25).

3. Forme de exercițiu ale magisterului

3. 1) "Categoriile «extraordinar» și «ordinar»"

Magisterul bisericii este exercitat în forme diferite și cu diverse grade de intensitate, care pot ajunge până la cele cu garanție de imunitate de eroare (infailibilitate). Nu toate pronunțările magisterului traduc și propun revelația cu aceeași valoare teologică.  Conceptul de magister este analog, de aceea rezultă imprecisă și câteodată deviată expresia: magisterul învață. Subiectului propoziției (= magisterul) trebuie așadar să-i urmeze o calificare. O astfel de calificare izvorăște, după limbajul adoptat de câțiva teologi, din distincția fundamentală dintre magisterul extraordinar sau solemn și magisterul ordinar sau non solemn.

3. 2) "Categoria «infailibilitate»"

Se demonstrează însă mai funcțională asumarea, ca o categorie discriminantă, a conceptului de infailibilitate, conștienți că este vorba despre un "(...) termen teribil de apăsător, care trebuie mânuit doar cu precauție!", și că infailibilitatea este o funcție a adevărului prin care "nu trebuie să facem din adevăr o funcție a infailibilității luată ca noțiune de bază" (Congar). Vom vorbi deci de magister autentic (care încorporează o autoritate ce derivă din cea pe care Cristos a dat-o apostolilor), în sine non infailibil, și de un magister autentic infailibil.

Prima formă de magister este exercitată de episcop în dieceza sa, de episcopi în sinodurile locale sau în conferințele episcopale, de papa în exercițiul magisterului său "ordinar", care, plecând din secolul trecut, s-a folosit mai ales de enciclici. În sine este un magister non infailibil. Aceasta înseamnă că acest act particular de magister nu este astfel pentru care să trebuiască să se verifice garanția de infailibilitate. Dar poate exista și se verifică deseori o infailibilitate de fapt ( chiar dacă nu de jure), încât, în magisterul lor, fie episcopii cât și Papa, deseori nu fac decât să recheme atenția credincioșilor la ceea ce face parte din patrimoniul credinței bisericii, la ceea ce Scriptura atestă, ceea ce conciliile ecumenice au hotărât, ceea ce liturgia celebrează, ceea ce episcopii din toată lumea, în unire cu papa, propun credincioșilor lor ca adevăruri de reținut.

Magisterul autentic și infailibil este acela exercitat de toți episcopii (inclus aici deci papa, episcopul Romei) împrăștiați în toată lumea, atunci când ei manifestă în magisterul lor un consens moral unanim asupra unor determinate probleme de credință și morală. În acest caz se va vorbi de magisterul ordinar și universal al episcopilor, descris astfel de Lumen Gentium a Conciliului Vatican II: "Deși fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilității, totuși, atunci când, fie și răspândiți în întreaga lume, dar păstrând legătura comuniunii între ei și cu urmașul lui Petru, în învățătura lor autentică de credință și morală sunt de acord asupra unei afirmații care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunță în mod infailibil învățătura lui Cristos" (LG 25). Magisterul autentic și infailibil este încă acela al "Conciliului ecumenic", atunci când se constată că el are intenția efectivă de "a defini". În conciliu de fapt episcopii, cum spune Lumen Gentium: "Sunt pentru întreaga Biserică învățători și judecători ai credinței și moravurilor, și definițiile lor trebuie primite cu adeziune de credință" (LG 25).

În sfârși se va vorbi de magister infailibil în cazul pronunțărilor solemne sau definitive ex cathedra ale papei. Să ascultăm încă o dată Lumen Gentium care reia Conciliul Vatican I: "De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de Păstor și Învățător suprem al tuturor credincioșilor, care întărește în credință pe frații săi (cf. Lc 22,32), proclamă printr-un act definitiv o învățătură privind credința sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definițiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor și în virtutea consimțământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistența Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru, și că, prin urmare, ele nu au nevoie de nici o altă aprobare și nu admit nici un apel la o altă instanță" (LG 25).

Cităm din nou ceea ce spune Lumen Gentium cu privire la magisterul autentic, dar non infailibil, al Papei. La acest magister trebuie să se adere cu "(...) respect religios al voinței și inteligenței", "(...) așa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmațiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul și voința sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiași învățături, ori din însuși modul de exprimare" (LG 25).

Sunt clare în mod particular enunțările Codului de Drept Canonic, pe care le reproducem cu ordine:

Magisteriul infailibil al Papei: "În virtutea funcției sale, Pontiful Suprem se bucură de infailibilitate în magisteriu când, în calitate de Păstor și Învățător suprem al tuturor credincioșilor, căruia îi revine datoria de a-i întări în credință pe frații săi, proclamă printr-un act definitiv o învățătură de credință sau de morală, ce trebuie observată" (can. 749, par. 1);

Magisteriul infailibil al episcopilor: "Chiar și Colegiul Episcopilor se bucură de infailibilitate în magisteriu când Episcopii, adunați în Conciliu Ecumenic, își exercită magisteriul și, în calitate de învățători și judecători ai credinței și moralei, declară pentru toată Biserica o învățătură ce trebuie considerată ca fiind definitivă; sau când, răspândiți în lume, păstrând legătura comuniunii între ei și cu urmașul lui Petru, învățând în mod autentic împreună cu același Pontif Roman adevăruri de credință sau de morală, iau de comun acord o decizie ce trebuie considerată ca fiind definitivă" (can. 749, par. 2).

Magisteriul non infailibil al Papei și al episcopilor: "Unei învățături de credință sau de morală, pe care o enunță fie Suveranul Pontif, fie Colegiul Episcopilor, când ei își exercită magisteriul autentic, deși nu intenționează să o proclame printr-un act definitiv, trebuie să i se acorde nu asentimentul de credință, ci supunerea religioasă a intelectului și a voinței; așadar, credincioșii să aibă grijă să evite tot ceea ce nu concordă cu această învățătură" (can. 752).

Magisteriul non infailibil al fiecărui episcop, al conferințelor episcopale și al Conciliilor particulare: "Episcopii, care sunt în comuniune cu Capul și cu membrii Colegiului, deși nu se bucură de infailibilitate în învățătura lor, atât fiecare în parte, cât și reuniți în Conferințe episcopale sau în conciliile particulare, sunt totuși doctori și învățători autentici ai credinței credincioșilor încredințați grijii lor; credincioșii sunt ținuți să adere cu supunere religioasă a spiritului la acest magisteriu al episcopilor lor" (can. 753).

Va fi util să notăm încă ceea ce spune can 749, par.3, care precizează că: "Nici o învățătură nu este considerată ca fiind definită în mod infailibil, dacă nu se constată acest lucru în mod clar".

Note

[115]Bibliografie: D. VALENTINI, Il compito del magistero nella chiesa, în Credere oggi (2/1982), 27- 46; F. A. SULLIVAN, Il magistero nella chiesa cattolica, Cittadella, Assisi 1986; ID., Magistero, în "Dizionario di teologia fundamentale", 653 - 661; A. NAUD, Il magistero incerto, Queriniana, Brescia 1990 (de citit cu spirit critic); W. KERN - F. J. NIEMANN, Il magistero, în ID., Gnoseologia teologica, Queriniana, Brescia 1984, 115 - 193; G. MATTAI, Magistero e teologia, alle radici di un dissenso, Augustinus, Palermo 1989; Congregația pentru doctrina credinței, Istruzione sulla vocazione ecclesiale del teologo, EDB, Bologna 1990.

[116] Cf. F. ARDUSSO, Il senso della fede e il consenso dei credenti, în Credere oggi (2/1982), 15-25.

[117] H. von BALTHASAR, Il complesso antiromano, Queriniana, Bresia 1974, 323.

[118]  Ivi, 327 ș. u.

[119] Cf. Magistero e infallibilità, în Corso di teologia fondamentale. 4. Trattato di gnoseologia teologica, Queriniana, Brescia 1990, 187-188.

[120] Cf. C. PORRO, La chiesa. Introduzione teologica, Marietti, Casale Monferrato 1985, 177-180.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire