STUDIU

Introducere

Disciplinele teologice, ca şi oricare altă parte a ştiinţelor, sunt în permanentă mişcare, în permanentă cercetare. Teologia fundamentală, baza teologiei în general, are nevoie de timp de reflecţie, timp de gândire, pentru a cuprinde şi a înţelege mai bine toate aspectele revelaţiei divine ^[1].

Transformările care au intervenit în înţelegerea de sine şi a lumii din partea oamenilor au provocat o criză în credinţa creştină. Îndatorirea de a justifica şi de a mărturisi credinţa în epoca noastră a provocat, drept urmare, rupturi şi noi impostări în Biserică şi în teologie.

Conciliul Vatican al II-lea, într-o oarecare măsură efect, într-o oarecare măsură cauza acestor noi măsuri, a dat naştere la un nou context al credinţei, pentru Biserică şi pentru teologie. Apare de aceea justificatul interes pentru teologia fundamentală.

Într-o imagine de autoînţelegere adusă la zi de reînnoirea conciliară care interesează creştinismul şi Biserica, îşi face drum, în multe sectoare şi cu o deosebită urgenţă, datoria unei aprofundate reflecţii şi cercetări a fundamentelor credinţei. În acelaşi timp conştiinţa unei crize de legitimitate, mereu mai accentuată, a credinţei creştine a adus din nou acea sensibilitate pentru problematica relativă a motivaţiilor creştinismului, întrucât în teologie se găseşte împlinirea şi neîmplinirea fiecăruia dintre noi.

Toate aceste circumstanţe au dus la dezvoltarea unui imens interes pentru teologia fundamentală.

Biserica a cunoscut diferite etape de maturitate creştină şi a reţinut că iniţierea în cunoaşterea Evangheliei şi integrarea în viaţa cotidiană nu s-au făcut într-un timp scurt. Ne întrebăm: este posibil să individualizăm cu aproximaţie acest moment în aşa manieră încât să determinăm o anumită reflecţie asupra experienţei credinţei care să indice teologia fundamentală? ^[2]