Revista "Familia creştină" - 05/2004

"Da, am nevoie de o inimă arzând cu totul de tandreţe
Care să-mi fie sprijin pentru totdeauna,
Care să iubească totul în mine, chiar şi slăbiciunea mea
Care să nu mă părăsească nici ziua şi nici noaptea."
Sf. Tereza a Pruncului Isus

"La fusion mene a l'explosion" - spun francezii, lucru care în româneşte, deşi fără rimă, exprimă un adevăr la fel de percutant: "fuziunea duce la explozie." Persoana fuzională

aşteaptă de la prietenul său să-i fie însoţitorul perfect. Ea nu admite nici limitele prietenului, nici pe ale sale proprii, pentru că ceea ce iubeşte de fapt este o proiecţie asupra celuilalt a propriului său 'eu' idealizat şi perfect. În celălalt ea se iubeşte pe 'sine însăşi aşa cum şi-ar dori să fie', sau mai rău, 'aşa cum ar trebui să fie.' Pentru că prietenul nu poate răspunde sau părea că răspunde la aceste exigenţe prea mult timp, acest fel de prietenie se transformă adesea în ură şi năduf. (1)

E de la sine înţeles că o astfel de relaţie sfârşeşte prin a exploda asemenea unei bombe cu ceas. Şi, de ce să nu o spunem direct, cu excepţia celor care au ajuns deja la sfinţenie, toate cuplurile, toate relaţiile de prietenie, toate relaţiile umane sunt mai mult sau mai puţin fuzionale. Dar ce este această fuziune? Dacă ar fi să o definim, am putea spune că este o stare de dependenţă afectivă, alienantă, în care două persoane se apropie şi se absorb reciproc, pierzându-se una în cealaltă până de confuzie. Personalitatea mai slabă se dizolvă în personalitatea mai puternică, iar aceasta din urmă tinde să domine pe cea dintâi. Cele două persoane confundă starea lor de fuziune cu dragostea adevărată. Fiecare în parte se lasă absorbit de fiinţa "iubită" până la obsesie, pierzându-se în ea, în timp ce crede că de fapt s-a regăsit. Relaţia lor este a-personală; celălalt este mai degrabă folosit ca un obiect de consum afectiv în loc să fie privit ca o persoană umană. Cei doi intră astfel într-un sistem de autoizolare în care relaţia veritabilă devine practic imposibilă, (2) nefiind altceva decât o singurătate în doi. Rezervoarele din care ei au impresia că se hrănesc cu iubire sunt goale de fapt, (3) iar identităţile lor nu au pe ce anume să se construiască. Aceasta pentru că, aşa cum bine se ştie, identitatea (valoarea personală) se naşte tocmai din conştiinţa de a fi iubit. Dacă aceasta din urmă lipseşte, nici prima nu va exista. Singurul care nu are probleme în acest sens este creştinul ajuns la maturitate, la sfinţenie. Pentru el identitatea şi valoare personală izvorăsc din interiorul lui, care este locuit de Dumnezeu. Din acest motiv, el nu depinde de relaţii exterioare, de ceea ce gândesc sau spun alţii despre el pentru a se simţi întreg; ceea ce Dumnezeu ştie şi îi spune că este - pentru că El însuşi l-a creat şi-l cunoaşte din eternitate - îi este suficient.

Revenind la ceea ce spuneam mai înainte, pentru o persoană fuzională lucrurile nu stau deloc aşa. Imaginea pe care un astfel de om o are despre sine este atât de nesigură şi confuză încât acesta simte nevoia să o caute în exterior, aşteptând ca ceilalţi să o definească pentru el. El devine pe zi ce trece tot mai mult un sclav al acestei imagini pe care ceilalţi i-o transmit; devine literalmente dependent de ceea ce alţii gândesc sau spun despre el. Aceasta îl face ca în relaţiile cu ceilalţi fie să-şi piardă identitatea - printr-o supunere orbească la dorinţele lor, fie să şi-o construiască într-un mod greşit - distrugându-şi partenerul prin dominare, prin impunerea propriilor dorinţe. Şi asta pentru că fuziunea presupune, de obicei, un spirit de posesivitate, o dorinţă de putere asupra celuilalt din teama de a nu-l pierde, care se manifestă în două moduri foarte diferite: la un pol se află fuziunea posesiv-dominatoare ("dacă nu faci cum spun eu, înseamnă că nu mă iubeşti, rişti să mă pierzi" - dorinţă subconştientă de manipulare); la celălalt pol se află fuziunea posesiv-submisivă, izvorâtă din dorinţa subconştientă de a fi manipulat (persoana în cauză trăieşte cu convingerea că nu se poate descurca singură).

De altfel, dacă vom privi bine în jur, vom putea vedea că mai în toate relaţiile interumane se regăsesc de obicei un dominator şi un submisiv - în mod paradoxal par să aibă nevoie unul de celălalt. O nevoie nu tocmai sănătoasă, desigur. E ca un fel de joc irezistibil de atracţie a contrariilor al cărui final surpriză este întotdeauna tragic. Terapeuţii de familie au remarcat că "personalităţile dependente [submisive, n.a.] îşi aleg de multe ori parteneri patologic posesivi şi dominatori. Multe femei bătute, bărbaţi alcoolici, s-au dovedit a fi personalităţi dependente [submisive, n.a.]." (4) De asemenea, sunt şi unele meserii care-i atrag de cele mai multe ori ca şi un magnet pe cei fuzionali. Acestea sunt, de obicei, cele care oferă asistenţă şi ajutor semenilor, cum ar fi: medicina, poliţia, jurnalismul, juridica, învăţământul, psihologia, asistenţa spirituală şi chiar şi profesiile legate de conducerea în stat. Persoana dependentă joacă în astfel de cazuri rolul "salvatorului" care de fapt se substituie "victimei," salvându-se pe sine de trecut. (5) "Asistentul nu numai că pansează victima, ci şi pe acel copil pierdut din inima lui. Psihiatra nu pune în ordine doar viaţa acestui pacient simpatic, ci şi propria ei viaţă, prin transfer." (6) Nu întâmplător s-a constatat că rata divorţurilor în cadrul profesiilor de acest gen este extrem de ridicată. Mulţumirea în viaţa de familie depinde tot atât de mult de vindecarea de fuziune ca şi cariera. (7)

Dar se poate întâmpla desigur şi invers. S-ar părea că nimeni nu suferă mai mult de povara de a fi ţinta unor persoane fuzionale ca preoţii, pastorii şi psihologii. Foarte adesea, persoana care intră în biroul unuia dintre aceştia, aşteaptă (în subconştient) ca el să devină înlocuitorul lui Dumnezeu, al tovarăşului de viaţă sau părintele după care a tânjit. (8) Preotul sau psihologul nu vor reuşi să facă faţă - într-un mod patern, fără să traumatizeze - decât dacă ei înşişi au fost deja vindecaţi de fuziune. Practic omul se naşte fuzional şi, fie tinde încet-încet către vindecare şi maturitate, fie stagnează instalându-se în această stare infantilă. De-a lungul vieţii, vindecarea de fuziune are loc în acelaşi ritm cu maturizarea umană şi spirituală. Cele două experienţe merg mână în mână, deoarece presupun acelaşi lucru: a învăţa să iubim cu adevărat. A deveni adult presupune a trece de la a fi copil cu mintea (infantilism) la a fi copil cu inima (copilăria spirituală), (9) de la dependenţa afectivă faţă de creaturi la dependenţa faţă de Creator, într-o relaţie personală şi filială cu un Dumnezeu personal. Practica prezenţei lui Dumnezeu, aşa cum o descrie Sf. Laurenţiu al Învierii în celebrul său tratat cu acelaşi nume, mi se pare a fi o trambulină perfectă în acest sens.

Cu toţii, fără excepţie, înotăm zilnic - mai mult sau mai puţin - în acest ocean al fuziunii, în funcţie de cât de departe sau de aproape suntem de sfinţenie. De cele mai multe ori ajungem să confundăm fuziunea cu dragostea adevărată, pentru că ne lăsăm înşelaţi, fără să ne dăm seama, de ceea ce ne spun cei din jur şi mai ales de mesajele pe care ni le transmite mass-media. Iată aici numai câteva din genul expresiilor tipice de iubire fuzională, spre care suntem încurajaţi, auzindu-le atât de des în filme sau diferite melodii: "Eşti soarele meu, singurul meu soare" - idolatrizare; "Dacă pleci, viaţa mea nu mai are sens" - dependenţă; "Dacă te-aş pierde, aş muri"; "Tu eşti viaţa mea," "tot ce inima mea şi-ar fi putut dori vreodată" - idolatrizare. Bineînţeles, exemplele ar putea continua. Comentând pe marginea unor astfel de expresii, cei trei autori ai cărţii Labirintul codependenţei afirmau: "Dacă ar exista legi împotriva celor care fac reclamă relaţiilor amoroase codependente [fuzionale, n.a.], starurile pop ar ajunge la închisoare până când albumele lor ar începe să putrezească. La fel s-ar întâmpla cu o mulţime de filme şi cărţi de beletristică sau nu." (10)

În consecinţă, privirea pe care ar fi bine să o avem asupra persoanelor fuzionale, deci şi asupra noastră înşine, este una plină de milostivire. Suntem, într-un fel, nu numai victimele unei concepţii false despre iubire a lumii în care trăim, ci şi ale atitudinii cu care am fost înconjuraţi de mici, de către familiile noastre. Fr. Efraim (11) spunea că atunci când viaţa nou-născutului este aşteptată de către părinţi nu pentru ea însăşi, ci pentru a şi-o acapara, efectele sunt dezastruoase. Astfel de părinţi îşi idolatrizează copilul, şi, după cum spune Efraim,

prea multă iubire umană produce acelaşi rezultat ca şi atunci când este prea puţină. Copilul purtat în sânul mamei în aceste condiţii va fi o prăpastie afectivă, un visător care va căuta relaţii fuzionale ce nu îl vor satisface niciodată. Embrionul a fost purtat ca un idol care nu îşi va găsi niciodată autonomia, şi copilul, adultul, va fi un seducător înclinat mereu să atragă spre sine atenţia celorlalţi. Este ceea ce defineam în altă parte ca fiind «complexul Peter Pan» (cf. Feu et Lumiere, nr. 139). Căutare a imposibilului, iubire şi amărăciune, depresie cronică, aceasta va fi partea celui care a fost acaparat. Multe perversiuni sexuale se nasc astfel din dorinţa de regresie într-un stadiu infantil de expresie a iubirii. (12)

Dependenţa afectivă faţă de cineva este de fapt un strigăt sfâşietor de singurătate. Cei care suferă acut din cauza fuziunii se simt ca şi devoraţi din interior de "o nevoie [infinită] de frumuseţe, de absolut, de uniune, pe care nici o relaţie umană nu o va putea satisface vreodată pe deplin pe acest pământ." (13) Cu toţii, de fapt, avem în noi mai mult sau mai puţin tendinţa de a căuta în relaţiile cu ceilalţi

ceea ce ar putea să umple lipsurile noastre, în special cele din perioada copilăriei. Imperfecţiunile lor, dezamăgirile pe care ni le provoacă, ne obligă să încercăm să îi iubim cu o iubire adevărată, să stabilim cu ei o relaţie care să nu rămână închisă în căutarea subconştientă a satisfacerii propriilor noastre necesităţi, ci să tindă să devină curată şi dezinteresată ca însăşi iubirea divină: «Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este» (Mt. 5: 48). Ele ne ajută de asemenea să nu aşteptăm de la ei o fericire, o plenitudine, o împlinire pe care să nu le putem găsi decât în Dumnezeu, şi ne îndeamnă deci să ne 'înrădăcinăm' în El. Uneori tocmai graţie unei decepţii în relaţia cu cineva de la care am aşteptat mult (fără îndoială prea mult...) învăţăm să pătrundem cu adevărat în rugăciune, în relaţia cu Dumnezeu, şi să aşteptăm de la El această plenitudine, această pace şi siguranţă pe care singură iubirea Lui infinită ni le poate garanta. Decepţiile în relaţiile cu celălalt ne fac să trecem de la o iubire 'idolatră' (o iubire care aşteaptă prea mult) la o iubire realistă, liberă, şi deci, în cele din urmă, fericită. Iubirea romantică va fi întotdeauna ameninţată de decepţii, caritatea niciodată, pentru că «nu caută propriul ei interes» (1 Cor. 13: 5). (14)

Romanticul iubeşte starea de a fi îndrăgostit; creştinul iubeşte o persoană, este o mare diferenţă. (15) Aceeaşi ca dintre iluzie şi adevăr... Atenţie! Psihologii spun că de la iluzie la nebunie nu este decât un singur pas. Aşa cum un automobil nu poate funcţiona având cartofi pai în rezervor în loc de benzină sau motorină, tot astfel inima şi mintea omului care au fost create pentru Infinit se vor deregla şi se vor îmbolnăvi dacă vor fi hrănite cu ceea ce este finit, limitat. "Un bine creat nu poate umple o inimă creată pentru Absolut. (...) Esenţa prieteniei este căutarea Infinitului în finit. (...) Prietenia îşi găseşte locul său cel mai adevărat în căutarea comună a comuniunii cu Dumnezeu." (16) De aceea, "prietenia realizată în plenitudine (este ceva RAR) este o experienţă care aduce o mare bucurie inimii." (17) Sfinţii, transformaţi de Dumnezeu, sunt prieteni foarte siguri. Singurii prieteni siguri. Contactul cu ei ne face să iubim şi să ne simţim iubiţi cu adevărat. Cu toate acestea însă, orice prietenie, oricât de sfântă ar fi ea, va purta întotdeauna în ea însăşi o decepţie; nu în sensul nesatisfacerii necesităţilor noastre egoiste, ci prin conştientizarea faptului că nimic din ceea ce este finit nu poate umple o inimă făcută pentru infinit. (18)

Dacă ar fi să găsim nişte criterii de discernământ pentru a verifica dacă fuzionăm sau dacă, dimpotrivă, iubim cu adevărat, ele ar putea suna - de ce nu - chiar sub forma unor întrebări:

1) Singurătatea pe un termen îndelungat este pentru sufletul meu o oază de pace şi de bucurie, sau un coşmar de nesuferit? Pentru cel aflat pe drumul vindecării de fuziune singurătatea este ceva din ce în ce mai suportabil şi chiar plăcut, pentru că este trăită într-o comuniune din ce în ce mai mare cu Dumnezeu. Iar pentru cel vindecat reprezintă un deliciu (efect al harului divin şi nu al eforturilor personale), care îl face să se bucure de acel "inimă la inimă" cu Dumnezeu, care îl îmbogăţeşte şi îl îndeamnă să împărtăşească această bogăţie cu toţi cei din jur - bogăţie în care inimile a doi prieteni se întâlnesc de fapt pe deplin şi pentru veşnicie.

2) Cât de des prezenţa celuilalt sau gândul la el (ea) mă îndeamnă la rugăciune, la comuniunea cu Dumnezeu? Pentru cel scăpat de lanţurile dependenţei celălalt nu mai reprezintă un scop în sine, ci o ocazie de a-L cunoaşte şi iubi tot mai mult pe Dumnezeu. Altfel spus, "cu cât inima îşi aminteşte mai des de aproapele, cu atât îşi va aminti şi de Dumnezeu, dorindu-L; aceste două iubiri cresc una pe măsura celeilalte." (19)

Sfinţii, oricât de "mari" sau de "mici" ar fi fost ei, au ştiut să investească total setea lor de iubire în viaţa mistică, iar setea lor nu a fost deloc mai mică decât a noastră. Vindecarea de fuziune sau, cu alte cuvinte, dobândirea autonomiei afective pe plan uman "este lentă şi condiţionată de o investire totală în participarea la viaţa divină." (20) De aceea, exclamă Fr. Efraim, "fericiţi cei ce suferă de o astfel de rană [afectivă] şi aleg o astfel de cale de vindecare!" (21)

În final, pentru a rezuma tot ce a fost scris până aici, să lăsăm să picure în sufletele noastre frumuseţea următoarelor versuri, dăltuite cu atâta măiestrie de un monah contemporan cu noi:

În circul întâlnirilor noastre,
Sau al singurătăţilor noastre
Tu eşti acolo în adâncul nostru
Tu, Cel dincolo de toate
Tu eşti refugiul nostru şi acest elan
Care ne împinge unii către alţii
           Într-o admirabilă părtăşie a iubirii Tale. (22)