Revista "Familia creştină" - 05/2004

Introducere

Când s-a născut şi cum a copilărit Sfânta Fecioară? Cum au trăit părinţii ei, sfinţii Ioachim şi Ana? Cum s-au cunoscut Preacurata cu sfântul Iosif? Care a fost copilăria lui Isus până la doisprezece ani? Toate aceste întrebări şi multe altele de acelaşi fel pe care ni le-am pus poate cu toţii, mai ales în copilărie, nu-şi găsesc răspunsul în Noul Testament. Este credinţa noastră astfel mai săracă? Fără îndoială că nu, pentru că toate adevărurile de credinţă necesare mântuirii se regăsesc în Sfânta Scriptură, chiar dacă unele abia schiţate. Dar discreţia Sfintei Providenţe cu privire la Sfânta Fecioară, la sfântul Iosif, la Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu întrupat, trezeşte un respect înfiorat în faţa acestui mister de contemplat doar în genunchi.

Însă cum sunt de luminat zonele din Noul Testament peste care este lăsată umbra? Literatura creată în jurul Sfintei Scripturi cunoaşte nişte scrieri numite apocrife (de la un cuvânt grecesc care înseamnă "ascuns, secret"), neincluse în canonul cărţilor biblice pentru că nu s-a putut confirma caracterul lor inspirat. Ele nu sunt de respins necondiţionat, pentru că pot conţine informaţii care nu contrazic tezaurul de credinţă şi care completează cărţile inspirate; aşa este de exemplu Protoevanghelia apocrifă a lui Iacob, unde sunt menţionaţi pentru prima dată sfinţii Ioachim şi Ana.

De atunci, mulţi scriitori, care mai iscusiţi, care mai puţin dăruiţi, şi-au încercat condeiul cu scrieri de inspiraţie biblică, care încearcă să dezvolte în cuvinte multele tăceri din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament. S-au scris vieţi ale lui Isus, dintre care merită amintită ca o reuşită extraordinară cea scrisă de G. Papini şi transpusă magistral în româneşte de A. Marcu.

În aceeaşi linie, dar cu un profil cu totul aparte, se înscrie şi "Cartea legendelor" (ediţie îngrijită şi postfaţă de M. Popa, Editura Remus, Cluj-Napoca 1996) de Ion Agârbiceanu (1882-1963). Puţini ştiu că autorul "Arhanghelilor", al "Fefeleagăi" ori al "Luminiţei" a fost preot greco-catolic şi protopop al Clujului, ilustru elev al şcolilor de la Blaj şi fală a Bisericii Unite.

Această bogată carte (aproape 500 de pagini), scrisă în 1960, a rămas netipărită în timpul regimului comunist din motive lesne de înţeles. Autorul o prezintă astfel în Prefaţă:

Puţine legende ni s-au păstrat din pruncia Preacuratei şi a Domnului Isus. Oricât de multe vor fi create prin veacuri de credinţa creştinilor şi oricât de strălucite vor fi ele, nu vor fi de ajuns să îmbrace în toată frumuseţea copilăria Maicii şi a Fiului. De aceea însemnez aici şi eu câteva ca o întregire a rugăciunilor şi întru preamărirea tainelor cu care Creatorul a aflat de bine să cinstească firea omenească, ridicând-o pe Preacurata mai presus de Cheruvimi şi Serafimi, iar în Fiul ei Isus legând-o de fiinţa Dumnezeirii.

Legendele de care vorbeşte Părintele Agârbiceanu nu sunt ca legenda Meşterului Manole, nici nu aduc nota de neîncredere pe care ne-am obişnuit să o dăm textelor frumoase, dar care nu sunt vrednice de crezare. Ele sunt un produs al credinţei, cum scrie autorul, şi însoţesc rugăciunile cu care ne apropiem de taina de necuprins a Întrupării.

Maria

Cartea de care ne ocupăm este pregnant mariană: motto-ul ei sunt două minunate Icosuri din Acatist (I şi XX) şi mai bine de jumătate din cuprins îi este dedicat Sfintei Fecioare, de la Neprihănita ei Zămislire de către sfânta Ana până la Buna Vestire; cealaltă parte Îl are în centru pe Isus, de la Buna Vestire până la moartea pe Cruce.

Cum erau bunicii lui Isus? "Doi oameni buni şi harnici, şi cu frica lui Dumnezeu, pe care îi chema Ioachim şi Ana," aflăm din prima legendă, intitulată "Maria". Autorul ne mai spune că "amândoi erau de o mare frumuseţe, cum nu se mai afla altă pereche de oameni în Nazaret, şi lumea zicea: «Ce păcat că n-au copii! S-ar naşte din ei un Făt-Frumos!»". Ce frumoasă introducere în atmosferă, ca într-o poveste!

Agârbiceanu ştie să se apropie de mister cu o discreţie deosebită: momentul Neprihănitei Zămisliri are loc fără ştirea soţilor Ioachim şi Ana; singurul semn vizibil al misterului de necuprins ce se întâmplase este o ramură de smochin înmiresmată apărută în gerul lui ianuarie, care noaptea lumina ca o făclie în grădina lui Ioachim, adunând oamenii din Nazaret în jurul ei. Abia un bătrân cărturar venit de la Ierusalim să investigheze minunea le vesteşte celor doi soţi vestea cea bună că aşteaptă un copil, iar părinţii Sfintei Fecioare abia atunci leagă cu înfiorare minunea văzută cu cea nevăzută, petrecută cu ei la bătrâneţe.

Multe sunt semnele care o însoţesc pe fetiţa lui Ioachim şi a Anei: la naşterea ei, casa a fost învăluită de limbi ca de foc, fără să se consume. Când fetiţa se mai înălţă, o privighetoare întârziată, de fiecare dată când era fetiţa în grădină, cânta nemaiauzite triluri, dar nu toţi oamenii o auzeau. Altă dată, micuţa Maria se roagă lui Dumnezeu să nu aibă de suferit, din cauza ploii care nu mai înceta, albinele pe care ea le iubea foarte mult; la scurtă vreme, sub streaşina stupinii, câte zile a durat ploaia, a răsărit un strat cu flori proaspete, pentru hrana albinelor. Un băiat care ridicase odată o piatră să o lovească din răutate pe micuţa Maria rămâne cu piatra ascuţită încleştată în pumn şi nu scapă de suferinţă până când fetiţa nu-i deschide ea pumnul. Pe când Maria, ajunsă la doisprezece ani, cosea în grădină, o porumbiţă albă vine şi i se aşează pe umăr şi revine timp de doi ani, până când fata lui Ioachim intră în slujba sinagogii din Nazaret pentru un an, ca să împlinească promisiunea părinţilor ei care o închinaseră la naştere Domnului.

Anii trec şi Ioachim şi Ana sunt tot mai slabi şi mai neputincioşi, drept care se gândesc să îi găsească Mariei un soţ vrednic, care să aibă grijă de ea când ei nu vor mai fi, şi amândoi se opresc asupra lui Iosif, o rudenie de-a lor, care-i ajuta deja la lucrurile mai grele din gospodărie. Dar Maria nu se gândea la măritiş, ci dorea să rămână fecioară în slujba Domnului. Ce era de făcut? Maria s-a sfătuit şi cu rabinul Moise din Nazaret, s-a rugat cu stăruinţă şi în timpul nopţii avu un vis: se făcea că stătea cu Iosif în grădină şi vorbeau despre măgăruşul lor. La un moment dat, Iosif a dispărut, iar în locul lui a apărut un crin cu flori albe, ca nişte potire, pe care Maria se apropie să-l miroasă, şi rămase ameţită de mireasma lui, dar când îşi reveni crinul dispăruse, iar în locul lui era din nou Iosif. Ziua următoare Maria, luminată de visul minunat, şi-a dat consimţământul de a se căsători cu Iosif şi s-au logodit.

Agârbiceanu nu-şi propune să "rescrie" Noul Testament, ci doar să îl completeze în lumina credinţei. De aceea, momente bine documentate scripturistic, ca Buna Vestire, sunt doar pomenite, nu descrise.

Autorul, dăruit cu un talent deosebit, reuşeşte să contureze o lume foarte reală pentru cititor, Nazaretul asemănându-se mult cu un sat transilvan, chiar dacă în el oamenii cultivă smochine şi măsline. Mai mult, Agârbiceanu, care a fost preot de sat, introduce elemente de cultură populară românească, ca o colindă pe care Maria, aflată în drum spre Ierusalim pentru înscriere după porunca împăratului, o cântă despre oile blânde ale ciobanilor care le-au dat găzduire. Părintele Agârbiceanu nu urmăreşte morţiş să scrie o operă de ficţiune care să-i poarte numele. El ştie când să lase textul biblic inspirat să vorbească cititorului: de aceea, în paginile dedicate Naşterii, el citează pasajele corespondente din Evanghelia după Luca, infinit mai profunde decât orice condei.

Isus

Cu cine a copilărit Isus în Nazaret? Cum se juca? Cum Îl vedeau ceilalţi copii?

Când începu să se ştie juca, pruncul Isus ieşea adeseori la portiţă unde veneau copiii din vecini de seama lui şi iscodeau fel de fel de jocuri. Vorbeau toţi deodată, strigau, râdeau. Când copiii din vecini se adunau la portiţa lui Isus, până el încă nu ieşise din casă, se întâmpla uneori ca între copii să se aprindă certe, ba şi păruieli şi să se audă plânsete. Dar când se arăta Isus toţi se linişteau, nu mai ştiau pentru ce se certaseră şi îşi începeau jocurile lor.

Un astfel de tovarăş de joacă al lui Isus era... Baraba, aflăm din legenda cu acelaşi nume. Cei doi se întreceau la modelatul în lut, iar vecinul lui Isus, invidios pe măiestria copilului Mariei şi al lui Iosif, cuprins de pizmă, i-a stricat un căţeluş. Altă dată, când Baraba a vrut să strice un măgăruş de lut abia terminat de Isus, nu mică i-a fost mirarea când animalul, însufleţit dintr-o dată, a luat-o la fugă. El i-a cerut lui Isus să-l înveţe şi pe el să facă animale vii, dar Isus nu ştia să-i spună nimic. Mai apoi când, ros de invidie, Baraba a adus cu el o ramură cu spini să-l lovească pe olarul năzdrăvan, şi spinii s-au prefăcut în flori parfumate de cireş, a fugit şi s-a pierdut în lume, pentru a se regăsi, mulţi ani mai târziu, condamnat pentru omor şi aruncat în închisoare, iar apoi eliberat în schimbul altui condamnat, pe nume... Isus. Recunoscându-l pe vecinul din copilărie şi cuprins de remuşcări, în loc să îşi schimbe viaţa, s-a spânzurat.

Alţi copii din Nazaret care se jucau cu Isus erau... Iuda şi Zachei, amândoi cunoscuţi din misiunea publică a lui Isus, dar a căror biografie anterioară era necunoscută. După un cutremurător dialog între diavol şi Iuda, Agârbiceanu scrie în finalul legendei "Spânzuratul": "Tremurând din tot trupul, Iuda se sculă, legă funia de-o creangă a arborelui şi se spânzură. Auzi un hohot de râs care-l ucise cu grozăvia lui înainte de a-i fi tăiat ghilţul suflarea." Zachei, după o viaţă de goană după avuţii, strânse pe căi necinstite, aude de Isus pe care, după informaţiile culese, îl recunoaşte ca fiind vecinul care-l descoperise furând de la tovarăşii de joacă, cu ani mulţi în urmă, în copilărie. E cuprins de un dor nespus de a-l întâlni, mai ales când îşi aducea aminte de privirea miloasă a lui Isus şi simte crescând în el o dorinţă de o viaţă nouă, dar nu ştie ce să facă. Când află că Isus urma să treacă pe o stradă din Ierihon, vine din Ierusalim, şi încearcă să-l vadă pe cel de la care aştepta un cuvânt de mângâiere, de lumină pentru întunericul de care era cuprins, dar nu vede nimic; atunci nu pregetă să-şi lepede haina cea frumoasă şi se suie într-un smochin şi îl caută cu privirea în mulţimea numeroasă care trecea, dar nu-l zăreşte. Să fie totul pierdut? E cuprins de disperare şi îi vine să-şi curme viaţa, când aude cuvintele mântuitoare: "Zachei, grăbeşte de te coboară, că azi în casa ta am să petrec!" Iar bucuria lui şi a casei lui, cum ştim, a fost fără măsură!

Pagini adânci scrie Agârbiceanu şi despre Magdalena, Caiafa, Pilat ori Simon Cireneul, însă ele rămân să fie descoperite direct de cititori. Ne-am aştepta ca ultima legendă să fie despre Înviere, dar autorul o închină, neaşteptat, lui... Irod. După uciderea pruncilor din Bethleem, în număr de patrusprezece mii, Irod nu şi-a mai simţit ameninţat scaunul şi a continuat să domnească foarte autoritar, sprijinindu-se pe o armată credincioasă şi numeroasă, gata să înăbuşe în sânge orice revoltă. Strângând o avere impresionantă, s-a retras într-o insulă din Adriatica, însoţit de un număr de curteni. Dar acolo fu cuprins de o boală grea, căreia nici un medic nu-i găsea leacul. Irod se umfla tot mai mult şi răspândea un miros de hoit împuţit, insuportabil pentru cei din jur. La un moment dat, un medic vestit din Babilon soseşte şi îşi încearcă şi el arta cu boala incurabilă: după o examinare amănunţită a bolnavului, doctorul a apăsat cu putere pe o umflătură mai mare şi, mirare, carnea a pleznit, iar din borta apărută s-a ivit un... vierme gros, apoi altul şi încă unul, scăldaţi în puroi fetid. Doctorul nu ştia cine fusese Irod, dar citise despre un caz asemănător, în care un tâlhar mare suferise de o boală asemănătoare şi nu a aflat odihna morţii decât după ce douăzeci de viermi, tot atâţia câţi oameni ucisese, n-au ieşit din el. Aflând de la un slujitor de crima tiranului, doctorul a zis: "Dacă iau pilda de la cazul tâlharului pe care l-am citit în însemnările vechi din Babilon, din Irod o să iasă patrusprezece mii de viermi şi numai după aceea va muri."

De ce acest autorul a găsit cu cale să îşi încheie astfel seria legendelor? De ce nu a ales o temă luminoasă, ca Învierea? Cei care au trăit în anii deceniului al cincilea din secolul trecut îşi aduc aminte de sutele de mii de oameni azvârliţi în închisorile comuniste, de Stalin, dar şi că în acei ani se făceau avorturi fără număr, care costau... 30 de lei, puţin mai mult decât un kilogram de carne! Acestei situaţii dramatice i-a pus capăt nimeni altul decât Ceauşescu, care, printr-un decret, a permis accesul la avorturi doar mamelor care aveau deja patru copii! Probabil că autorul s-a gândit la Stalin, acest Moloh ucigaş de copii mort deja de şapte ani la momentul încheierii "Cărţii legendelor", şi la satrapii lui, care au încercat, precum Irod, să-L ucidă pe Dumnezeul Întrupat, făcut copil mic într-o iesle.

Volumul a fost scris de păstorul de suflete care era Părintele Agârbiceanu pentru copiii care în acele vremuri nu aflau de Isus şi de Maria decât în şoaptă, de la vreun bunic mai curajos. Lucian Blaga, care semnează Cuvântul înainte, în fapt un articol scris în 1922 şi reprodus de editor, cerea scriitorilor interbelici o Biblie a copiilor. "Cartea legendelor" pe care am prezentat-o în aceste câteva pagini este o astfel de Biblie, unică în felul ei, şi care abia îşi aşteaptă cititorii, copii mai mici sau mai mari!