Revista "Familia creștină" - 05/2004 

RELAȚIA FUZIONALĂ
BOMBĂ CU CEAS SAU... SINGURĂTATE ÎN DOI
Mihaela Farauanu

Noi încotro mergem?CuprinsEducatia prin iubire

 

"Da, am nevoie de o inimă arzând cu totul de tandrețe
Care să-mi fie sprijin pentru totdeauna,
Care să iubească totul în mine, chiar și slăbiciunea mea
Care să nu mă părăsească nici ziua și nici noaptea."

Sf. Tereza a Pruncului Isus

"La fusion mene a l'explosion" - spun francezii, lucru care în românește, deși fără rimă, exprimă un adevăr la fel de percutant: "fuziunea duce la explozie." Persoana fuzională

așteaptă de la prietenul său să-i fie însoțitorul perfect. Ea nu admite nici limitele prietenului, nici pe ale sale proprii, pentru că ceea ce iubește de fapt este o proiecție asupra celuilalt a propriului său 'eu' idealizat și perfect. În celălalt ea se iubește pe 'sine însăși așa cum și-ar dori să fie', sau mai rău, 'așa cum ar trebui să fie.' Pentru că prietenul nu poate răspunde sau părea că răspunde la aceste exigențe prea mult timp, acest fel de prietenie se transformă adesea în ură și năduf. (1)

E de la sine înțeles că o astfel de relație sfârșește prin a exploda asemenea unei bombe cu ceas. Și, de ce să nu o spunem direct, cu excepția celor care au ajuns deja la sfințenie, toate cuplurile, toate relațiile de prietenie, toate relațiile umane sunt mai mult sau mai puțin fuzionale. Dar ce este această fuziune? Dacă ar fi să o definim, am putea spune că este o stare de dependență afectivă, alienantă, în care două persoane se apropie și se absorb reciproc, pierzându-se una în cealaltă până de confuzie. Personalitatea mai slabă se dizolvă în personalitatea mai puternică, iar aceasta din urmă tinde să domine pe cea dintâi. Cele două persoane confundă starea lor de fuziune cu dragostea adevărată. Fiecare în parte se lasă absorbit de ființa "iubită" până la obsesie, pierzându-se în ea, în timp ce crede că de fapt s-a regăsit. Relația lor este a-personală; celălalt este mai degrabă folosit ca un obiect de consum afectiv în loc să fie privit ca o persoană umană. Cei doi intră astfel într-un sistem de autoizolare în care relația veritabilă devine practic imposibilă, (2) nefiind altceva decât o singurătate în doi. Rezervoarele din care ei au impresia că se hrănesc cu iubire sunt goale de fapt, (3) iar identitățile lor nu au pe ce anume să se construiască. Aceasta pentru că, așa cum bine se știe, identitatea (valoarea personală) se naște tocmai din conștiința de a fi iubit. Dacă aceasta din urmă lipsește, nici prima nu va exista. Singurul care nu are probleme în acest sens este creștinul ajuns la maturitate, la sfințenie. Pentru el identitatea și valoare personală izvorăsc din interiorul lui, care este locuit de Dumnezeu. Din acest motiv, el nu depinde de relații exterioare, de ceea ce gândesc sau spun alții despre el pentru a se simți întreg; ceea ce Dumnezeu știe și îi spune că este - pentru că El însuși l-a creat și-l cunoaște din eternitate - îi este suficient.

Revenind la ceea ce spuneam mai înainte, pentru o persoană fuzională lucrurile nu stau deloc așa. Imaginea pe care un astfel de om o are despre sine este atât de nesigură și confuză încât acesta simte nevoia să o caute în exterior, așteptând ca ceilalți să o definească pentru el. El devine pe zi ce trece tot mai mult un sclav al acestei imagini pe care ceilalți i-o transmit; devine literalmente dependent de ceea ce alții gândesc sau spun despre el. Aceasta îl face ca în relațiile cu ceilalți fie să-și piardă identitatea - printr-o supunere orbească la dorințele lor, fie să și-o construiască într-un mod greșit - distrugându-și partenerul prin dominare, prin impunerea propriilor dorințe. Și asta pentru că fuziunea presupune, de obicei, un spirit de posesivitate, o dorință de putere asupra celuilalt din teama de a nu-l pierde, care se manifestă în două moduri foarte diferite: la un pol se află fuziunea posesiv-dominatoare ("dacă nu faci cum spun eu, înseamnă că nu mă iubești, riști să mă pierzi" - dorință subconștientă de manipulare); la celălalt pol se află fuziunea posesiv-submisivă, izvorâtă din dorința subconștientă de a fi manipulat (persoana în cauză trăiește cu convingerea că nu se poate descurca singură).

De altfel, dacă vom privi bine în jur, vom putea vedea că mai în toate relațiile interumane se regăsesc de obicei un dominator și un submisiv - în mod paradoxal par să aibă nevoie unul de celălalt. O nevoie nu tocmai sănătoasă, desigur. E ca un fel de joc irezistibil de atracție a contrariilor al cărui final surpriză este întotdeauna tragic. Terapeuții de familie au remarcat că "personalitățile dependente [submisive, n.a.] își aleg de multe ori parteneri patologic posesivi și dominatori. Multe femei bătute, bărbați alcoolici, s-au dovedit a fi personalități dependente [submisive, n.a.]." (4) De asemenea, sunt și unele meserii care-i atrag de cele mai multe ori ca și un magnet pe cei fuzionali. Acestea sunt, de obicei, cele care oferă asistență și ajutor semenilor, cum ar fi: medicina, poliția, jurnalismul, juridica, învățământul, psihologia, asistența spirituală și chiar și profesiile legate de conducerea în stat. Persoana dependentă joacă în astfel de cazuri rolul "salvatorului" care de fapt se substituie "victimei," salvându-se pe sine de trecut. (5) "Asistentul nu numai că pansează victima, ci și pe acel copil pierdut din inima lui. Psihiatra nu pune în ordine doar viața acestui pacient simpatic, ci și propria ei viață, prin transfer." (6) Nu întâmplător s-a constatat că rata divorțurilor în cadrul profesiilor de acest gen este extrem de ridicată. Mulțumirea în viața de familie depinde tot atât de mult de vindecarea de fuziune ca și cariera. (7)

Dar se poate întâmpla desigur și invers. S-ar părea că nimeni nu suferă mai mult de povara de a fi ținta unor persoane fuzionale ca preoții, pastorii și psihologii. Foarte adesea, persoana care intră în biroul unuia dintre aceștia, așteaptă (în subconștient) ca el să devină înlocuitorul lui Dumnezeu, al tovarășului de viață sau părintele după care a tânjit. (8) Preotul sau psihologul nu vor reuși să facă față - într-un mod patern, fără să traumatizeze - decât dacă ei înșiși au fost deja vindecați de fuziune. Practic omul se naște fuzional și, fie tinde încet-încet către vindecare și maturitate, fie stagnează instalându-se în această stare infantilă. De-a lungul vieții, vindecarea de fuziune are loc în același ritm cu maturizarea umană și spirituală. Cele două experiențe merg mână în mână, deoarece presupun același lucru: a învăța să iubim cu adevărat. A deveni adult presupune a trece de la a fi copil cu mintea (infantilism) la a fi copil cu inima (copilăria spirituală), (9) de la dependența afectivă față de creaturi la dependența față de Creator, într-o relație personală și filială cu un Dumnezeu personal. Practica prezenței lui Dumnezeu, așa cum o descrie Sf. Laurențiu al Învierii în celebrul său tratat cu același nume, mi se pare a fi o trambulină perfectă în acest sens.

Cu toții, fără excepție, înotăm zilnic - mai mult sau mai puțin - în acest ocean al fuziunii, în funcție de cât de departe sau de aproape suntem de sfințenie. De cele mai multe ori ajungem să confundăm fuziunea cu dragostea adevărată, pentru că ne lăsăm înșelați, fără să ne dăm seama, de ceea ce ne spun cei din jur și mai ales de mesajele pe care ni le transmite mass-media. Iată aici numai câteva din genul expresiilor tipice de iubire fuzională, spre care suntem încurajați, auzindu-le atât de des în filme sau diferite melodii: "Ești soarele meu, singurul meu soare" - idolatrizare; "Dacă pleci, viața mea nu mai are sens" - dependență; "Dacă te-aș pierde, aș muri"; "Tu ești viața mea," "tot ce inima mea și-ar fi putut dori vreodată" - idolatrizare. Bineînțeles, exemplele ar putea continua. Comentând pe marginea unor astfel de expresii, cei trei autori ai cărții Labirintul codependenței afirmau: "Dacă ar exista legi împotriva celor care fac reclamă relațiilor amoroase codependente [fuzionale, n.a.], starurile pop ar ajunge la închisoare până când albumele lor ar începe să putrezească. La fel s-ar întâmpla cu o mulțime de filme și cărți de beletristică sau nu." (10)

În consecință, privirea pe care ar fi bine să o avem asupra persoanelor fuzionale, deci și asupra noastră înșine, este una plină de milostivire. Suntem, într-un fel, nu numai victimele unei concepții false despre iubire a lumii în care trăim, ci și ale atitudinii cu care am fost înconjurați de mici, de către familiile noastre. Fr. Efraim (11) spunea că atunci când viața nou-născutului este așteptată de către părinți nu pentru ea însăși, ci pentru a și-o acapara, efectele sunt dezastruoase. Astfel de părinți își idolatrizează copilul, și, după cum spune Efraim,

prea multă iubire umană produce același rezultat ca și atunci când este prea puțină. Copilul purtat în sânul mamei în aceste condiții va fi o prăpastie afectivă, un visător care va căuta relații fuzionale ce nu îl vor satisface niciodată. Embrionul a fost purtat ca un idol care nu își va găsi niciodată autonomia, și copilul, adultul, va fi un seducător înclinat mereu să atragă spre sine atenția celorlalți. Este ceea ce defineam în altă parte ca fiind «complexul Peter Pan» (cf. Feu et Lumiere, nr. 139). Căutare a imposibilului, iubire și amărăciune, depresie cronică, aceasta va fi partea celui care a fost acaparat. Multe perversiuni sexuale se nasc astfel din dorința de regresie într-un stadiu infantil de expresie a iubirii. (12)

Dependența afectivă față de cineva este de fapt un strigăt sfâșietor de singurătate. Cei care suferă acut din cauza fuziunii se simt ca și devorați din interior de "o nevoie [infinită] de frumusețe, de absolut, de uniune, pe care nici o relație umană nu o va putea satisface vreodată pe deplin pe acest pământ." (13) Cu toții, de fapt, avem în noi mai mult sau mai puțin tendința de a căuta în relațiile cu ceilalți

ceea ce ar putea să umple lipsurile noastre, în special cele din perioada copilăriei. Imperfecțiunile lor, dezamăgirile pe care ni le provoacă, ne obligă să încercăm să îi iubim cu o iubire adevărată, să stabilim cu ei o relație care să nu rămână închisă în căutarea subconștientă a satisfacerii propriilor noastre necesități, ci să tindă să devină curată și dezinteresată ca însăși iubirea divină: «Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este» (Mt. 5: 48). Ele ne ajută de asemenea să nu așteptăm de la ei o fericire, o plenitudine, o împlinire pe care să nu le putem găsi decât în Dumnezeu, și ne îndeamnă deci să ne 'înrădăcinăm' în El. Uneori tocmai grație unei decepții în relația cu cineva de la care am așteptat mult (fără îndoială prea mult...) învățăm să pătrundem cu adevărat în rugăciune, în relația cu Dumnezeu, și să așteptăm de la El această plenitudine, această pace și siguranță pe care singură iubirea Lui infinită ni le poate garanta. Decepțiile în relațiile cu celălalt ne fac să trecem de la o iubire 'idolatră' (o iubire care așteaptă prea mult) la o iubire realistă, liberă, și deci, în cele din urmă, fericită. Iubirea romantică va fi întotdeauna amenințată de decepții, caritatea niciodată, pentru că «nu caută propriul ei interes» (1 Cor. 13: 5). (14)

Romanticul iubește starea de a fi îndrăgostit; creștinul iubește o persoană, este o mare diferență. (15) Aceeași ca dintre iluzie și adevăr... Atenție! Psihologii spun că de la iluzie la nebunie nu este decât un singur pas. Așa cum un automobil nu poate funcționa având cartofi pai în rezervor în loc de benzină sau motorină, tot astfel inima și mintea omului care au fost create pentru Infinit se vor deregla și se vor îmbolnăvi dacă vor fi hrănite cu ceea ce este finit, limitat. "Un bine creat nu poate umple o inimă creată pentru Absolut. (...) Esența prieteniei este căutarea Infinitului în finit. (...) Prietenia își găsește locul său cel mai adevărat în căutarea comună a comuniunii cu Dumnezeu." (16) De aceea, "prietenia realizată în plenitudine (este ceva RAR) este o experiență care aduce o mare bucurie inimii." (17) Sfinții, transformați de Dumnezeu, sunt prieteni foarte siguri. Singurii prieteni siguri. Contactul cu ei ne face să iubim și să ne simțim iubiți cu adevărat. Cu toate acestea însă, orice prietenie, oricât de sfântă ar fi ea, va purta întotdeauna în ea însăși o decepție; nu în sensul nesatisfacerii necesităților noastre egoiste, ci prin conștientizarea faptului că nimic din ceea ce este finit nu poate umple o inimă făcută pentru infinit. (18)

Dacă ar fi să găsim niște criterii de discernământ pentru a verifica dacă fuzionăm sau dacă, dimpotrivă, iubim cu adevărat, ele ar putea suna - de ce nu - chiar sub forma unor întrebări:

1) Singurătatea pe un termen îndelungat este pentru sufletul meu o oază de pace și de bucurie, sau un coșmar de nesuferit? Pentru cel aflat pe drumul vindecării de fuziune singurătatea este ceva din ce în ce mai suportabil și chiar plăcut, pentru că este trăită într-o comuniune din ce în ce mai mare cu Dumnezeu. Iar pentru cel vindecat reprezintă un deliciu (efect al harului divin și nu al eforturilor personale), care îl face să se bucure de acel "inimă la inimă" cu Dumnezeu, care îl îmbogățește și îl îndeamnă să împărtășească această bogăție cu toți cei din jur - bogăție în care inimile a doi prieteni se întâlnesc de fapt pe deplin și pentru veșnicie.

2) Cât de des prezența celuilalt sau gândul la el (ea) mă îndeamnă la rugăciune, la comuniunea cu Dumnezeu? Pentru cel scăpat de lanțurile dependenței celălalt nu mai reprezintă un scop în sine, ci o ocazie de a-L cunoaște și iubi tot mai mult pe Dumnezeu. Altfel spus, "cu cât inima își amintește mai des de aproapele, cu atât își va aminti și de Dumnezeu, dorindu-L; aceste două iubiri cresc una pe măsura celeilalte." (19)

Sfinții, oricât de "mari" sau de "mici" ar fi fost ei, au știut să investească total setea lor de iubire în viața mistică, iar setea lor nu a fost deloc mai mică decât a noastră. Vindecarea de fuziune sau, cu alte cuvinte, dobândirea autonomiei afective pe plan uman "este lentă și condiționată de o investire totală în participarea la viața divină." (20) De aceea, exclamă Fr. Efraim, "fericiți cei ce suferă de o astfel de rană [afectivă] și aleg o astfel de cale de vindecare!" (21)

În final, pentru a rezuma tot ce a fost scris până aici, să lăsăm să picure în sufletele noastre frumusețea următoarelor versuri, dăltuite cu atâta măiestrie de un monah contemporan cu noi:

În circul întâlnirilor noastre,
Sau al singurătăților noastre
Tu ești acolo în adâncul nostru
Tu, Cel dincolo de toate
Tu ești refugiul nostru și acest elan
Care ne împinge unii către alții
           Într-o admirabilă părtășie a iubirii Tale. (22)

Note
  1. Par un Chartreux, Vers la maturité spirituelle, Presses de la Renaissance, Paris, 2002, p. 31.
  2. Vezi Bernard Dubois, Anthropologie de la famille, Séminaires Saint Luc (Communauté des Béatitudes), fascicul pentru uz intern, p. 12.
  3. Vezi Dr. Robert Hemfelt, Dr. Frank Minirth și Dr. Paul Meier, Labirintul codependenței, Edit. Logos, Cluj-Napoca, 2001, p. 151.
  4. François Lelord și Cristoph André, Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, Edit. Trei, Iași, 1998, p. 169.
  5. Vezi Dr. Robert Hemfelt și autorii, op. cit., pp. 194-5.
  6. Ibidem.
  7. Vezi ibidem.
  8. Vezi idem, pp. 181-2.
  9. Vezi I Cor. 14. 20: "Fraților, nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți."
  10. Dr. Robert Hemfelt și autorii, op. cit., p. 146.
  11. El este diacon și fondator al Comunității Fericirilor (Communauté des Béatitudes), autor al mai multor cărți de spiritualitate și mistică și vestit predicator.
  12. Acest citat este luat din articolul "Les blessures affectives" apărut într-un număr mai vechi al revistei amintite mai sus, Feu et lumiere. Din nefericire însă, nu putem indica numărul în care acesta a apărut. Am avut acces doar la traducerea în limba română a articolului (în manuscris), aceasta neindicând numărul.
  13. Ibidem.
  14. Jacques Philippe, La liberté intérieure, Éditions des Béatitudes, Burtin, 2002, p. 73.
  15. Vezi Fulton Sheen, Three to get married, Scepter Publishers, Princeton, 1951, p. 8.
  16. Par un Chartreux, op. cit., p. 35.
  17. Ibidem, p. 34.
  18. Vezi ibidem, p. 35.
  19. Sf. Ioan al Crucii, Noaptea Întunecată, I, 5.
  20. Fr. Efraim, în același articol citat mai sus.
  21. Ibidem.
  22. Fr. Bernard, Feu et Lumiere, nr. 210 (octombrie 2002), p. 37.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire