www.ProFamilia.ro

Într-un institut călugăresc, de bărbaţi sau de femei, persoana care se ocupă cu formarea şi instruirea novicilor (novicelor). Trebuie să aparţină institutului respectiv şi să fi făcut voturile perpetue.

(Din lat magistérium, derivat de la magíster, învăţător). Putere acordată de Cristos apostolilor şi succesorilor lor, adică papei şi episcopilor în comuniune cu papa, de a expune, de a păstra şi de a apăra învăţătura Revelaţiei în mod autentic, iar în anumite cazuri în mod infailibil, prezentând-o ca obiect al credinţei pentru dobândirea mântuirii (cf. LG 25; DS 3074). Magisteriul este de două feluri: 1. autentic infailibil, exprimat în trei moduri: a) magisteriul solemn al unui Conciliu ecumenic; b) magisteriul extraordinar al papei (ex cáthedra); c) magisteriul obişnuit, universal; 2. autentic obişnuit (neinfailibil).

(Cuv. lat., "Preamăreşte"). Denumirea latinească a cântului de preamărire adresat lui Dumnezeu de către Preasfânta Fecioară Maria cu ocazia vizitei la verişoara sa Elisabeta, mama sfântului Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,46-55). Se cântă sau se recită în fiecare zi la Vespere.

(Din lat. monastérium). Ansamblu de clădiri în care locuiesc şi activează monahii şi monahiile (maicile), şi care se deosebeşte de convent. Regula sfântului Benedict prevedea ca orice mănăstire să fie înzestrată cu toate cele necesare unei vieţi autonome: biserică, şcoală, bibliotecă, grădini, ateliere, moară etc. În felul acesta mănăstirile medievale au reuşit să înfrunte invaziile barbare, să păstreze inestimabile comori de cultură şi civilizaţie.

Mănăstire de monahi sau de monahii (maici) care în afară de propriul superior nu are un alt superior şi nici nu este asociată sau subordonată vreunui institut călugăresc. În latineşte se numeşte monastérium súi íuris. Se află sub supravegherea canonică a episcopului diecezan.

(Din lat. mandátum, dispoziţie, însărcinare). 1. Puterea pe care o persoană o dă altei persoane pentru a putea acţiona în numele său. 2. Atestat din partea autorităţii ecleziastice competente prin care se recunoaşte că persoana care predă o disciplină teologică într-o universitate catolică ori ecleziastică, sau religia într-o şcoală fie catolică, fie statală, se remarcă atât prin capacitate ştiinţifică şi pedagogică, cât şi prin integritatea credinţei şi moralitatea vieţii (cf. CDC, can. 812; 813). În acest caz, termenul "mandat" îl înlocuieşte pe cel de "missio canonica".

(Derivat din magh. menteni, a mântui). Actul de iubire prin care Dumnezeu, prin întruparea, moartea şi învierea Fiului său, Isus Cristos, îl eliberează pe om de păcat, îl împacă cu sine (cf. 2Cor 5,19) şi îi dă garanţia vieţii fericite în ceruri. "Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, căci «El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre» (1In 4,10)" (CBC 620). "Deşi Isus Cristos a murit pentru toţi, totuşi nu toţi beneficiază de moartea lui" (Conciliul Tridentin). Pentru a beneficia de mântuirea adusă de Cristos e necesară mai întâi o adeziune liberă, personală la Cristos prin credinţă, apoi o credinţă care trebuie să se vadă prin fapte (cf. Iac 2, 14-26). Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp lucrarea omului.

În limba ebraică însuşi numele Isus înseamnă Mântuitor, "Dumnezeu care mântuieşte". Copilul născut din Fecioara Maria este numit Isus "pentru că el va izbăvi pe poporul său de păcatele lui" (Mt 1,21). "Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12).

(Din lat. mánus, mână, şi térgere, a şterge). Batistă albă, din pânză de in sau de bumbac, cu care preotul celebrant îşi şterge degetele după ce le-a spălat la Ofertoriu, în timpul Sfintei Liturghii.

Dintre urmaşele Evei, Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie mama Fiului său. Ea este "Maica lui Dumnezeu", pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om, care este el însuşi Dumnezeu. Fecioara Maria "a cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă" (LG 56). Ea a rostit acel "fie mie după cuvântul tău" în numele întregii firi omeneşti. Prin ascultarea sa, ea a devenit noua Evă, Mama celor vii. "În Maria, Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime" (SC 103). "Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii ... în ordinea credinţei, iubirii şi unirii perfecte cu Cristos" (LG 63). "Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos" (SPF 15).

(Din Maria şi logía, derivat din lógos, ştiinţă). Parte a Teologiei dogmatice care are ca obiect de studiu persoana Sfintei Fecioare Maria, pe care Conciliul al II-lea din Vatican o situează "în misterul lui Cristos şi al Bisericii" (LG 54).

(Din gr. mártys, martor). Creştin care este ucis datorită credinţei şi dragostei sale faţă de Cristos (cf. LG 50). Chiar de la început Biserica i-a venerat cu o evlavie deosebită pe fiii ei care şi-au mărturisit credinţa prin vărsarea propriului sânge şi a implorat cu pietate ajutorul mijlocirii lor. "Martirul îi dă mărturie lui Cristos, mort şi înviat, cu care este unit prin iubire. Dă mărturie adevărului credinţei şi învăţăturii credinţei" (CBC 2473).

(Din gr. mártys, martor, şi lógos, cuvânt). Cartea care conţine lista martirilor şi sfinţilor (şi datele cele mai importante din viaţa lor), pe care Biserica îi comemorează în fiecare zi. Cel mai vechi este Martyrológium Hieronomiánum, din a doua jumătate a sec. al V-lea, atribuit în mod greşit sfântului Ieronim. Ultimul este Martyrológium Románum, publicat pentru prima dată în anul 1584 şi considerat carte liturgică. Actualmente Biserica nu-l mai consideră carte liturgică, deşi nu este exclusă o nouă revizuire a lui. Există şi un Martyrológium Daco-Románum, lucrare neoficială aparţinând Pr. Nicolae Dănilă, cf. Verbum 7 (1995-1996) 191-269.

(Din gr. mártys). Persoană care asistă sau a asistat la o întâmplare sau la un eveniment şi care poate atesta cum au decurs lucrurile. Forma canonică a celebrării unei căsătorii necesită - pentru validitate - şi prezenţa a doi martori, persoane capabile să dea mărturie despre celebrarea căsătoriei. Un creştin protestant nu poate fi naş la Botez, dar poate fi admis împreună cu un catolic şi numai în calitate de martor. În schimb, un creştin ortodox este naş dar nu poate fi admis decât împreună cu un naş catolic (cf. CDC, can. 874, § 2).

(Din lat. proféssio fídei). Declarare publică a credinţei catolice pe care trebuie să o facă cei care sunt chemaţi să primească diferite oficii sau demnităţi în Biserică. E o făgăduinţă publică de ascultare de Cristos şi Biserica sa şi de aderare la adevărurile fundamentale ale credinţei, după o formulă aprobată de Scaunul Apostolic. Este obligatorie pentru: participanţii la concilii şi sinoade, cardinali, cei promovaţi la episcopat şi cei echivalaţi episcopului diecezan, administratorul diecezan, vicarii generali, episcopali şi judiciari, parohi, profesori de teologie şi filozofie în seminarii (la începutul oficiului primit), diaconi, rectorii şi profesorii de teologie din universităţile catolice şi ecleziastice, superiorii institutelor călugăreşti (cf. CDC, can. 833).

(Din lat. matutínus, de dimineaţă). Denumire dată Oficiului lecturilor de la Liturgia Orelor înainte de ultima reformă a acesteia. Deşi îşi păstrează caracterul de rugăciune nocturnă (dis-de-dimineaţă) pentru cei care o recită în cor (de ex., monahii şi monahiile), se poate totuşi recita la orice oră din zi. Constă dintr-un imn, trei psalmi, două lecturi (una din Biblie, alta din Sfinţii Părinţi sau din magisteriul Bisericii) şi dintr-o rugăciune finală.

(Expr. lat., "din vina mea"). Cuvinte din rugăciunea Confiteor (Mărturisesc) de la Sfânta Liturghie, rostite de trei ori la rând, prin care credincioşii, lovindu-şi pieptul, recunosc că l-au ofensat pe Dumnezeu prin păcatele lor.

(Din lat. meditátio, reflecţie). Formă de rugăciune mentală în care predomină consideraţiile sau reflecţiile minţii asupra unor teme biblice şi a altor teme de spiritualitate creştină, cu scopul de a creşte în desăvârşirea sufletească şi de a trăi în unire mai strânsă cu Dumnezeu.

(Cuv. lat., "adu-ţi aminte"). Cuvântul cu care încep două rugăciuni din Canonul roman (Rugăciunea euharistică) de la Sfânta Liturghie, în care se cere lui Dumnezeu să-şi amintească de cei vii şi de cei morţi. Meménto pentru cei vii are loc înainte de Prefacere, iar pentru cei morţi, după Prefacere.

(Din lat. memoriális, care aminteşte). Termen teologic folosit pentru a desemna reprezentarea a ceea ce este comemorat, prezenţa reală a ceea ce a avut loc cândva în istorie. În Euharistie avem memorialul morţii şi învierii lui Cristos: "la Cina cea de Taină..., Mântuitorul nostru a instituit Jertfa Euharistică... pentru a pepetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa miresei sale, Biserica, memorialul morţii şi învierii sale" (SC 47). E vorba de un memorial obiectiv şi real, nu de o simplă comemorare. Memorialul exprimă realitatea evenimentului precum şi actualizarea obiectivă şi prezenţa a ceea ce este comemorat. Evenimentul nu este repetat, deoarece a fost realizat o dată pentru totdeauna din punct de vedere istoric, ci e făcut prezent. Jertfa lui Cristos a fost săvârşită, din punct de vedere istoric, o singură dată, iar Euharistia îi este memorial, prezenţă vie de har. Celebrând memorialul, Biserica participă la dăruirea sacrificiului lui Cristos.

(Din lat. méritum, derivat din meritáre, a merita). Meritul exprimă valoarea obiectivă a faptelor săvârşite de om, căruia îi corespunde o răsplată. În teologia scolastică, meritul de cóngruo (cóngruus, potrivit, suficient) este meritul ce trebuie obţinut pentru faptele săvârşite de om în stare de har sfinţitor, pe când meritul de condígno (condígnus, demn) este meritul obţinut pentru fapte săvârşite de omul neîndreptăţit, în conformitate cu legea morală (deci fapte cinstite), dar care nu sunt proporţionate cu scopul supranatural şi cărora totuşi Dumnezeu, în bunăvoinţa sa, le recunoaşte o valoare pregătitoare la har. În ultimele lucrări ale sfântului Toma, ca şi în teologia scolastică în general, prin merit se înţelege un act săvârşit cu ajutorul harului actual, ca pregătire la justificare.

(Din ebr. mashiah, uns). În Vechiul Testament, acest termen se referea la cei care au primit ungerea: regii (cf. 1Sam 10,1; 24,7; 2Sam 2,24) şi marele preot (cf. Lev 4,35). În ambele cazuri era vorba de persoane investite de Dumnezeu cu putere şi funcţii speciale. Începând de la profetul Natan (cf. 2Sam 7,12-16), termenul Mesia (în gr. Cristos) se referea la regele promis din neamul lui David, care va elibera poporul. În Noul Testament, titlul de Mesia este dat numai lui Isus: pe el "Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere" (Fap 10,38).

(Cuv. gr., "schimbare de mentalitate"). Termen biblic care înseamnă părerea de rău pentru păcate şi schimbarea radicală a vieţii prin fuga de păcat şi hotărârea de a-l sluji numai pe Dumnezeu. De multe ori este folosit pentru a desemna însăşi pocăinţa.

Denumire dată primei zile din Postul Mare. La Liturghia din această zi se binecuvântează şi se pune pe capetele credincioşilor, în semn de pocăinţă, cenuşa obţinută din ramurile care au fost binecuvântate anul precedent, în Duminica Floriilor. Este zi de post şi abstinenţă.

(Din lat. mendácium). Denaturarea intenţionată a adevărului având ca scop înşelarea cuiva care are dreptul la adevăr. "Gravitatea minciunii se măsoară după natura adevărului pe care îl deformează, după împrejurări, după intenţiile celui care o comite, după daunele suferite de victimele ei. Dacă minciuna în sine nu constituie decât păcat venial, devine păcat grav când lezează grav virtutea dreptăţii şi a iubirii" (cf. CBC 2484).

(Din lat. ministráre, a sluji, a servi). Persoana care îl însoţeşte şi îl ajută pe preot la celebrările liturgice, în special la Sfânta Liturghie. Legile diecezane prevăd ca ministranţii să fie copii sau adolescenţi buni, din familii credincioase şi instruiţi cum se cuvine pentru a îndeplini slujirea la altar.

(Din lat. miráculum, derivat din mirári, a se mira, a se minuna). Fapt sensibil în care se manifestă puterea lui Dumnezeu şi care depăşeşte atât experienţa umană cât şi legile naturii. În Vechiul Testament, alianţa între Dumnezeu şi poporul său este presărată cu minuni care arată puterea eliberatoarea a lui Dumnezeu. În Noul Testament, minunea este un semn care îl ajută pe credincios să-l cunoască mai profund pe Isus: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce le auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie" (Mt 11,5). Minunile sunt semne salvifice şi revelatoare ale lui Dumnezeu (cf. In 2,11; 18; 12,18.37).

(Din lat. míssa, sinonim cu míssio, trimitere). Denumire dată în Biserica Catolică Sfintei Liturghii în care forma obişnuită de trimitere a credincioşilor la sfârşitul celebrării este, în limba latină, Íte, míssa est (Mergeţi, Liturghia s-a sfârşit). Termenul latin míssa a însemnat mai înainte trimiterea catecumenilor după Liturgia Cuvântului, apoi, începând din sec. al V-lea, trimiterea credincioşilor la terminarea celebrării Liturghiei.

(Din lat. missále, derivat de la missa, Misă). Carte liturgică în care sunt conţinute textele eucologice şi rubricile pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Titlul oficial este Missále Románum (Misalul Roman). E sinonim cu Liturghier.

(Din lat. míssio, misiune, şi gr. lógos, cuvânt, ştiinţă). Parte a ecleziologiei care studiază problemele teologice, sociologice, istorice, pastorale şi canonice privind activitatea misionară a Bisericii şi a misiunilor în general.

(Din lat. míssio, trimitere). Persoana care, trimisă de autoritatea legitimă a Bisericii, merge din credinţă şi ascultare la cei care nu-l cunosc pe Cristos şi le vesteşte Evanghelia (cf. AG 23). Pot fi misionari toţi credincioşii, atât clericii, călugării şi călugăriţele cât şi laicii.

Congregaţie călugărească înfiinţată la 7 decembrie 1950 de Maica Tereza de Calcutta (1910-1997). Prezente în foarte multe ţări ale lumii, inclusiv în România, pe lângă cele trei voturi publice obişnuite (castitate, săracie şi ascultare) surorile Maicii Tereza depun şi votul de a sluji din toată inima, de bunăvoie şi gratuit, pe cei mai săraci dintre săraci.

(Din lat. míssio, trimitere). "Îniţiativele speciale prin care vestitorii Evangheliei, trimişi de Biserică, mergând în lumea întreagă îndeplinesc îndatorirea de a propovădui Evanghelia şi de a implanta Biserica la popoare şi grupuri care încă nu cred în Cristos, se numesc în mod obişnuit, misiuni" (AG 6). Activitatea aceasta este îndeplinită de misionari până când noile Biserici sunt complet formate, adică până când sunt dotate cu forţe proprii şi cu mijloace suficiente, cu ajutorul cărora să poată continua şi completa ele singure opera evanghelizatoare. "Activitatea misionară nu este altceva decât manifestarea - epifania - şi împlinirea planului lui Dumnezeu în lume şi în istoria ei, în care Dumnezeu, prin misiune, duce până la capăt, în mod vizibil, istoria mântuirii"(AG 9).

Ciclu de predici pe care parohii le organizează în anumite timpuri, în special în timpul Adventului şi în timpul Postului Mare, care au ca scop instruirea şi formarea creştină a credincioşilor, dar mai ales înaintarea lor în viaţa spirituală. Mai sunt numite şi "sfinte misiuni".

(Expr. lat., "trimitere canonică"). Autorizaţie oficială de a participa într-un anumit mod sau loc la funcţia de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în Biserică. Determină din punct de vedere juridic sfera de exercitare a unui oficiu în Biserică şi dă posibilitatea de a exercita puterea sacră, adică de a îndeplini în mod valid şi licit actele de sfinţire, magisteriu şi de conducere sau jurisdicţie.

(Din gr. mistagoghéin, a iniţia, a introduce în mister). În primele veacuri creştine, însemna explicaţia teologică şi simbolică a riturilor liturgice ale iniţierii creştine, care avea loc de obicei în săptămâna a şaptea după Paşte. Sunt renumite catehezele mistagogice ale sfântului Ambroziu, ale sfântului Ciril de Ierusalim şi ale sfântului Ioan Gură de Aur. Conform ritualului iniţierii creştine a adulţilor, promulgat în 1972, mistagogia este ultima perioadă a iniţierii creştine şi are loc după administrarea Botezului, Confirmaţiunii şi Euharistiei. În acest timp se aprofundează misterul pascal prin meditarea Evangheliei, participarea la Euharistie şi practicarea carităţii.

(Din gr. mystérion, lucru sacru ascuns, inaccesibil minţii omeneşti). 1. Planul veşnic şi binevoitor al lui Dumnezeu vizând mântuirea lumii, realizat pe deplin în Isus Cristos, "împlinire a tainei ascunse din veşnicie în mintea lui Dumnezeu, Creatorul universului" (cf. 1Cor 2,2-16; 4,1). 2. Adevăr supranatural, şi ca atare inaccesibil minţii omeneşti, care poate fi totuşi cunoscut datorită unei descoperiri din partea lui Dumnezeu.

Mântuirea săvârşită de Isus Cristos mai ales prin patima, moartea, învierea şi înălţarea sa la ceruri (cf. SC 5), la care credincioşii participă prin Botez, Euharistie şi celelalte sacramente, precum şi prin întrega lor viaţă (cf. SC 6-10).

(Din gr. mýstikos, tainic, ascuns). 1. O experienţă specială şi profundă de cunoaştere şi de unire cu realităţile dumnezeieşti, acordată în mod gratuit de Dumnezeu. Experienţele mistice, care pot fi însoţite de extaze, viziuni şi alte fenomene de acest fel, sunt de obicei precedate de o practicare serioasă a contemplaţiei şi ascezei şi au loc mai ales în rândul credincioşilor care se dedică în mod intens rugăciunii şi sunt sensibili la prezenţa lui Dumnezeu. 2. Ramură a Teologiei spirituale care tratează despre experienţele mistice.

(Din gr. mítra). Acoperământ pentru cap, de formă conică, purtat de papa, de episcopi şi de abaţi în timpul celebrărilor liturgice. La spate are două panglici late care acoperă ceafa numite infule. Prima mărturie sigură este din sec. al XI-lea: Papa Leon al IX-lea a oferit o mitră episcopului Everard din Trier. În a doua jumătate a sec. al XII-lea era deja folosită de toţi episcopii.

(Din gr. méter, mamă, şi pólis, oraş). Arhiepiscop care prezidează o provincie ecleziastică. Acest oficiu este anexat scaunului arhiepiscopal stabilit sau aprobat de papa. În diecezele sufragante, mitropolitul are datoria să vegheze ca credinţa şi disciplina ecleziastică să fie observate cu grijă; să facă vizita canonică în cazul în care sufragantul a neglijat-o, bineînţeles cu aprobarea Scaunului Apostolic; să numească administratorul diecezan dacă Colegiul consultanţilor nu l-a ales în termen de opt zile de la aflarea vacanţei scaunului episcopal. Mitropolitul nu are nici o altă jurisdicţie în diecezele sufragante, în schimb poate celebra funcţiuni sacre în toate bisericile, ca şi episcopul diecezan în propria dieceză.

(Din gr. monachós, derivat din mónos, singur). Persoane care au îmbrăţişat viaţa monahală; membrii unui ordin monahal. Monahiile sunt călugăriţele care au depus voturi conform regulei şi duc viaţă contemplativă; mai sunt numite maici (moniáles) şi se deosebesc de "surori".

(Din fr. monseigneur). Titlu onorific ecleziastic. Preoţii care au primit de la papa unul din aceste titluri onorifice: protonotari apostolici, prelaţi de onoare ai Sanctităţii sale, capelani ai Sanctităţii sale au titlul onorific general de monsenior. Mai au acest titlu ípso íure cei echivalaţi episcopului diecezan, vicarii generali şi vicarii episcopali.

(Din lat. mortificátio, derivat din mortificáre, a face să moară). Înfrânare a înclinaţiilor trupeşti şi a simţurilor pentru a învinge păcatul şi a creşte în desăvârşire. Calea desăvârşirii trece prin Cruce. Nu există sfinţenie fără renunţare şi fără luptă spirituală. Progresul spiritual implică asceza şi mortificarea, care duc treptat la o viaţă în pacea şi bucuria Fericirilor (cf. CBC 2015).

Ramură principală a artei sacre şi un element constant al liturgiei. Are diferite forme: cântul gregorian, cântul polifonic, cântul religios popular, însoţite de diferite instrumente, între care orga deţine locul principal. "Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării" (CBC 1191).