Revista "Familia creştină" - 05/2004

Aşteptări

Ce aşteptări mari îşi leagă oamenii, chiar şi cei indiferenţi religios sau necredincioşii, de cei ce se recomandă creştini şi cu atât mai mult, faţă de preoţi şi călugări în ceea ce priveşte moralitatea! La greşelile acestora li se trezeşte de îndată conştiinţa binelui şi a răului, care nu li se manifestă în alte împrejurări. Instinctiv, fără să o conştientizeze şi fără să o rostească, aşteaptă de la cei ce au credinţă în Dumnezeu repere şi modele de viaţă. La fel, fie credincioşi sau necredincioşi, remarcă luarea de poziţie a Papei sau a mai marilor altor biserici în problemele de mare importanţă sau foarte delicate. Credinţa vie nu poate să nu lucreze în viaţa de fiecare zi şi să nu o modeleze, spune exigenţa lor.

Îmi amintesc cum a fost primită de către părinţi intrarea religiei ca disciplină şcolară în programa primilor opt ani de şcoală, iar apoi celelalte căi deschise liceenilor pentru a păstra legătura cu cele învăţate până atunci, prin cercuri de dezbateri sau de studiu facultativ; alături de acei puţini care se bucurau că educaţia religioasă primită în clandestinitate în familie va fi completată de aceste ore, majoritatea părinţilor le priveau la rândul lor cu mare optimism, ca pe un posibil sprijin în educaţie, chiar dacă o exprimau cu cuvintele: E foarte bine, să ştie frică de ceva!

Şi acum, după paisprezece ani, când pericolele nici pe departe bănuite atunci au devenit realitate cotidiană, părinţi cu purtări prea puţin creştine şi prea puţin dispuşi să facă efortul de a şi le schimba îşi trimit totuşi copiii la orele de religie de la şcoală: speră ca, învăţând despre Dumnezeu, aceştia să fie mai cuminţi şi mai puţin vulnerabili la relele care îi pândesc la tot pasul. Sunt aşteptările lor împlinite?

Majoritatea copiilor frecventează orele de religie, numeroşi în cursul primar, apoi tot mai puţini, până la decimare, spre sfârşitul gimnaziului. Şi adolescenţii şi tinerii care ne pun pe gânduri, poate chiar ne sperie cu debusolarea lor, cu lipsa de ţel şi ideal, cu necuviinţa lor, cu calitatea deplorabilă a preocupărilor şi distracţiei..., şi ei au participat la aceste ore.

Se pot părinţii oare mângâia cu presupunerea că, o dată şi o dată, cândva, din urmele acelor contacte cu religia, să încolţească semnele bune ale unei credinţe care le influenţează deciziile de viaţă?

Sau pur şi simplu vor ridica a neputinţă din umeri, în sensul "Cu tinerii de astăzi nu e nimic de făcut!" ?

Ori se vor plia după eşecul evident şi-l vor îmbrăţişa ca semn că se recunosc demodaţi în aşteptările lor, care nu mai au astăzi nici o acoperire, ba chiar le reneagă, pentru a fi totuşi acceptaţi de cei tineri drept oameni moderni, cu mintea deschisă: "Lumea se schimbă, tinerii văd altfel lucrurile... Nu suntem în Evul Mediu!"?

Scara fără trepte

Credinţă şi viaţă, învăţătură şi viaţă... Unde se petrece ruptura?

O primă ruptură şi cea mai gravă este aceea dintre primirea Botezului, prin care copilul primeşte darul credinţei şi intră în Biserică, în calitate de fiu al lui Dumnezeu, şi nevoia sufletului său de hrană sufletească printr-o educaţie religioasă de bază în familie, în contextul mai general al unei vieţi familiale creştineşti, şi apoi prin contactul permanent cu viaţa comunităţii, în parohie cu rugăciunea ei şi cu celebrarea, cu vestirea Evangheliei şi cu binefacerea.

Nu suntem descoperiţi

Să nu creadă cineva că mă refer la studii teologice deosebite din partea părinţilor pentru a răspunde nevoilor sufleteşti ale copiilor; nu mă refer nici la lecţii pe care să le ţină acestora, ca nişte profesori. Nu. Harul Sfintei Taine a Căsătoriei (1) îi investeşte pe părinţi cu darul lui Dumnezeu de a le deştepta copiilor lor credinţa primită la Botez, de a-L vesti mai înainte de toate prin felul cum înţeleg să-şi ducă viaţa:

• însufleţiţi de iubire reciprocă tare, credincioasă, răbdătoare şi curajoasă în greutăţi şi suferinţe;

• de spirit de dăruire generoasă;

• susţinuţi de speranţă inspirată de credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu;

• iradiind bucuria de a fi creştini, de a fi soţi, de a fi părinţi;

• muncind harnic şi cu temei, cu odihnă şi deconectare sănătoasă;

• fiind cumpătaţi;

• stăpânindu-şi mânia şi transformând inevitabilele conflicte în şanse de preţioasă punere de acord care se naşte din iubire şi nu din biruinţe şi înfrângeri;

• smerindu-se în blândeţe;

• vorbind numai de bine şi spunând numai adevărul;

• rugându-se pentru copii şi împreună cu ei, cinstind Ziua Domnului, ţinând zilele de post şi de sărbătoare, participând împreună la slujbele de la biserică şi la viaţa parohiei.

Acestea transmit cuvântul lui Dumnezeu trăit, prin cea mai puternică vestire, fără de care nici o mărturie verbală nu are consistenţă.

Luminarea pe care o aduce apoi cuvântul rostit, descoperirea sensului spiritual al întâmplărilor, explicaţia, povestirile din viaţa lui Isus şi a sfinţilor... le întregesc.

Ele toate reprezintă învăţătura fundamentală, primară, formează copilului orientarea vieţii după voinţa lui Dumnezeu. O învăţătură fără prelegeri, fără constrângeri, fără teme, fără note. O învăţătură care se naşte firesc, din nenumăratele ocazii pe care ni le scoate înainte viaţa de toate zilele, în limbajul iubirii părinteşti, care îi conferă de la început climatul indispensabil al libertăţii. O citire a vieţii ca pe o preţioasă parabolă din care se străvede iubirea fără seamăn pe care ne-o poartă Dumnezeu.

Oare nu este şi tipul de învăţătură îndrăgit şi practicat de Isus?

Nu suntem singuri

Mărturiei părinţilor li se alătură mărturia comunităţii parohiale în care se adună toate familiile, preoţii, călugării, oameni de toate vârstele şi de toate meseriile.

Primirea Sfintelor Taine, rugăciunea, celebrarea, adorarea lui Dumnezeu, facerea de bine a parohiei fac din împărtăşirea din cuvântul Lui şi vestirea lui fiecărei generaţii, în limbajul adecvat şi în mod sistematic - dar nu departe de viaţa fiecăruia - acea cateheză prin care se realizează privilegiat şi deciziv misiunea profetică a Bisericii.

Fără comunitate, vestirea cuvântului lui Dumnezeu, vestirea Mântuirii ar fi înafara Bisericii, ceea ce este un nonsens (2).

Să mergem mai departe în căutarea cauzelor rupturii de care ne izbim la tot pasul între credinţă, învăţătură şi viaţă. Să reflectăm la alte două întâmplări.

Mai întâi, cazul unui băieţel de zece ani, care învăţa de la cateheta lui despre păcat. Zguduit de cât de grav este să răspunzi iubirii lui Dumnezeu cu nepăsare, cu răutate, cu egoism, Mircea s-a ridicat în picioare şi a strigat înaintea tuturor: Eu nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu niciodată, cu nici un păcat! Nu după multă vreme, a mers cu mare emoţie, împreună cu colegii lui, la examenul pe care trebuia să-l treacă înaintea Primei Sfinte Mărturisiri şi a Primirii Solemne a Sfintei Împărtăşanii. Cateheta îi însoţise până la uşă, dar nu intră, căci examinarea o făcea un preot încredinţat cu aprecierea pregătirii copiilor. Nu după multă vreme, Mircea ieşi plângând în hohote:

- Am luat nota 4! Nu mai pot merge la Mărturisire... Şi nici la Împărtăşanie...

- Cum aşa? întrebă cateheta, nevenindu-i să creadă că a înţeles bine.

- Nu mi-am amintit decât o singură virtute..., suspină Mircea.

Al doilea îl constituie dialogul relatat cu mare tulburare de o mamă profund credincioasă, purtat între ea şi fiica cea mare, în vârstă de 17 ani:

- Dar cum, mamă, ce rău este ca băieţii şi fetele să aibă relaţii intime, şi dacă nu sunt căsătoriţi?

- Nicoleta dragă, ce întrebare e asta? Nu v-a învăţat la religie?

Ambele întâmplări ne pun în faţă prezenţa (respectiv absenţa) acelor învăţături fundamentale, primare, hotărâtoare - care ţin de mesajul central al creştinismului, de esenţa lui, învăţături pe care nu trebuie să le învăţăm pe de rost, ci pe care le interiorizăm, care ne modelează atitudinea fundamentală faţă de lume, faţă de viaţă şi moarte, faţă de bine şi rău, şi ne fac să acţionăm şi să reacţionăm creştineşte în faţa diferitelor evenimente din viaţă - şi a unor învăţături secundare, cum sunt bunăoară regulile, definiţiile (3).

În cazul lui Mircea, acesta interiorizase învăţătura fundamentală, primară, a iubirii cu care creştinul se cuvine să răspundă iubirii lui Dumnezeu şi respingea hotărât păcatul, tocmai pentru că îl percepea ca negare a acestei iubiri. Nu stăpânea însă lista virtuţilor, aşa cum acestea sunt enumerate în catehism; enumerarea este importantă pentru sistematizare, pentru structurare, dar faţă de relaţia de iubire dintre suflet şi Dumnezeu - care cuprinde toate virtuţile - este, evident, secundară. Examinatorul, neavând timpul şi disponibilitatea de a face diferenţa între ce este esenţial şi ce este secundar, l-a oprit de la primirea Sacramentelor, care sunt nimic altceva decât semne şi actualizare a iubirii lui Dumnezeu - spre comuniunea cu creştinul - a acelei iubiri care îl înflăcăra pe Mircea.

Cu Nicoleta, lucrurile stau invers: de-a lungul anilor, ea a memorat şi a redat fidel tot conţinutul manualelor, iar notele bune la religie i-au sugerat mamei că fiica ei, în relaţiile cu băieţii, de exemplu, va şti să se comporte virtuos. Supunerea ei dintotdeauna, poate şi închiderea în sine în faţa severităţii părinţilor, dorinţa ei delicată de a nu-i contraria cu întrebări, cu îndoieli, cu nevoia de explicaţii, de sfaturi, i-au consolidat mamei această impresie şi s-a mulţumit cu ea.

Aceasta s-a ascuns în spatele pudorii pentru a lăsa pe seama altora acoperirea unui domeniu educativ esenţial, care îi revenea, acela al sexualităţii umane; un profesor, fie el şi de religie, să fie mai competent decât o mamă bună, iubitoare de soţ şi de copii, în loc să-i împărtăşească ea fiicei tocmai această competenţă a iubirii, să-i şi spună, cu cuvinte, ceea ce îi arătase deja zi de zi, ce înseamnă misiunea femeii?(4)

Fiica ei, adolescentă de acum, la vârsta la care tot ce am învăţat de la alţii se cere trecut prin propriul nostru filtru, cântărit, asumat şi rostit la persoana întâi sau respins, avea nevoie de aceste cuvinte părinteşti pentru a putea face legătura între cunoştinţe şi viaţă, pentru a conştientiza care sunt izvoarele vieţii lor frumoase de familie şi apoi, la rândul ei, să se orienteze corect în fiecare situaţie concretă şi să înainteze pe propriul drum.

Singură, a rămas descumpănită când a fost să-şi definească atitudinea faţă de o problemă de cea mai mare importanţă pentru orice fată ca ea: care este locul dăruirii trupeşti într-o iubire adevărată? Dacă ţi-a devenit proprie învăţătura creştină fundamentală, primară, despre iubirea adevărată, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu pentru om, ea te conduce sigur în alegerea prietenilor, te povăţuieşte cum să-ţi manifeşti afecţiunea, ce semnificaţie şi ce urmare are cutare gest, cutare mod de a te îmbrăca, de a dansa, cum să-ţi reţii pornirile egoiste şi tendinţa de a-l folosi pe celălalt, spre adevăratul său bine, totul ca parte a pregătirii pentru dăruirea definitivă, totală şi exclusivă în iubire, fie că este vorba de căsătorie, fie de viaţa consacrată..., adică la o anumită coerenţă şi înţelepciune religioasă.

Despre o astfel de înţelepciune, trăire a spiritului Legii, care să-ţi confere ştiinţa de a acţiona în împrejurările vieţii după voia lui Dumnezeu, îmi vorbea o prietenă călugăriţă, minunându-se de bătrânele nelipsite, de-a lungul anilor, de la slujbele ţinute la mănăstire; cum aceste femei evlavioase, modeste de altfel, "ştiu totul, şi numai din biserică"; înţelepciune spirituală respirată odată cu ascultarea şi cântarea textelor liturgice, cu contemplarea icoanelor, cu primirea Cuvântului, cu ascultarea predicii, cu împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu pomenile, cu întrajutorarea, cu vorbele bune schimbate ca între fraţi, cu cercetarea bolnavilor..., toate feţe ale aceleiaşi credinţe.

Pe o asemenea femeie o consulta şi un căutat predicator, preţuit pentru cultura şi talentul său oratoric, de câte ori se afla în faţa unei probleme spinoase, care le dăduse de furcă multor teologi. Ea ştia să dea întotdeauna răspunsul adevărat, în cuvintele ei simple, pentru că, întocmai ca Maria, îndelung stătea la picioarele lui Isus şi Îl asculta (v. Lc 10, 39), în timp ce fariseii şi învăţătorii Legii, orbiţi de orgoliu şi mulţumire de sine, uşor uită de dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi ţin mai curând datina lor; au pus mâna pe cheia ştiinţei, dar ei înşişi nu au intrat, ba chiar pe alţii îi împiedică să intre (v. Lc 11, 38-52; Mc 6, 8-9).

Prioritatea indicată de Isus este pusă în pericol de slăbiciunea noastră şi înclinaţia spre a părea, a afişa, a pretinde, în locul modestului a fi, de lenea sau indisponibilitatea noastră; dar, în cazurile la care ne-am oprit,

a) când copiii primesc o cateheză în care nu se face distincţia între esenţial şi secundar şi atunci litera Legii poate să umbrească spiritul ei sau/şi

b) sarcinile catehezei familiale şi ale celei parohiale sunt transferate predării religiei în şcoală, care nu le poate îndeplini, întrucât fiecare îşi are finalitatea şi specificul propriu în vestirea Cuvântului, tocmai necunoaşterea sau nerespectarea locului şi rolului fiecăreia generează confuzii şi carenţe în formarea creştină a adultului de mâine.

Ce putem face ca să păstrăm adevăratele priorităţi?

Observăm că profunzimea şi valoarea convingerilor creştine care devin active la momentul oportun se formează în contextul micii comunităţi familiale, atunci când părinţii sunt conştienţi de rolul lor şi şi-l îndeplinesc fidel, şi în acela al comunităţii parohiale. Înţelepciunea spirituală, căreia îi aparţin învăţăturile primare, esenţiale, nu este, aşadar, câştigată de unul singur, ci mai degrabă este rod al credinţei unei comunităţi în care se revarsă darul lui Dumnezeu. Credinţa autentică şi activă cere deci înrădăcinarea puternică în comunitate.

Ce trăsături comune au familia şi parohia?

a) Libertatea

- Cateheza se desfăşoară în mediul familiar persoanei, casa ori parohia, de care se leagă experienţele mari şi mici ale vieţii, evenimentele semnificative pe care i se clădeşte treptat personalitatea. Catehizatul se simte în largul lui.

- Se simte iubit, cateheţii fiind chiar părinţii lui, iar în parohie, o persoană care face parte din acelaşi grup, frecventează aceeaşi biserică şi astfel, o întâlneşte nu doar la programul catehetic, ci şi în alte momente ale vieţii de parohie.

b) Îmbrăţişarea omului întreg

- Părinţii deşteaptă la credinţă pe copilul lor pentru a adera la ea cu mintea, cu inima, cu voinţa, pe măsură ce acestea se dezvoltă cu vârsta, antrenându-i şi trupul în expresia corporală a credinţei.

Sărbătorile şi posturile ţinute în familie întipăresc impresii de neşters prin gesturi, gusturi, mirosuri, prin cântări, prin ritualuri, şi nu doar prin descrierea şi explicarea lor în cuvinte.

Împărtăşirea bunurilor este fapt cotidian.

Părinţii observă ca nimeni altcineva fiecare pas înainte spre Dumnezeu şi un gest sau o expresie din partea lor, exact la momentul oportun, este suficientă pentru a-l încuraja pe copil sau, dacă greşeşte, pentru a-i trezi părerea de rău.

- Concomitent, în parohie, la celebrările liturgice, la sărbători, copilul primeşte credinţa comunităţii prin toate simţurile: aude cântările şi învaţă să le cânte şi el, ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi predica, simte mirosul de tămâie, lumânări şi flori, atinge şi sărută crucea şi lemnul icoanelor, le contemplă, se ridică, se pleacă şi îngenunchează împreună cu ceilalţi, păşeşte alături spre altar sau în procesiune. Se familiarizează cu simbolurile creştine, este martorul primirii Sfintelor Taine de către credincioşi, al solidarităţii lor în facerea de bine şi în pomeni, ceea ce îl invită să facă la fel.

Cateheza directă vorbeşte minţii, îl apropie de misterul credinţei, îi deschide inima şi îi stimulează voinţa de a face binele.

Comportamentul lui schimbat de lucrarea lui Dumnezeu este observat în multe împrejurări şi încurajat, iar în slăbiciune sau şovăială, prietenii îi sunt alături. Se antrenează unul pe altul în acţiuni caritative sau misionare.

c) Ocazionalitatea

Pe de o parte, familiaritatea simplifică desluşirea de către părinţi sau de către catehetul din parohie, cunoscut şi apropiat şi el, a felului în care ne vorbeşte Dumnezeu şi nouă, aşa cum a făcut-o întotdeauna de-a lungul timpului, prin evenimentele cotidiene, prin persoanele întâlnite, prin natură, după cum şi prin evenimentele biblice, actele liturgice sau evenimentele din viaţa Bisericii, pentru a-L cunoaşte, pentru a ne apropia de El, pentru a răspunde cu dragostea şi recunoştinţa noastră la iubirea Lui.

Pe de alta, cunoaşterea celor nevăzute, prin cele văzute, îi este o cale foarte potrivită copilului (şi nu numai lui), iar ocaziile ni le pune Dumnezeu la îndemână, nu trebuie create artificial momente pentru "lecţii", ceea ce cuprinde cateheza, cu naturaleţe, în firescul vieţii, fie că este vorba de cateheza familială, fie de cea parohială.

d) Mărturia de viaţă

Pe lângă sensibilitatea deosebită a copilului la adevăr, care îl face să deosebească pe loc vorba goală de cuvântul adevărat (în ciuda iluziilor pe care ni le facem noi), traiul alături sau cunoştinţa strânsă, contactele în împrejurări felurite, sunt şansa unei verificări sigure a celor învăţate de părinţi sau de către catehetul din parohie. Autoritarismul lor poate îi impune pentru o vreme conformarea cu cele cerute sau repetarea celor rostite (dar netrăite), însă de îndată ce se apropie de adolescenţă, constrângerile nu mai au efect şi va respinge tot ceea ce nu este susţinut de mărturia de viaţă a adulţilor.

Puterea exemplului lucrează în ambele sensuri, aşa că şansă putem numi mărturia de viaţă şi pentru părinţi, respectiv şi pentru catehetul sau preotul din parohie, pentru că pot arăta copiilor că sunt bucuroşi ca creştini, că credinţa le umple viaţa, îi dă sens, că viaţa după voia lui Dumnezeu este posibilă şi frumoasă, chiar dacă nu lipsită de greutăţi, orice ar spune alţii.

"Da, Dumnezeu există, L-am întâlnit!", poate spune orice copil care L-a văzut lucrând în viaţa celor apropiaţi.

Mărturia de viaţă, libertatea, multitudinea ocaziilor catehetice oferite de viaţă şi îmbrăţişarea omului întreg sunt tot atâtea fire prin care comunitatea familială şi comunitatea parohială pot lega vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi credinţa de viaţă. Şi numai păstrând această legătură, scopul catehezei, care este comuniunea cu Isus Cristos, poate fi atins.

Din această perspectivă, pentru atingerea acestui scop, orele de religie de la şcoală au şanse mai puţine.

Ce nu trebuie aşteptat de la orele de religie, ci de la cateheză?

a) Profesorul de religie, prin entuziasmul şi convingerea lui, prin dăruirea şi principialitatea lui, poate da, fără îndoială, mărturie puternică despre faptul că este un om credincios; cum însă legătura cu elevii în afara orelor este minimă sau absentă, nu poate da mărturie de viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Aceştia nu-l cunosc mai bine decât pe alţi profesori, nu-i cunosc familia, activităţile.

Copiii îl pot vedea rugându-se la începutul şi la sfârşitul orei de religie şi îl pot auzi vorbind despre necesitatea binefacerii, dar cât de departe suntem de viaţa liturgică, de rugăciune şi adorare, de participarea la Sfintele Taine a unei comunităţi întregi, din care copilul, părinţii lui şi catehetul sunt parte, de activităţile ei misionare şi caritative, comunitate care îşi exprimă astfel credinţa, iar cateheza cu care îi însoţeşte pe toţi membrii ei, este o expresie a celeiaşi credinţe!

b) Evenimentele vieţii elevilor la şcoală, apelul la experienţa lor familială sau la lumea divertismentului gustat de elevi, aspecte din viaţa socială, anumite evenimente bisericeşti sau sărbătorile de peste an oferă profesorului de religie elemente concrete pe care le poate folosi în transmiterea cunoştinţelor religioase, dacă este conştient de eficienţa metodei inductive în general şi în special cu copiii. Sunt ocazii excelente de ancorare a acestor cunoştinţe în viaţă, chiar dacă nici pe departe nu are acces la tot ce trăieşte, la tot ce simte, la tot ce doreşte, la tot ce i se întâmplă copilului, aşa cum se întâmplă cu părinţii şi în măsură ceva mai modestă, cu catehetul din parohia căreia îi aparţine familia, cu creştinii din aceeaşi parohie, care în ocazii multiple de viaţă îl catehizează prin mărturia lor fără cuvinte.

c) Şcoala, cu regulile ei specifice, supune şi disciplina religie unei... discipline, unor rigori indispensabile. Nu mă refer la predarea sistematică, după o anume programă şi după o anumită planificare periodică, de regăsit cu folos şi în organizarea catehezei parohiale, ci la cel puţin două elementele prin care religia, alături de limba română, de matematică, de fizică şi de celelalte se menţine în zona obligatoriului; mă refer la tipul de comunicare şi la evaluare.

La şcoală, le sunt făcute cunoscute elevilor cunoştinţe, ca şi la celelalte discipline: principiile, învăţăturile şi regulile religioase, cunoştinţe biblice, informaţii despre cult şi date istorice.

Acestea nu le sunt propuse, cum este cazul credinţei, ci doar le sunt prezentate şi explicate. Aceste cunoştinţe pot fi agreate de către elevi, până într-atât încât să dorească să şi trăiască după aceste pricipii, învăţături etc., să se angajeze personal, este adevărat; mai mult, elevii necredincioşi sau care nu au beneficiat de nici o formare religioasă în familie şi au o credinţă adormită sau confuză şi inactivă, dacă vor avea privilegiul să aibă ca profesor de religie un creştin autentic şi un profesionist serios, s-ar putea să primească orele de religie ca pe o vestire misionară a Evangheliei, pe care, în urma unei decizii personale de a primi darul credinţei, să şi-o dezvolte şi să şi-o maturizeze mai departe, într-un cadru comunitar, prin cateheză. (5)

Profesorul de religie poate să spere că este aşa, dar nu are de unde să ştie dacă elevii lui se roagă, dacă cinstesc duminica şi sărbătorile, dacă postesc, dacă fac fapte caritabile, dacă îşi ascultă părinţii, dacă sunt blânzi, dacă respectă bunul altuia, dacă spun adevărul, dacă trăiesc curat... şi dacă da, că o fac din iubire faţă de Dumnezeu în Care cred şi speră din toată inima; căci tot aşa de bine, aceleaşi cunoştinţe pot fi dezagreate în forul lor interior.

În ambele cazuri, pot fi evaluate doar cunoştinţele, ambele categorii de elevi (atât cei care agrează cunoştinţele prezentate, ca şi aceia care nu aderă la ele) trebuind să facă dovada că le stăpânesc - răspunzând la întrebări, scriind lucrări etc.- după care vor fi notaţi, şi unii şi alţii putând primi 10 dacă au învăţat bine, obligaţia lor ca elevi. În acest caz, obiectivul şcolii este atins: dobândirea unui număr de cunoştinţe. Or credinţa, care nu poate fi calificată cu note, nu este obiectivul ei.

d) Pentru dobândirea unor cunoştinţe temeinice, un profesor de religie bun poate solicita văzul, auzul, simţul tactil, precum şi celelalte simţuri, manualitatea, simţul estetic, expresia plastică, pe lângă capacităţile intelectuale ale elevilor. Ceea ce obţine este ca acele cunoştinţe să fie bine înţelese şi durabile.

Dacă ar fi să ne referim la exemplul Nicoletei, am putea spune că, dacă a avut un profesor bun şi dacă a fost silitoare, ea a reuşit să ia 10 pentru că a putut reda fără greşeală definiţia virtuţii castităţii şi Poruncile care se referă la curăţie, poate şi exemple de încălcări ale acestora... A învăţat despre Dumnezeu, fără să ajungă să-şi pună problema unei relaţii de la persoană la persoană cu El şi de aceea i-a fost foarte greu să găsească o legătură directă între aceste cunoştinţe despre Dumnezeu şi realitatea relaţiilor dintre băieţi şi fete înainte de căsătorie sau înainte de consacrare. Nu L-a întâlnit întrupat în viaţa creştinilor sau nu i-au fost deschişi ochii pentru a-L vedea, şi atunci s-a putut întreba: ce ar avea de-a face Dumnezeu cu acestea?

Pentru ca să fi fost cucerită de El, trebuia să fie martora frumuseţii lucrării Sale în iubirea fidelă a părinţilor ei şi în felul de trăi al altor credincioşi din comunitate, căsătoriţi sau consacraţi, tineri ca ea sau mai vârstnici, primind şi prin cuvinte lămuririle necesare: "Ce frumos îşi trăiesc iubirea oamenii aceştia care-L iubesc pe Dumnezeu, care se încred în El şi ce bucurie le umple viaţa!" Atunci nu doar ar fi ştiut ce exigenţe are iubirea adevărată, dar trup şi suflet, sentimente şi gânduri, decizii, aspiraţii şi dorinţe, cuvinte şi gesturi, acţiuni, distracţii, lecturi... ar fi îmbrăţişat aceste exigenţe; deoarece un răspuns liber, plin de bucurie, la iubirea lui Dumnzeu, angajează omul întreg.

Dar cum această angajare nu intră nici în cerinţele şcolii, nici nu face parte dintre rezultatele prestaţiei ei, avem nevoie de cateheza permanentă, cu diferitele ei forme.

Adevărata misiune a profesorului de religie

Predarea religiei la şcoală se distinge, după cum s-a văzut deja, de cateheză.

Dacă am accentuat distincţiile, am făcut-o pentru că am urmărit să contribui la risipirea confuziilor existente, care, pe de o parte aglomerează pe profesorul de religie cu sarcini şi cu aşteptări nejustificate, pe care nu are cum să le îndeplinească în cadrul specific şcolii, pe de alta, lasă neonorate misiunea de neînlocuit a părinţilor şi aceea a comunităţilor parohiale în cateheza copiilor şi a tinerilor.

Totodată, acestea, fiind trei forme de exercitare a vestirii Cuvântului lui Dumnezeu în medii diferite, răspund unor nevoi specifice creşterii umane şi creştine a omului, se susţin reciproc, se completează, dacă fiecare se realizează cuvenit, şi rămân într-o unitate inseparabilă (6).

Specificul predării religiei în şcoală decurge din faptul că reprezintă calea prin care cunoştinţele religioase pot pătrunde în mediul culturii şi se pot relaţiona cu alte cunoştinţe, într-un adevărat dialog interdisciplinar.

Ieşind din izolarea la care l-ar putea îndemna concurenţa confesională sau marginalizarea impusă de profesorii de alte specialităţi, neobişnuiţi cu prezenţa religiei în peisajul învăţământului de masă sau al perspectivei creştine asupra realităţii, profesorul de religie este chemat să cunoască tot ce învaţă elevii săi la celelalte materii. Acest fapt îi oferă argumente grăitoare pentru propria sa predare şi o inculturare (7) absolut necesară în universul elevilor săi, ceea ce înseamnă în acelaşi timp şi să aibă şansa de a sesiza abaterile sau deformările, de a remarca omisiunile, de a restabili adevărul. Originea lumii şi a omului, sensul istoriei, temeiul valorilor etice, funcţia religiei în cultură, destinul omului, relaţia sa cu natura, care constituie obiectul de studiu şi al altor discipline, dar se cer iluminate de mesajul creştin, pentru o formare armonioasă şi sănătoasă a personalităţii elevului (8). În cazul elevilor credincioşi, orele de religie îi pot ajuta să înţeleagă mai bine mesajul creştin în relaţie cu marile probleme existenţiale comune cu celalte religii şi caracteristice fiecărei fiinţe umane, cu concepţiile despre viaţă prezente în cultură şi cu principalele probleme morale actuale.

Pentru elevii aflaţi în căutare, pentru cei frământaţi de îndoieli, orele de religie pot reprezenta şansa de a găsi răspuns la întrebările despre ce este într-adevăr credinţa în Isus Cristos, care sunt răspunsurile Bisericii la preocupările lor şi să ia astfel o decizie mai întemeiată (9).

Este un mare ajutor pe care profesorul de religie îl poate da elevilor săi, o adevărată slujire, a lor şi a lui Dumnezeu, pentru ca Evanghelia să poată fi prezentă neştirbită în însuşirea personală a culturii de către fiecare elev, în armonie cu credinţa sa (10), toate acestea în completarea hrănirii spirituale a copilului în familie şi în parohie.

Pentru a reuşi deplin, aşa după cum se cuvine să ţină legătura cu celelalte discipline şcolare, tot aşa este indispensabil să nu se izoleze de comunităţile cărora le aparţin elevii săi şi să ţină legătura cu familia lor, pentru a se alătura lor în acelaşi unic front de acţiune, ca slujitor într-o misiune comună, care vine de sus.

Îndrăznesc să îl parafrazez pe Sfântul Apostol Pavel: ce sunt la urma urmelor părinţii? Ce este preotul sau catehetul din parohie, ce este fiecare dintre membrii ei? Ce este profesorul de religie? "Nişte slujitori prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat fiecăruia". Unul a plantat, altul a udat. "Dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşadar, nici cine plantează nu este mare lucru, nici cine udă, ci Dumnezeu, Care face să crească. Cel ce plantează şi cel ce udă una sunt, iar fiecare îşi va lua plata după munca sa" (1 Cor. 3, 5-8). Lui I-a plăcut să ajungem la El prin mijlocirea unuia, a altuia, care i-au auzit dorul de suflete: "Secerişul este întins, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-L dar pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul Său" (Mt. 9, 38).

Să-I mulţumim aşadar fierbinte lui Dumnezeu pentru cei prin care ni S-a descoperit şi ni Se descoperă, că nu s-au dat înapoi de la servirea apostolică: părinţi, bunici, rude, preoţi, călugări, profesori, cateheţi, prieteni, scriitori, plasticieni, compozitori şi interpreţi, meşteri iconari sau zugravi, colindători... şi să-i ţină în harul Lui!

La rândul nostru, să ne dea Domnul Isus Cristos, Care ne aşteaptă şi pe noi să-L vestim cu viaţa şi cuvântul, acolo unde suntem fiecare, ca în smerenie şi unitate unii cu alţii, să lucrăm harnic şi cu dragoste în holda Lui!

Note:
[1] Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, 71; Lumen gentium, 25; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 36; 68; Familiaris consortio, 52-53; Congregaţia pentru cler, Îndrumătorul general pentru cateheză, 226-227, 225
[2] Îndrumătorul general pentru cateheză, 253-254
[3] cf. Michael Warren, Finalites et contenus reprecises pour les cours de religion et la catechese, în Lumen Vitae, vol.LIX, nr.2 / 2004, pp.210-211
[4] Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 37, Consiliul Pontifical pentru Familie, Alfonso Lopez Trujillo, Sexualitatea umană, adevăr şi semnificaţie. Îndrumări pentru educaţia în familie, 41-47
[5] Îndrumătorul general pentru cateheză, 75
[6] idem, 73
[7] idem, 202-210; Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, 20; 63; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 53; 59; Redemptoris missio, 37; 52-54 ; Christifidelis laici, 53; Catehismul Bisericii Catolice, 24
[8] Îndrumătorul general pentru cateheză, 73; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 69
[9] Îndrumătorul general pentru cateheză, 75
[10] Îndrumătorul general pentru cateheză, 73; Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 69