Revista "Familia creştină" - 05/2004

Ca şi voi, am auzit adesea expresia "adevărul vă va face liberi". Aceste cuvinte, după cum putem citi în capitolul 8 al Evangheliei după Ioan, au fost adresate de Isus iudeilor. Pentru mine însă, recunosc, au fost mult timp relativ abstracte. Mi le explicam în baza faptului că Mântuitorul este (Calea,) Adevărul (şi Viaţa), şi a faptului că El ne-a eliberat din robia păcatului; dar cu toate acestea cuvintele nu aveau prea multă noimă pentru mine. Şi aşa au rămas până recent, când am citit o carte [1] în care, printre altele, se oferea o analogie interesantă. Scopul analogiei era să dea răspuns unei alte dileme comune nouă: cea a necesităţii poruncilor. Hmmm... porunci pe de o parte, libertate pe de alta, se împacă ele?

Motoare, elefanţi, oameni

Să ne imaginăm că tocmai am primit o maşină, nou-nouţă, superbă, şi trebuie să îi facem pentru prima oară plinul. Pe rezervorul maşinii stă scris că maşina merge cu motorină. Înscrisul este cu siguranţă de la cel care a făcut maşina şi care ştie ce este cel mai bine pentru ea. Putem să considerăm că indicaţia ne limitează libertatea şi vom pune atunci benzină. Rezultatul? Maşina va avea serioase probleme la motor, iar despre a călători cu ea nici nu mai poate fi vorba. Dar dacă respectăm indicaţia şi folosim motorină? Vom putea merge oriunde dorim cu maşina. Condiţionarea, "porunca" folosirii doar a motorinei nu este spre limitarea libertăţii noastre în folosirea maşinii, ci tocmai spre binele nostru, spre a o putea folosi la maxim.

Putem reproşa elefantului că nu zboară? Evident că nu: modul lui de "funcţionare" nu include zborul. Este oare el prin aceasta mai puţin liber? Câtuşi de puţin. De fapt intuim că orice obiect ori fiinţă are în spate un plan pentru care a fost făcut/creat, un adevăr propriu. Adevărul ciocanului este că se foloseşte pentru a bate cuie, şi nu pentru a fi folosit ca arcuş la vioară. Adevărul elefantului este că se deplasează prin mers, nu prin zbor. Pentru a vorbi despre libertatea cuiva trebuie să îi înţelegem adevărul. Iar toate acestea sunt valabile şi pentru (sau mai ales pentru) oameni. Suntem făcuţi după un plan, al Creatorului, şi avem propriile noastre "instrucţiuni de folosire", propriile condiţionări. După cum instrucţiunile de pe motor facilitează libertatea folosirii maşinii, şi poruncile ne ajută de fapt să trăim liberi.

Nu putem să spunem că nu suntem liberi pentru că nu putem să ucidem: în adevărul fiinţei noastre este înscris respectul pentru viaţă. Pentru a ne înţelege libertatea trebuie să înţelegem cine suntem, respectiv adevărul fiinţei noastre. Adevărata libertate nu înseamnă să facem orice vrem. Adevărata libertate înseamnă să facem orice este bine, orice este în concordanţă cu adevărul fiinţei noastre. "Cu cât facem mai mult binele, cu atât devenim mai liberi. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la robia păcatului." [2]

Desigur, tocmai în virtutea libertăţii, putem de asemenea să spunem: "Nu îmi pasă ce spune Dumnezeu, care este planul lui pentru mine. Nu îmi pasă că El a lăsat Biserica pentru ca ea să mă înveţe adevărul. Voi face ceea ce vreau eu." Este o opţiune, o alegere făcută de mulţi. Şi în măsura în care ceea ce vom face va fi împotriva adevărului fiinţei umane, vorbim despre o alegere la fel de stupidă ca şi cea de a pune benzină într-un motor diesel.

Adevărul fiinţei umane? La ce adresă?

Ne rămâne poate abstract ce este acest adevăr al fiinţei umane? Unde îl găsim? Legat de răspunsul la această întrebare îmi amintesc o povestioară. Se spunea că zeii, supăraţi pe om, au dorit să îi ia nemurirea, dar nu ştiau unde să o ascundă. Unii au spus să o ascundă sub pământ, alţii sub ape, alţii în stele. Dar cu toţii erau de acord că în final omul va ajunge sub pământ, sub ape, în stele. Nu era un loc sigur. Şi atunci zeilor le-a venit ideea salvatoare: au ascuns nemurirea în chiar sufletul omului, convinşi că niciodată nu o va căuta chiar acolo.

Evident, adevărul fiinţei umane este înscris în noi (şi aceasta nu pentru că Dumnezeu ar vrea să nu îl găsim; doar că ne-am dezobişnuit să ne cercetăm interiorul). Biserica mărturiseşte acest adevăr, îl proclamă, dar el este dintotdeauna în noi. Locul lui este conştiinţa, unde adevărul se află sub forma legii înscrise în noi de Dumnezeu. "Omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu [...] Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri. Prin conştiinţă se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele," scriau părinţii Conciliului Vatican II [3].

Conştiinţa este ceva ce se descoperă - pentru că adevărurile sunt deja înscrise în ea -, nu ceva ce se inventează sau se modelează după bunul plac al individului. Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte despre educarea şi despre formarea conştiinţei, proces de-a lungul căruia ne stau alături Cuvântul lui Dumnezeu, darurile Spiritului Sfânt şi învăţătura Bisericii [4]. Pentru a auzi însă glasul conştiinţei este nevoie de tăcere, ori omul de astăzi este asurzit de diferite zgomote: al patimilor şi viciilor lui, al iubirii de sine, al ignoranţei, şi aşa mai departe. Şi atunci îşi inventează conştiinţa, stabilind el adevărurile: omul este om din a treia lună de viaţă, a ucide un bătrân bolnav este un act de milă, banul este măsura fericirii, credinţa mea în Dumnezeu este o treabă privată ce nu priveşte Biserica, şi din nou aşa mai departe.

Dacă fiecare inventează ce este bine şi ce este rău pentru el, unde vom ajunge? Cel care ucide un om nu va putea fi condamnat pentru aceasta, dacă conştiinţa lui îi spune că nu a greşit. Ştim, dar poate pentru unii este mai greu de acceptat, că există o serie de adevăruri care sunt obiective. Le vom descoperi în tăcere, în retragere, în ascultare. Le vom descoperi educându-ne şi formându-ne conştiinţa, locul în care, repet, "omul se află singur cu Dumnezeu".

Quid est veritas?

Am văzut că, asemenea maşinii-cadou de mai sus, avem un set de "instrucţiuni de folosire", pe care, dacă nu le respectăm, nu putem "funcţiona" la toţi parametrii, adică complet liber. Trebuie să le descifrăm, ele fiind deja scrise în noi de Dumnezeu. Unele dintre instrucţiuni sunt poruncile, formulate de regulă negativ: "nu fă aceasta ori aceasta". Dar nu sunt sigurele. Dacă ar fi să vorbim despre toate adevărurile fiinţei umane atunci poate ar trebui să mă retrag lăsând locul unui priceput teolog. Dar dacă tot v-am condus până aici, mă simt dator să exemplific măcar cu câteva adevăruri.

Şi printre primele eu l-aş pune pe acesta: suntem fii ai lui Dumnezeu. Cât de mulţi, din păcate, nu îşi trăiesc existenţa în conformitate cu acest adevăr! Dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, atunci înseamnă că avem valoare în ochii Lui. Mulţi oameni îşi raportează demnitatea la modul în care sunt trataţi, consideraţi ori desconsideraţi de cei din jur. Apostolii au ajuns "ca gunoiul lumii" (1 Corinteni 4,13), dar aceasta cu siguranţă nu i-a făcut să îşi piardă respectul pentru propria persoană. Chiar în păcat fiind, nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire de tată. Bineînţeles, nu doar noi suntem fiii lui Dumnezeu, ci şi semenii noştri. Mărturisim oare aceasta când îi privim de sus, ori cu dispreţ? De fapt, în virtutea acestui adevăr uman, cu toţii suntem fraţi, şi trebuie să trăim în frăţietate.

Pe lângă că suntem fii ai lui Dumnezeu, trupurile noastre sunt temple ale Spiritului Sfânt - un alt adevăr din aceeaşi primă epistolă către Corinteni (3,16; 6,19). Acest adevăr îl întăreşte pe primul, legat de demnitatea noastră, crescând în fapt şi responsabilitatea asupra trupului pe care fiecare îl avem. Şi dacă tot vorbim de demnitate, iată încă una, pornind de la un alt adevăr, şi anume că oamenii sunt chemaţi să continue opera lui Dumnezeu, lăsată de acesta neîncheiată, nefinisată. Deci oamenii sunt colaboratori ai lui Dumnezeu în opera creaţiei: ce lucru minunat! Dumnezeu, "ar fi putut să construiască El însuşi casele, mesele, lămpile electrice, pantofii, ochelarii... Ar fi putut coace pâinea brutarului, să taie carnea pe care ne-o vinde măcelarul, [...] ar fi putut să ne scutească să mestecăm alimentele, să le digerăm [...] ar fi putut să suprime orice creştere, respiraţie, deplasare, orice mişcare. Această lume ar fi fost o lume imobilă, mută, îngheţată..." [5] Ce tablou de groază!

În schimb Domnul ne-a pus într-o lume semifinisată, în care inginerul, florăreasa, lăcătuşul, profesoara, preotul, asistenta medicală, poştaşul, ş.a.m.d. au aceeaşi demnitate de colaboratori ai lui Dumnezeu. "Bărbaţii şi femeile care, câştigându-şi existenţa pentru ei şi pentru familia lor, îşi exercită astfel activitatea încât să aducă un serviciu corespunzător societăţii, pot considera pe bună dreptate că prin munca lor ei continuă lucrarea Creatorului" [6]. Iată deci ce perspectivă ne dă asupra muncii aprofundarea adevărurilor sădite în noi de Creator! ... Ar fi multe altele de scris. Precum adevărul că Cristos ne-a răscumpărat: câţi nu trăiesc, vai!, ca şi cum El nu ar fi venit deja. Prin chiar faptul că nu recurg la Sacramentele Bisericii ei mărturisesc, asemenea evreilor, că din punctul lor de vedere Mesia încă nu a venit, urmează să vină...

Folosind mijloacele arătate mai sus - Cuvântul lui Dumnezeu, darurile Spiritului Sfânt şi învăţătura Bisericii -, vom descoperi alte şi alte adevăruri, care ne vor revela cine suntem (identitatea noastră) şi ce trebuie să facem (misiunea noastră). Odată descoperite, putem să gândim: "ah, sunt lucruri frumoase", şi atât. Dacă faceţi aşa, vă recomand (pe răspunderea Dvs) să fiţi consecvent şi să aplicaţi principiul peste tot: când citiţi pe un motor că merge doar cu motorină, sau pe un aparat că merge doar la 120V, spuneţi "ah, lucruri frumoase" şi băgaţi în motor benzină iar aparatul la 240V. Mda, veţi strica motorul şi veţi arde aparatul, dar probabil veţi conştientiza că nu aşa merg treburile, că vorbele frumoase vă erau esenţiale. Ajungem astfel la singura şi minunata opţiune pe care o avem: aceea de a trăi adevărurile fiinţei noastre. Iar adevărul ne va face liberi! Garanţia nu ne-o dă vreun service auto, ci însuşi Mântuitorul. Să ne ajute Preasfânta Fecioară Maria pe acest drum, spre libertate.

Note
[1] Christopher West, "Good News About Sex and Marriage"
[2] Catehismul Bisericii Catolice (CBC) nr. 1733
[3] Gaudium et Spes 16
[4] CBC nr. 1784-1785
[5] Fernand Lelotte, S.J., "Problemele vieţii"
[6] Gaudium et Spes 34