Revista "Familia creştină" - 04/2004

La 23 iulie 1757 moare la Madrid Domenico Scarlatti, compozitor, organist, clavecinist italian, cu o bogată activitate artistică desfăşurată nu numai în ţara lui, ci şi pe pământ iberic.

Un succint arbore genealogic

Obârşia familiei Scarlatti se trage din zona însoritei Sicilii. Scânteia geniului muzical vine de la Pietro Scarlatti, care s-a îngrijit foarte serios de educaţia muzicală a celor şase copii ai săi. Roadele nu au întârziat: Alessandro (1660-1725) cel mai renumit dintre toţi, ajunge mare compozitor de opere, simfonii, concerte etc; Francesco (1666-1741) devine violonist şi compozitor de opere şi oratorii; Tommaso (1677-1760) este recunoscut în epocă drept un tenor de excepţie; Melchiora ajunge o apreciată violistă în Capela Regală din Napoli; Anna-Maria are o voce minunată şi bine cizelată şi este o recunoscută prezenţă scenică.

Doar cel mai mic dintre fraţi, Giuseppe, se vede atras mult mai puternic spre artele plastice şi studiază pictura. Dar pentru că familia lui este atât de prezentă în lumea muzicală şi în concertele eveniment ale acelor ani, Giuseppe poate fi întâlnit deseori pe scenele muzicale, realizând decoruri şi până la urmă devine scenograful operelor compuse de fraţii şi nepoţii săi.

"Clanul" muzical al scarlattienilor se perpetuează prin cei zece copii ai lui Alessandro, dintre care i-am menţiona pe Flaminia, cântăreaţă, şi pe Pietro-Filippo, organist şi compozitor de operă. Numele celui de-al şaselea copil, Domenico, figurează în generaţia nepieritoare a anului 1685, când se nasc alte două genii ale muzicii: J.S. Bach şi G. Fr. Händel. La rândul său, Domenico are nouă copii, unii dintre ei simţind chemarea de deveni slujitori ai Bisericii. Pasiunea pentru muzică nu se stinge în familie. Astfel, la 1777, întâlnim la Viena un nepot al lui Domenico, autor de opere.

Prima filă de album

Alessandro Pietro Gasparo Scarlatti îşi începe activitatea muzicală în 1672, la 12 ani. La 19 ani ajunge maestru de capelă la Santa Maria Maggiore din Roma. În acelaşi timp poate fi întâlnit la Academia Arcadiană, în cadrul căreia exista o emulaţie spirituală şi o atmosferă de înaltă cultură. Creaţia sa cuprinde 115 opere, 12 simfonii, numeroase concerte pentru orchestră, serenade, sute de cantate, madrigale, misse. Îi plăcea deviza: "muzica - fiică a matematicii". Dar se vorbea despre el ca având un temperament sensibil şi "una calda e superiore umanità".

Dintre cei zece copii ai săi, Domenico - Giuseppe, născut la 26 octombrie 1686, menţine pe aceleaşi înălţimi celebritatea familiei la Napoli. Domenico dobândeşte de mic o solidă bază în instruirea muzicală, datorită ambianţei casei părinteşti, în care domneau permanent pregătiri febrile pentru spectacolele de operă ale tatălui. Toată familia era antrenată în copierea, transcrierea şi multiplicarea ştimelor, acordarea instrumentelor, acompanierea cântăreţilor vocali. Astfel, la 16 ani este apt să se angajeze la Capela Regală din Napoli, în calitate de organist şi compozitor. Plin de inspiraţie, compune mereu noi lucrări pentru diferitele ceremonii bisericeşti şi cele ale curţii regale.

Domenico începe de tânăr să călătorească în toate centrele muzicale importante ale Italiei. La Veneţia va studia cu un renumit profesor. Roma îi dă ocazia să intre în marile cercuri intelectuale ale vremii. Cardinalul Ottoboni organizează la palatul său o întrecere de virtuozitate între Scarlatti şi Händel. Nu se punea problema unor rivalităţi între "combatanţi", ci mai degrabă doi mari instrumentişti, organişti şi clavecinişti, îşi confruntau eforturile îndelungate, pline de răbdare, prin care ţinteau spre desăvârşire. Întâlnirea este o bună ocazie de a pune bazele unei trainice prietenii. Tot la Roma îl cunoaşte pe Arcangelo Corelli, a cărui prezenţă dă nuanţe vii sensibilităţii tânărului Domenico.

Din 1714 începe să lucreze în Cetatea Vaticanului, unde i se încredinţează postul de maestro di cappella la bazilica San Pietro. Sub coloanele gigantice ale măreţului edificiu spiritual începe să compună piese a cappella (fără acompaniament instrumental), din care s-au păstrat două imnuri la 4 voci şi un Stabat Mater (în do minor) scris pentru 10 voci. În arhivele Vaticanului se mai păstrează "Cantata de Crăciun" şi un impresionant Miserere, care atestă o puternică stăpânire a procedeelor polifonice. Muzica bisericească i-a permis adâncirea meşteşugului componistic datorită limbajului complex pe care aceasta îl necesită. Biserica era păstrătoarea formelor contrapunctice de înaltă măiestrie care vor permite artei muzicale să cucerească noi modalităţi de expresie. Incursiunea lui Domenico în domeniul muzicii sacre nu-l opreşte să-şi dezvolte limbajul muzical pe alte planuri. El a mai scris sonate pentru vioară şi clavecin, dar şi opere, din care se păstrează doar fragmente răzleţe.

Domenico Scarlatti - "stăpân absolut" al clavecinului

Paralel cu activitatea de la Roma, Scarlatti compune muzică festivă pentru diferite comemorări ale patriarhilor din Lisabona. Astfel ajunge să fie apreciat la curţile Portugaliei şi Spaniei pentru creaţiile fastuoase de la ceremoniile catolice. Datorită unei coincidenţe, viaţa sa artistică ia o nouă cotitură. Fiica regelui portughez, Maria-Barbara, avea pasiunea clavecinului. Domenico începe împreună cu aceasta o carieră pedagogică şi interpretativă ce-i va aduce marea consacrare. Mutându-se apoi la Madrid, îşi întemeiază propria familie. Aici va fi şi înnobilat cu rangul de cavaler al Ordinului Santiago.

Perioada iberică va reprezenta pentru Scarlatti o împlinire a personalităţii artistice. Părăseşte cariera de concertist pentru a-şi lua ca partener doar clavecinul. Prin intermediul acestui instrument, spontaneitatea, fantezia şi febra sa creatoare vor vibra în mod miraculos într-o varietate surprinzătoare şi într-o nestăvilită inventivitate.

555 de Sonate pentru clavecin - compuse pentru bucurie

După cum spune însuşi compozitorul, sonatele sale (intitulate cu prea multă modestie "esercizio per gravicembalo") sunt un "joc ingenios al artei" care te face să cânţi "cutezător la clavecin", privind muzica "mai mult uman decât critic". Scarlatti îl îndeamnă pe interpret "să fie fericit" când va interpreta aceste studii, miniaturi dar mari capodopere. Acelaşi îndemn îl dădea şi Vivaldi interpreţilor concertelor sale, pe care le-a prefaţat cu îndemnul: "Păstraţi-mi bunăvoinţa şi fiţi fericiţi!"

Sonatele lui Scarlatti, piese scurte, cu idei melodice concise, creează efecte noi care deschid drumul tehnicii pianistice moderne. Se dau soluţii diverse de îmbinare a diferitelor motive, într-o cromatică extrem de variată. Contactul cu muzica spaniolă îi dă ocazia să-şi îmbogăţească sursele de inspiraţie pentru sonatele sale. În unele melodii străbat ritmurile clocotitoare ale dansurilor andaluze, cu acompaniament de chitară sau de castaniete, de tip "flamenco". Stilul său este extrem de concis, întretaie adesea planurile luminoase cu cele în penumbră, impetuozitatea cu meditaţia, în modulaţii armonice suple, elegante, închise într-o formă logică şi clară. Sonatele lui Scarlatti reprezintă în totalitatea lor un caleidoscop de forme prins într-o şlefuire de cristal.

Sunt motive suficiente pentru ca astfel de piese să treacă graniţele Spaniei şi ale Italiei şi să cucerească în scurt timp publicul meloman, începând cu Anglia. Vor fi cunoscute imediat în Franţa, Germania, Ţările de Jos. O dovadă a acestui rapid succes european sunt cele 12 concerti grossi ale englezului Charles Arvison (contemporan cu Scarlatti) care a transcris o parte a creaţiei clavecinistice scarlattiene pentru orchestră de coarde.

Ultima lucrare a lui Scarlatti, scrisă pe patul de moarte, are notată menţiunea: "Fatta in Madrid, poco prima da morire". Este un imn de slavă adus Reginei Cerurilor, intitulat "Salve Regina". Iată în ce mod îşi încheie viaţa un mare muzician, care ne-a lăsat o întreagă împărăţie a sunetelor ştiind să le lege între ele cu mult talent şi cu devotamentul unui fidel slujitor al miracolului muzical. Despre el ne-au rămas puţine mărturii biografice, dar poate este mai important faptul că o familie a dăruit mari muzicieni şi a favorizat mari opere muzicale.