STUDIU

Capitolul 6
Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină
Dei Verbum  (text şi comentariu)

Text

Introducere

1 - Ascultând cu pietate şi proclamând cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu, Conciliul se conformează cuvintelor Sfântului Ioan: "Vă vestim viaţa cea veşnică, ce era la Tatăl şi ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi , şi ca împărtăşirea noastră să fie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos" (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele Conciliului Tridentin şi ale Conciliului Vatican I, el îşi propune să prezinte doctrina autentică asupra revelaţiei divine şi a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere şi sperând să iubească.

I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea Sa, să Se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei Sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această Revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El. Această economie a Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelaţie, atât despre Dumnezeu cât şi despre mântuirea omului, ne străluceşte în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii Revelaţii.

Dumnezeu, care creează şi ţine toate prin Cuvântul Său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre Sine (cf. Rm 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de Sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii (cf. Gen 3,15) şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea fiind statornici în a face binele (cf. Rom 2.6-7). La vremea stabilită de El, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după Patriarhi, l-a învăţat prin Moise şi Profeţi să-L recunoască drept singurul Dumnezeu viu şi adevărat, Părinte purtător de grijă şi Judecător drept, şi să-L aştepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea Evangheliei.

După ce de multe ori şi în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, "(...) în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul Său" (Ev 1,1-2). L-a trimis, aşadar, pe Fiul Său, Cuvântul cel veşnic, care luminează pe toţi oamenii, ca să locuiască între oameni şi să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis "Om între oameni", "(...) vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu" (In 3,34) şi duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii  pe care I-a încredinţat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine Îl vede vede şi pe Tatăl (cfr. In 14, 9). Prin toată prezenţa şi manifestarea Sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea Sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică.

Aşadar, economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14; Tit 2,13).

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinţei (Rom 16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind "(...) lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei" şi dându-şi de bună voie adeziunea la revelaţia făcută de El. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare şi îi ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă "(...) pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul". Iar pentru ca înţelegerea revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa, prin darurile Sale.

Prin Revelaţia divină, Dumnezeu a voit să Se facă cunoscut şi să Se împărtăşească pe Sine şi hotărârile veşnice ale voinţei sale referitor la mântuirea oamenilor, "(...) pentru a-i face părtaşi de bunurile dumnezeieşti, care depăşesc cu totul capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti".

Sfântul Conciliu afirmă că "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane" (cf. Rom 1,20); iar prin Revelaţia Sa, "(...) cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană pot fi cunoscute de către toţi, chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare".

1. Conciliul Vatican al II-lea şi Dei Verbum

După perioada de panică, de încetinire şi de extaz reprezentată de criza modernistă, constituţia Dei Verbum se aseamănă cu o mare suflare de aer curat venit de departe pentru a împrăştia ceaţa. Trecerea la o concepţie personalistică, istorică şi cristocentrică a revelaţiei constituie un fel de revoluţie copernicană faţă de concepţia extrinsecă, atemporală, noţională care era dominantă în teologie până în anii '50.

Nu pentru că această trecere ar fi fost uşoară, ci dimpotrivă. Dei Verbum, de fapt, fiind totuşi una dintre primele constituţii prezentate discuţiei părinţilor conciliari, a fost votată printre ultimele. Pe plan doctrinar, Dei Verbum este documentul - izvor al operei conciliare, cheia hermeneutică a tuturor celorlalte texte. Din punct de vedere ecumenic este de o foarte mare importanţă. Pentru economia acestui articol se iau în consideraţie doar punctele cu privire la revelaţie. Analiză atât de importantă, încât este pentru prima oară când un conciliu studiază în mod sistematic această primă şi fundamentală realitate a creştinismului în natura şi trăsăturile sale specifice. Revelaţia, prezentă pretutindeni în viaţa creştină şi în discursul teologic, a fost totuşi studiată ultima. Astfel se întâmplă şi în filosofie pentru noţiunile de existenţă, acţiune şi cunoaştere. Noi trăim această realitate mult mai înainte de a o face obiectul unei reflexii critice.

În expoziţia noastră, primul capitol din Dei Verbum ne va folosi ca tablou general. Vom scoate în evidenţă punctele distincte care au un caracter de noutate faţă de documentele precedente.

Spre deosebire de Conciliul Vatican I, care vorbeşte de la început despre revelaţia lui Dumnezeu prin creaţie şi apoi despre revelaţia istorică, Conciliul Vatican al II-lea întoarce perspectiva şi începe de la revelaţia personală din partea lui Dumnezeu şi a mântuirii lui Isus Cristos: este vorba despre un prim plan adică de o perspectivă asupra "explicatului" înainte de "inexplicatul". Conciliul, după ce a afirmat  "faptul" revelaţiei, declară imediat că ea este în mod esenţial "iniţiativa" lui Dumnezeu, pur har, ca de altfel întreaga operă a mântuirii: "Viaţa eternă care era la Tatăl şi ni s-a manifestat nouă" (DV 1). "I-a plăcut lui Dumnezeu să se dezvăluie" (DV 2). "Dumnezeu vorbeşte oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei" (DV 2). "Dumnezeu l-a trimis, aşadar, pe Fiul său, Cuvântul veşnic, care luminează pe toţi oamenii ca să le descopere secretele lui Dumnezeu" (cf. In 1,1-18)" (DV 4). Revelaţia scapă oricărei exigenţe şi oricărei constrângeri din partea omului. Derivă din imprevizibila sa iubire ca Dumnezeu, invizibil şi pur spirit, să fi decis de a se revela omului într-o economie de carne şi limbaj. Epifania lui Dumnezeu în Isus Cristos (cf. DV 5), revelaţia este lumină verticală asupra misterului lui Dumnezeu şi asupra destinului omului (cf. DV 2). Nu este omul parametrul lui Dumnezeu şi care să-i dicteze formele acţiunii sale, dar este Cuvântul lui Dumnezeu care invită la "ascultarea credinţei" (DV 5). Era important de amintit omului contemporan că creştinismul nu este o formă de umanism mai nobilă, ci un dar al lui Dumnezeu. Operă de iubire, revelaţia derivă de la "bunătatea şi înţelepciunea sa" (DV 2). Conciliul Vatican al II-lea reia aici termenii Conciliului Vatican I, dar punând în primul plan bunătatea lui Dumnezeu şi în mod succesiv înţelepciunea sa.

Pentru a defini obiectul revelaţiei, conciuliul recurge foarte des la categoriile biblice, mai ales cele ale Sfântul Paul. În loc să vorbească, aşa cum o face Dei Filius, despre "decretele" voinţei divine, el foloseşte termenul paulin de mister (sacramentum). Dumnezeu "(...) se revelează şi face cunoscut misterul voinţei sale" (Ef 1,9; DV 2). La numărul 6 Conciliul mai spune: "Prin revelaţia divină, Dumnezeu a voit să se facă cunoscut şi să se împărtăşească pe sine". Revelaţia este în acelaşi timp automanifestare şi autodonare a lui Dumnezeu în persoană. Dumnezeu se dăruieşte revelându-se. Intenţia evidentă a conciliului este aceea de a personaliza revelaţia: Dumnezeu se manifestă pe sine înainte de a face cunoscut planul său de mântuire. Planul lui Dumnezeu, în sensul de mister despre care vorbeşte Sf. Paul, este că "(...) prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască" (DV 2). Planul divin, exprimat în termeni de relaţii interpersonale, include cele trei mistere principale ale creştinismului: Treimea, întruparea, harul. Revelaţia este în mod esenţial revelaţie de persoane: a misterului vieţii celor trei persoane divine, a misterului persoanei lui Cristos, a vieţii noastre de fii adoptivi ai Tatălui. Revelaţia apare deci în dimensiunea sa trinitară. Această descriere a obiectului revelaţiei în triplul său caracter personalist, trinitar, cristocentric, conferă textului o bogăţie şi o rezonanţă care contrastează cu formularea lui Dei Filius al Conciliului Vaticanului I, care a putut să vorbească de revelaţie fără a-l menţiona în mod explicit şi direct pe Cristos, dar numai printr-o referire la Scrisoarea către Evrei.

După ce a afirmat existenţa şi obiectul revelaţiei, conciliul precizează natura: "Prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşirea cu El" (DV 2). Pentru a defini revelaţia, conciliul păstrează deci analogia cuvântului, prezent în tot Vechiul şi Noul Testament, în tradiţia patristică şi medievală, până la documentele magisterului. Cuvântul este acea formă superioară de schimb între fiinţe inteligente cu care o persoană se adresează alteia pentru a comunica: termenii folosiţi ("accessum habere, consortes fieri, alloqui, conversari, invitare, suscipere") merg toţi în sensul unui dialog în vederea unei întâlniri; realitate care atinge o dimensiune neprevăzută atunci când cuvântul lui Dumnezeu într-o persoană ia carnea şi limbajul omului în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu devenit om între oameni pentru a discuta cu ei. Prin Cuvânt, transcendenţa devine apropiere. Aceste analogii ale cuvântului şi ale întâlnirii nu trebuiesc deci tratate în mod lejer, ca o simplă tratativă umană, între atâtea altele, de a traduce inefabilul. Dimpotrivă, este vorba de analogii revelate, fondate pe întrupare, luate din textele inspirate şi deci de cercetat în interiorul revelaţiei care le aduce. Revelaţia inaugurează un dialog lung şi dramatic între Dumnezeu şi om, care trece prin secole şi-i ajunge pe toţi oamenii. Prin intermediul cuvântului se inaugurează o nouă perspectivă: de la a asculta la a crede şi apoi la a vedea.

Dacă Dumnezeu se revelează, o face pentru a invita oamenii la o comuniune de viaţă cu el şi pentru a-i face "participanţi la natura divină" (DV 2). Aceasta este finalitatea revelaţiei. Operă de iubire, revelaţia urmează un proiect de iubire ("[...] abundantia charitatis...tamquam amicos...ut ad societatem secum"). Dacă Dumnezeu intră în comunicare cu omul şi îl iniţiază în misterul vieţii sale intime, o face în scopul unei participări şi al unei comuniuni la această viaţă. Conciliul multiplică cuvintele şi sugestiile Scripturii pentru a ne face să înţelegem că revelaţia este manifestarea agapei lui Dumnezeu.

Analogia cuvânt-întâlnire, care foloseşte pentru a reprezenta revelaţia, nu spune încă nimic despre concreta "dispoziţie" adoptată de Dumnezeu pentru a intra in comunicare personală cu omul: de fapt sunt numeroase modurile de comunicare între persoane (gesturi, acţiuni, cuvinte, imagini, simboluri, semne articulate sau grafice, etc.). Este deci de datoria revelaţiei să descrie această economie. Adresându-se omului, fiinţă de carne şi spirit, introdus în timp, Dumnezeu a comunicat cu el prin intermediul căilor istoriei şi ale întrupării. Este prima dată când un document al magisterului extraordinar descrie astfel economia revelaţiei în exerciţiul său concret şi în acea fază activă care duce la existenţă. Şi asupra acestui punct Conciliul Vatican al II-lea depăşeşte Conciliul Vatican I, care descrie revelaţia ca acţiune verticală, care ajunge la o doctrină, dar care abia atinge istoria. Conciliul Vatican al II-lea, descriind economia revelaţiei ca efectuându-se prin acţiunea legată "de evenimente şi cuvinte unite între ele în mod intim", ia distanţele în confront cu două concepţii unilaterale ale revelaţiei: prima reprezentată de W. Pannenberg ^[82], care reduce revelaţia la ţesutul întunecat al evenimentelor, sacrificând de fapt "i verba" pe care le interpretează şi care declară sensul autentic; a doua, frecventă în teologia catolică pre-conciliară, care are o tendinţă invincibilă în a confrunta revelaţia-cuvânt cu revelaţia într-un discurs articulat, reducând deci revelaţia la o gnoză superioară. Conciliul, recurgând la binomul gesta-verba, exprimă caracterul care cuprinde revelaţia. Evenimente şi interpretare, fapte şi cuvinte, formează un întreg organic şi de nedespărţit: economie care atinge culmea în Cristos, Cuvântul făcut trup care locuieşte între noi.

Observăm imediat că termenul "gesta" are o rezonanţă mai personalistă faţă de "facta"; pe lângă aceasta are echivalentul său în binomul asemănător "opera" şi "verba": fapte şi cuvinte care emană mereu dintr-un centru personal (DV 2 şi 4). Aceste gesturi sau fapte ale lui Dumnezeu sunt, de exemplu, în Vechiul Testament exodul, alianţa, instaurarea monarhiei, exilul şi captivitatea, restaurarea. În Noul Testament sunt acţiunile lui Cristos, mai ales predicarea, miracolele, exemplele, patima. Cuvintele sunt cuvintele lui Moise şi ale profeţilor care interpretează faptele lui Dumnezeu în istorie; sunt şi cuvintele lui Cristos care se declară pe sine sensul acţiunilor sale; sunt, în sfârşit, cuvintele apostolilor, martori şi interpreţi autoritari ai vieţii lui Cristos.

Conciliul explică apoi pe scurt cum faptele şi cuvintele sunt dependente şi în slujba unele faţă de altele. "Faptele, împlinite de Dumnezeu în istoria mântuirii, manifestă şi întăresc doctrina şi realităţile (plan şi acţiune salvifică a lui Dumnezeu) exprimate de cuvinte". Deci eliberarea de sub jugul egiptean manifestă intervenţia lui Dumnezeu puternic şi salvator, dar în acelaşi timp confirmă promisiunea făcută de Jahwe lui Moise de a salva poporul său; vindecarea paraliticului manifestă puterea eliberatoare a lui Cristos şi confirmă în acelaşi timp cuvântul Fiului omului care pretinde de a putea ierta păcatele; învierea lui Cristos manifestă imperiul său suveran asupra vieţii şi a morţii, dar confirmă şi adevărul mărturiei sale şi realitatea misiunii sale ca Fiu al Tatălui, venit pentru a mântui pe oameni de păcat şi de moarte. Cuvintele, la rândul lor, "(...) declară şi clarifică misterul conţinut în ele" (DV 2). Evenimentele, acţiunile sunt, este adevărat, deja bogate de raţionalitate: astfel eliberarea unui popor, o vindecare sunt deja "semnificative". Dar fapte şi evenimente sunt mereu ameninţate de ambiguitate, de interpretări parţiale sau echivoce: sunt cuvinte care au datoria de a împrăştia această ambiguitate şi de a descoperi sensul autentic şi misterioasa profunzime dorită de Dumnezeu. Sensul evenimentului se maturizează în cuvânt. Fără cuvântul lui Moise, care interpretează în numele lui Dumnezeu emigrarea lui Israel ca o eliberare pentru alianţă, acest eveniment ar fi poate diferit de atâtea alte emigrări şi mai masive, verificate de-a lungul istoriei? Fără Moise evenimentul nu ar avea acea plinătate de sens aşa de expresiv care face fundamentul religiei lui Israel. Dacă este adevărat că în Noul Testament faptele de milostivire ale lui Cristos exprimă în mod minunat iubirea sa faţă de omenire, moartea sa rămâne însă capabilă de interpretări diferite: este cuvântul lui Cristos prelungit în al apostolilor care ne fac să descoperim dimensiunea extraordinară a acestei morţi şi care propun credinţei noastre însuşi evenimentul şi puterea sa salvifică. Evenimentele sunt pline de o raţionalitate religioasă pe care cuvintele au datoria de a le proclama şi clarifica.

Este evident că această intimă unire de fapte şi cuvinte este de tip structural şi nu cronologic. Câteodată există simultaneitate între eveniment şi cuvânt, câteodată evenimentul precede sau urmează cuvântul. Observăm iar că proporţia între fapte şi cuvinte poate fi foarte variabilă. În cărţile istorice predomină evenimentele, în timp ce în cărţile sapienţiale şi în discursul de pe munte este cuvântul care predomină. Insistând asupra cuvintelor şi ale operelor ca elemente constitutive ale revelaţiei, Conciliul subliniază caracterul "istoric" şi "sacramental". Dumnezeu intervine în istorie şi proclamă sensul intervenţiei sale; acţionează şi comentează acţiunea sa. Această structură generală a revelaţiei, afirmată de cinci ori de Conciliu (cf. DV 2;4;14;17) ajunge pentru a o distinge de orice altă formă de cunoaştere: filosofică, mitică, metatemporală sau metaspaţială.

Prin această revelaţie străluceşte ochilor noştri, în Cristos, adevărul profund asupra lui Dumnezeu şi a omului. În Cristos, de fapt, ne este revelat cine este Dumnezeu, adică Tatăl care ne-a creat şi ne iubeşte ca fii; Fiu şi Cuvânt care ne invită la o comuniune de viaţă cu Treimea; Duh care vivifică şi sfinţeşte. În Cristos ne este revelat şi nouă adevărul omului chemat să devină fiu adoptiv al Tatălui în Cristos. Acest caracter antropologic al revelaţiei este exprimat cu o relevanţă mai mare în constituţia Gaudium et Spes: "Numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului" (GS 22). Prin Cristos, "mediator, plinătate a revelaţiei", omul ajunge la a se înţelege şi la a se depăşi. Cristos este omul nou (cf. GS 22), omul perfect, unicul în stare să-l facă pe om mia uman (cf. GS 41).

După ce a considerat revelaţia în structura sa internă, conciliul o consideră în dezvoltarea sa istorică. Dei Verbum distinge de fapt o dublă manifestare a lui Dumnezeu: prima este aceea cu care Dumnezeu dă oamenilor "o mărturie permanentă" a existenţei sale înscrise în universul creat de el (cf. Rom 1,19-20). Această manifestare a lui Dumnezeu nu este definită de conciliu "revelaţie" - termen de acum tehnic, care desemnează revelaţia istorică - ci "mărturie" din partea lui Dumnezeu de sine însuşi: a existenţei sale, a puterii sale, a maiestăţii sale, care este îndreptată spre toţi oamenii. Dacă dorim să păstrăm cu orice preţ termenul revelaţie pentru a desemna această mărturie de existenţă, putem vorbi de revelaţie "cosmică" pentru a o distinge de revelaţia "istorică".

Dacă este adevărat că acest conciliu nu precizează raportul existent între aceste două manifestări ale lui Dumnezeu, declară totuşi că acelaşi Dumnezeu care s-a manifestat oamenilor cu Cuvântul creator este şi acela care "(...) voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri" (DV  3). Vorbind despre revelaţia cosmică, luând-o în consideraţie ca mărturie de sine însuşi şi despre revelaţia istorică precum cale a unei mântuiri supranaturale, textul ne autorizează să ne gândim că, în spiritul Părinţilor conciliari, mărturia de existenţă a lui Dumnezeu şi recunoaşterea sa din partea oamenilor sunt şi ele căi de mântuire, chiar dacă în mod parţial, neîmplinită, în aşteptarea unei manifestări superioare a lui Dumnezeu, de ordin supranatural.

La drept vorbind, revelaţia în sens strâns începe cu revelaţia istorică, ale cărei etape conciliul le descrie doar în linii mari. După căderea protopărinţilor noştri, Dumnezeu i-a ridicat din nou cu speranţa unei viitoare mântuiri: această sclipire de mântuire evocată de Geneză este protoevanghelia. Cu promisiunea, a cărei capacitate salvifică este universală, istoria mântuirii este începută şi Dumnezeu nu lasă pe nimeni în afara acestei "mântuiri cereşti"; el "(...) va reda fiecăruia după faptele sale: viaţa veşnică celor care perseverează în opere de bine, caută glorie, onoare şi incoruptibilitate" (Rom 2,6-7). Aluzie la mărturia interioară a conştiinţei, înscrisă de Dumnezeu în inimi şi care pentru păgâni este echivalentul legii mozaice. Acest har de mântuire dat tuturor oamenilor este în aşteptarea acelui mai explicit al revelaţiei istorice. Textul, de fapt, spune: "Suo autem tempore", adică în timpul ales de el  "Dumnezeu îl chemă pe Abraham pentru a constitui un popor mare" (Gen 12,2). După era patriarhală Dumnezeu a instruit acest popor prin Moise şi profeţi (cf. DV 3; LG 9). S-a revelat lui "(...) cu cuvinte şi acţiuni" (DV 14). L-a educat ("erudit": a instrui şi a forma) să-l recunoască pe Dumnezeu ca Tată care are grijă de fii, ca judecător prea-drept, şi a-l aştepta pe salvatorul promis (cf. DV 3). Revelaţia Vechiului Testament este în mod esenţial în acelaşi timp promisiune şi pedagogie. În timpul secolelor, deci, Dumnezeu a format poporul său şi a deschis căile către evanghelie. Israel l-a cunoscut pe Dumnezeu nu în mod abstract, dar în experienţa căilor lui Dumnezeu în istoria sa.

La nr. 4 constituţia se întoarce asupra afirmaţiei lui Cristos, "(...) mediator şi plinătate a revelaţiei", dar de această dată o face într-o perspectivă istorică (cf. Ev 1,1). După ce a fost fragmente de discurs divin, Cuvântul atinge completarea şi perfecţiunea sa. Dacă Cristos este culmea revelaţiei este pentru că este Fiul trimis de Tatăl drept Cuvânt veşnic pentru a locui între noi şi a ne face să cunoaştem profunzimile vieţii divine (DV 4). Funcţia revelatoare a lui Cristos îşi trage originea de la calitatea sa de Fiu şi de Cuvânt al lui Dumnezeu în interiorul Treimei. "Isus Cristos, «Cuvântul făcut trup», vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu şi duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii pe care i-a încredinţat-o Tatăl" (DV 4). Această apropiere a Cuvântului de cuvintele pronunţate prin intermediul cărnii şi al limbajului subliniază în mod expresiv intrarea în istorie şi în omenire a Fiului lui Dumnezeu, care foloseşte fără ascunzişuri condiţia umană şi mijloacele sale de exprimare. Cuvântul, care este Duh, devine unul dintre noi, om între oameni, trimis la oameni pentru a ajunge la nivelul lor: cu cuvinte de om care sunt în acelaşi timp cuvânt al lui Dumnezeu. Deci, deoarece Cristos este Fiul Tatălui şi Cuvânt etern, înseamnă că revelaţia atinge în el scopul său, împlinirea sa ("complendo") şi perfecţiunea sa ("perficit").

Constituţia aplică apoi ceea ce a afirmat în nr. 2 cu privire la structura generală a revelaţiei. Cristos şi-a exercitat funcţia revelatoare "(...) cu toată prezenţa sa şi cu manifestarea de sine, cu cuvintele şi faptele, cu semnele şi miracolele şi în mod special cu moartea sa şi glorioasa sa înviere dintre morţi, şi în sfârşit cu trimiterea Duhului adevărului" (DV 4). Cristos este epifania lui Dumnezeu. Revelaţia în Cristos, Cuvântul întrupat, realizează toate resursele experienţei umane, pentru a-l manifesta pe Fiul lui Dumnezeu şi în el pe Tatăl. Întruparea Fiului, dacă este înţeleasă corect, este revelaţia. Toată existenţa umană a lui Cristos (acţiune, gesturi, atitudini, comportament, cuvinte) este o perfectă realizare care îl revelează pe Fiul şi în el pe Tatăl.

Originalitatea documentului Dei Verbum este aceea de  a prezenta pe Cristos într-un timp ca revelator şi ca semn care permite de a-l identifica astfel. Semnele revelaţiei nu sunt externe lui Cristos: sunt Cristos însuşi în iradierea puterii sale, a sfinţeniei sale, a înţelepciunii sale. În această iradiere înţelegem gloria sa de Fiu; trecem în mod direct de la reflex la izvor: Această iradiere a fiinţei şi a acţiunii lui Cristos constituie tot o "mărturie divină". Cristos "completează" revelaţia, o "împlineşte" şi o "(...) întăreşte cu mărturia divină, adică Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia pentru viaţa veşnică" (DV 4).

Ultima frază a paragrafului se prezintă ca o concluzie a tot ceea ce a fost spus despre Cristos. Deoarece el este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Fiul întâi născut al Tatălui trimis la oameni pentru a revela lor viaţa intimă a lui Dumnezeu, epifania Tatălui (cf. DV 4), cel în care "(...) îşi găseşte împlinirea întreaga revelaţie a Dumnezeului preaînalt" (DV 7), înseamnă că economia introdusă de el nu poate fi considerată doar tranzitorie: este "definitivă" şi "nu va trece niciodată", adică nu va fi niciodată înlocuită de una mai perfectă. "Nu este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos" (DV 4). Deoarece Dumnezeu ne-a spus unicul său cuvânt, ce ar mai avea de adăugat? Ce ar putea da mai mult decât pe unicul său Fiu? Noul Testament este chiar nou şi definitiv. Isus Cristos este ultimul cuvânt al revelaţiei: în el totul s-a împlinit, mântuirea şi manifestarea sa. Evident că aceasta nu exclude "revelaţiile private", cu finalităţi particulare şi îndreptate către determinaţi destinatari; mai ales nu exclude o asimilare tot mai profundă şi o formulare tot mai bogată şi adecvată a misterului revelat. Acest al doilea proces de nemăsurată însemnătate diferă totuşi de procesul revelaţiei date şi constitutive. Apropo de aceasta, Cristos este în acelaşi timp un sfârşit şi un început. Ce proces s-a verificat, de exemplu, în inteligenţa revelaţiei de la Conciliul Vatican I la Conciliul Vatican al II-lea?

Trebuie să credem lui Dumnezeu care se revelează: aceasta este afirmaţia constantă a revelaţiei însăşi (cf. Rom 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6; Ef 1,13; 1Cor 15,11; Mc 16,15-16) şi a documentelor magisterului (cf. DS 2778, 3008, 3542). Revelaţie şi credinţă sunt realităţi care se confruntă şi corespund. Acum, revelaţia descrisă de Conciliul Vatican al II-lea este iniţiativa Dumnezeului celui viu şi manifestare a iubirii sale personale. Dumnezeu, îngăduitor vine spre om şi-i deschide secretele vieţii sale intime pentru o iubire reciprocă. Din partea sa, omul cu credinţa sa se îndreaptă spre Dumnezeu şi i se dăruieşte în prietenie. Conciliul spune în mod explicit: "Omul se încredinţează total «lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei»" (DV 5). Conciliul evită astfel două noţiuni incomplete ale credinţei: aceea de credinţă-omagiu, practic fără conţinut, şi aceea depersonalizată, de o credinţă-consens la o doctrină. Credinţa creştină autentică este în acelaşi timp dăruire şi consens.

Răspunsul omului la revelaţie nu este rezultatul unei simple activităţi umane, dar este un dar al lui Dumnezeu. Nu ajunge să răsune doar la ureche învăţătura evangheliei: este necesar să fie şi o acţiune a harului care previne şi care mişcă la a crede (ad credendum) şi care face să creadă. Trebuie ca Dumnezeu cu harul său "să ne facă conaturali" la misterul în care ne introduce evanghelia; de fapt cum vom putea singuri să ne deschidem acestei lumi neauzite al cu totul Altuia? Această acţiune a harului este deci descrisă în termeni mai biblici: este vorba despre un ajutor al Duhului Sfânt (cf. DS 3009) care are ca efect acela de a atinge inima omului şi de a-l converti la Dumnezeu, de a lumina inteligenţa sa şi de a înclina facultăţile sale de dorinţă (cf. DS 3010, 377). Scriptura subliniază de mai multe ori această acţiune a harului care deschide spiritul omului la lumina care vine din înălţimi (cf. Mt 16,17; 11,25; Fap 16,14; 2Cor 4,6) şi-l atrage pe om la Cristos (cf. In 6,44). Această acţiune interioară este "mărturia Duhului" (1Cor 5,5), care acţionează din interior, pentru ca omul să recunoască şi să mărturisească adevărul lui Cristos. Este încă Duhul şi darurile sale care trebuiesc atribuite aprofundării revelaţiei (cfr. DV 5). În mişcarea omului spre credinţă este Duhul care deschide inteligenţa la noua lume a evangheliei; tot Duhul este acela care în interiorul credinţei dezvoltă puterea de penetrare a inteligenţei (darul intelectului) şi-l dispune pe credincios să înţeleagă prin căile de iubire (darul înţelepciunii), inspirându-i o armonie afectivă care îl face conatural la evanghelie.

Primul capitol din Dei Verbum, care a început cu o declaraţie de fidelitate a Conciliului Vatican I, se încheie cu o reluare a doctrinei şi a termenilor Conciliului Vatican II. Acest procedeu de închidere literară, dacă este adevărat că nu adaugă mai nimic la acea ce a fost deja spus, reprezintă mai degrabă un compromis pentru a satisface cea ce s-a expus în perspectiva precedentă. Încă de la nr. 2 şi 4 ştiam că revelaţia este manifestare şi comunicare şi că obiectul său este Dumnezeu însuşi şi planul său de mântuire. Acest ultim paragraf adaugă totuşi două precizări interesante. În primul rând dedublează termenul a revela al Conciliului Vatican I în a manifesta şi a comunica punând pe aceeaşi linie Conciliul Vatican I cu Conciliul Vatican al II-lea. Pe lângă aceasta subliniază, cu o justificată solemnitate în contextul ateismului contemporan, că Dumnezeu poate fi cunoscut prin lumina raţiunii umane care reflectă asupra lumii; lumea creată de fapt vorbeşte în mod invincibil despre autorul său. De cealaltă parte, chiar dacă misterele propriu-zise rămân obiectul privilegiat al revelaţiei, conciliul adaugă că trebuie şi să atribuim revelaţiei faptul că adevărurile religioase accesibile raţiunii să poată fi cunoscute uşor de toţi cu o siguranţă fermă şi fără risc de eroare (cf. DV 6).

În concluzie, putem încerca să reunim punctele de merit ale documentului Dei Verbum:

Conciliul înfruntă în mod ordonat toate aspectele esenţiale ale revelaţiei: natura, obiectul, finalitatea, economia, progresul, pedagogia; locul central al lui Cristos, culme a istoriei mântuirii şi a revelaţiei; Dumnezeu care revelează şi Dumnezeu revelat, care atestă şi se identifică pe sine; caracter decisiv şi definitiv al revelaţiei cristologice; primire prin intermediul credinţei şi aprofundare cu ajutorul Duhului Sfânt.

Expoziţia este senină, în mod profund religioasă şi se exprimă cu categorii biblice (32 de referiri la Scriptură, mai ales la Sfântul Paul şi la Sfântul Ioan); pe drept vorbind, sunt prezente toate textele fundamentale.

Perspectiva personalistă este prezentă peste tot, ca şi cea trinitară şi cristologică, fără a uita dimensiunea antropologică.

Pe baza constituţiei Dei Verbum, putem defini revelaţia ca automanifestare şi autodonare a lui Dumnezeu în şi printr-o economie istorică ce culminează în Isus Cristos, autor, obiect, centru, mediator, plinătate şi semn al revelaţiei în persoană. Cristos este cheia de întoarcere a acestei prodigioase catedrale a cărei arcade sunt cele două Testamente. Cu credinţa în Cristos şi în evanghelia sa intrăm în viaţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Revelaţia este de acum un termen tehnic care nu se poate folosi la orice ocazie.

Recuperând datele importante ale izvoarelor sale, constituţia Dei Verbum se prezintă în acelaşi timp ca un text de o densitate rară. Pentru a ajunge la această splendoare era necesară multitudinea de provocări ale raţionalismului. Totul, în orice caz, era deja conţinut în datele Scripturii şi ale tradiţiei patristice: tocmai pentru că se îndepărtase de izvoare, teologia revelaţiei sărăcise şi devenise aridă în mod progresiv.