Revista "Familia creştină" - 05/2004

Una dintre "armele" cu care familia poate traversa şi învinge grozăviile şi vremurile de tot felul este stilul propriu de viaţă, creativitate în doi, cu statornică slujire a binelui. Există multe modele pe care se sprijină această afirmaţie, dar mă gândesc la unul ce-mi stăruie în minte din momentul în care am citit un articol al numărului de faţă al revistei noastre, o cronică la "Cartea legendelor". Autorul cărţii, Ion Agârbiceanu, el însuşi, alături de supravieţuitori iluştri ai lumii culturale dinainte de comunism, legendă vie a Clujului din anii '50 -'60 (a murit în 1963), purta chipul misionar al tatălui familiei exemplare. Icoana venerabilului bătrân care atinge cu barba albă cununa de păr şi mai albă, ca omătul, a soţiei, pe care o instalează cu grijă pe scaunul din autobuzul supraaglomerat, cedat de o mare admiratoare, ne transmite darul duioşiei nestinse, ca un stâlp din construcţia unică a căsniciei ce înfruntă vremurile. Scriitoarea care aminteşte acea imagine ce a impresionat-o era studentă, pe atunci, şi îşi dorise să-l zărească măcar o dată pe miticul Agârbiceanu. Întâlnirea cu bătrânul înghesuit de mulţimea ce-şi frământa graba şi neputinţa a fost şocantă, prin producerea ei neaşteptată şi mai ales prin indiferenţa oamenilor, captivi ai grijii unice de a prinde un loc în mijlocul de transport. Cu atât mai impresionată era tânăra, cu cât se aştepta să-l fi întâlnit altfel, în faţa casei sale din strada Andrei Mureşianu, deseori "patrulată" de atâţia admiratori ai scriitorului. În mijlocul vâltorii, Agârbiceanu nu mai era scriitorul, ci bătrânul senin şi puternic, eficient în gestul de a-şi ocroti soţia. Casa în care locuia, cunoscută şi privită de trecători, purta ea însăşi, în decorul depersonalizant al societăţii comuniste, o aură misterioasă, care o separa de vâltoare, se ghicea în interiorul ei reconfortanta oază de normalitate pe care o oferă căminul conjugal. Invitat la petrecerile scriitorilor în cinstea lui, Agârbiceanu rămânea doar la prima parte, în care se toasta, se împărtăşea esenţialul, apoi mulţumea cu simplitate, iubire şi duioşie, lăsându-i să petreacă pentru el (am spune acum, binecuvântându-le, în taină, agapa) şi se grăbea spre oaza căminului.

Stilul de viaţă care acordă întâietate conştiinţei intime a familiei poartă speranţele spre mult visata normalitate. Nu este greu să-i fim protagonişti, ca familii, căci este poate creaţia noastră cea mai agreabilă - această construcţie fără asemănare, a echipei celor doi soţi, inspiraţi de dorinţa de a se dărui unul altuia şi răsplătiţi de Dumnezeu prin darul copiilor. Şi al prietenilor.

Faţă de stilul de viaţă propriu fiecărei familii, pe temelia de piatră a binelui şi scăldat de lumina ochiului lui Dumnezeu, nisipurile mişcătoare ale modelor şi ideologiilor nu au putere.

Musafir permanent astăzi, în era informaţiei - publicitatea - din reclame şi alte genuri mediatice - care îmbie mereu cu noi oferte tentante resursele materiale şi sufleteşti - una de ultimă oră fiind machiajul elevelor de vârste fragede! -, cultura ce absolutizează supermarketul transformând valorile în obiecte de consum şi relaţiile umane în simplu schimb: vânzare-cumpărare, nu vor reuşi să corupă ţesutul intim al familiei, dacă e permanent vie conştiinţa existenţei ei ca oază de viaţă normală, în stilul propriu, lipsit de gregaritate.

Stilul propriu, curat, demn, onest, statornic, are un cifru greu de aflat de braţele invazive ale culturii depersonalizante. Acest cifru se află în zestrea genetică a fiecărei familii. Când familia este îndemnată: "să devii ceea ce eşti!" (Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio), înseamnă: descoperă-ţi cifrul şi bucură-te de el, construieşte-ţi libertatea, vocaţia, drumul propriu.

Aşa cum fiecare persoană se caracterizează prin unicitate, fiecare nouă familie îşi are unicitatea ei, creaţie a lui Dumnezeu, din iubire. Nimeni, în cea mai dramatică situaţie de viaţă, nu poate fi copleşit dacă încearcă să devină ceea ce este, amintindu-şi că există, că a venit pe lume printr-un gest de iubire pe care Dumnezeu l-a făcut posibil. Soţii, meniţi fiind unui singur trup, colaboratori ai lui Dumnezeu pe planul iubirii ce se dăruie, al iubirii generoase, creative, pot învinge adversităţile având curajul să reactualizeze mereu această misterioasă realitate pe care sunt chemaţi să o trăiască, acest privilegiu divin care le certifică forţa de a-şi construi stilul propriu de viaţă, menit să învingă intemperiile.

Oricât de tulburătoare, dificile, confuze sau complicate ar fi relaţiile familiei cu celelalte instituţii ale societăţii, ele pot fi ţinute sub controlul normalităţii atunci când familia este matură, îşi are propria coerenţă de viaţă. Din bogăţia de creativitate pe care o conţine, ea poate oricând să dăruie, chiar să contamineze normalitate. Adică iubire generoasă, generare de noi vieţi, ceea ce înseamnă nu numai aducerea acestora pe lume, ci şi ocrotirea lor, însoţirea lor permanentă, consecventă, înţeleaptă.

Şcoala a început. Dacă familiile îşi amintesc mereu ceea ce sunt, ce misiune sublimă, esenţială, le este dată - aceea de a fi primii şi permanenţii educatori ai propriilor copii - atunci cu siguranţă vor ajuta şi această instituţie, aflată într-o tranziţie dificilă, să-şi facă datoria.

Dincolo de numeroasele, competentele, preţioasele recomandări adresate în egală măsură părinţilor şi profesorilor, există imagini şi metafore care suplinesc orice pedagogie a înţelegerii.

În încheiere, amintesc o astfel de imagine, pe care o eminentă învăţătoare - ce obişnuia să devină încă un membru al familiei fiecărui copil - a transmis-o fostei sale eleve, atunci când, peste ani, aceasta se afla în impasul pedagogic al primei lecţii cu o clasă de şcolari: "gândeşte-te că fiecare copil din faţa ta este un boboc de floare, pe care tu ai misiunea să-l faci să se deschidă !"