Revista "Familia creştină" - 04/2004

Fascinaţia filmului la căminul cultural

Gândindu-mă la ce loc ocupă cinematografia în familiile noastre, mi-am amintit un dialog pe care l-am avut cu mama mea, pe vremea când eram copil. Cred că era pe la începutul anilor '80, într-o sâmbătă. În satul nostru nu era cinematograf, dar la căminul cultural rula Pentru un pumn de ceapă. Ca să intrăm la film aveam nevoie de zece lei, cinci pentru mine, cinci pentru fratele meu. Pentru că altădată fratele meu fusese cel care ceruse banii, acum era rândul meu. După ce mi-am exprimat dorinţa, mama mi-a spus: "Aveţi televizor acasă. Ce vă mai trebuie? Ce, nu e acelaşi lucru?" "Nu, nu este acelaşi lucru", i-am răspuns eu, dar alte argumente nu am găsit, aşa că m-am pus pe plâns, suspine, promisiuni, şi până la urmă tot am obţinut eu leuţii necesari. Ştergându-mi lacrimile, am alergat într-un suflet până la căminul cultural, pentru că filmul era pe începute.

"Ce, nu e acelaşi lucru?" Ce a determinat-o pe mama să ajungă la această concluzie? În acea perioadă, televiziunea fascinase puternic lumea şi mama era, poate, una dintre cei fascinaţi. O consecinţă relevantă a extinderii televiziunii în lume a fost scăderea numărului spectatorilor în sălile de cinema.

Nu vreau să mă îndepărtez de subiect dar, când vorbeşti de cinematografie, este imposibil să nu vorbeşti şi de televiziune. Cu tot succesul televiziunii, care a dominat piaţa mass-media în ultimii cincizeci de ani, au fost şi filme care au umplut sălile de spectatori, aşa cum se întâmpla şi în sala căminului cultural de la noi, un sat uitat de lume. Cu toţii ne amintim filmele indiene: Lanţul amintirilor, O floare şi doi grădinari, Vagabondul sau filmele cu Piedone (Bud Spencer) şi prietenul său (Terence Hill). Nostalgia acestor filme s-a făcut simţită în momentul în care posturile actuale de televiziune au readus pe ecrane unele dintre ele. Lumea a fost încântată şi te întrebi de ce au avut şi au succes aceste filme?

Viaţa ca-n filme

Un sondaj recent, făcut de Centrul de Studii Cinematografice din Italia, a ajuns la concluzia că genurile preferate de spectatori sunt comedia şi melodrama [1]. Filmele indiene erau melodramatice, prezentând situaţii emoţionante ale unor familii şi cultivând în felul acesta dragostea faţă de familie şi faţă de unitatea acesteia. De la compasiunea faţă de personajele filmului se trecea foarte repede la situaţii concrete din viaţa de zi cu zi. Pentru noi, cei prezenţi în sală, filmul devenea ceva real. Ceea ce se întâmpla pe ecran devenea parte din viaţa noastră. Filmul şi viaţa formau un tot. Eroii de pe ecran, buni sau răi, luau forma persoanelor pe care le întâlneam acasă, la şcoală sau pe stradă. Lucrul acesta se întâmpla şi cu filmele văzute la televizor. De exemplu, mătuşa mea Lucia devenise peste noapte Pamella Ewing, din vestitul serial Dallas, unchiul Valerian devenise Bobby, iar noi, nepoţii, fiind mai mici ca ani şi ca rang, trebuia să ocupăm, de cele mai multe ori, rolurile personajelor negative: Sue Ellen sau J.R. Până şi jocurile erau influenţate de filmele văzute: de multe ori s-a întâmplat să transformăm căruţa bunicului în corabia lui Ion Besoiu, din Toate pânzele sus, însă identificarea cu istoriile sau cu personajele citate nu ajungea niciodată la deformări patologice.

Forţa imaginii

Până acum am vorbit mult la trecut, depănând amintiri din copilărie, dar multe din cele descrise sunt trăite şi astăzi, chiar şi cei mari fiind influenţaţi de ceea ce văd în filme, şi asta pentru că filmul face parte din viaţa noastră şi are un rol important în determinarea şi influenţarea parcursului omului contemporan, în orice manifestare concretă. Cum spunea cineva: "de la fiecare film am învăţat câte ceva".

Scopul acestui articol este de a oferi puncte de reflecţie, de a ajuta cititorul să conştientizeze tipul societăţii în care trăim, o societate în care prezenţa imaginii ocupă un loc preponderent în procesele cunoaşterii şi formării. Prin film, cinematografia a ocupat şi ocupă un loc unic şi de neînlocuit în formarea şi în viaţa spectatorului. Din fericire, cinema-ul zilelor noastre este caracterizat de o puternică revenire a publicului în săli, ba chiar şi de o reînnoire a gustului de a fi împreună şi de a discuta despre film. Dar ce se va întâmpla în viitor? Când i s-a cerut să răspundă la această întrebare, regizorul Steven Spielberg a spus că a şaptea artă nu va mai dura mult, peste o sută de ani apărând alte forme de divertisment, de aceea ar fi importantă baterea fierului cât este cald, lucrându-se acum cu cei mai buni regizori posibili şi cât mai curând posibil [2]. Dacă ar fi să i se dea crezare lui Spielberg, atunci acest scenariu sumbru este alarmant, anunţând posibila moarte a cinematografiei din cauza neadaptării la tehnicile ultramoderne.

Filmul, o companie în timpul liber

Dacă radioul se năştea la începuturile sale ca o "cultură înaltă", cinema-ul se năştea ca divertisment. În general, mass-media sunt divertisment şi au în atenţie momentele de odihnă, de repaos, adică timpul liber. Acesta este timpul propice în care mass-media îşi pot desfăşura cel mai bine activitatea şi îşi pot atinge scopurile. De ce? Pentru că timpul liber oferă oportunitatea de a trăi un moment în care poţi fi în contact cu propriile dorinţe, personale şi subiective.

În societatea industrială de astăzi, timpul liber este definit ca parte a zilei situată în afara orelor de lucru, adică în afara orelor 8-16, de luni până vineri. Majoritatea angajaţilor lucrează fie în fabrici, fie în birouri, ambiente în care aceştia aparţin aproape în totalitate locului de muncă, pe timpul lucrului.

Faptul că munca se desfăşoară în echipă sau în grupuri, dezvoltă numai o parte a personalităţii (partea mai raţională, emisfera stângă a creierului). Timpul liber oferă posibilitatea de a-ţi dezvolta propria personalitate, de a deveni tu însuţi şi de a dezvolta conceptul de sine. În timpul liber te simţi mai uman, nu o maşină angrenată într-un sistem. Pe parcursul timpului liber intră în joc întreaga personalitate, când suntem în familie rămânem aşa cum suntem, scoţându-ne "masca socială". Dintre toate mijloacele de comunicare, filmul ne oferă cel mai bine oportunitatea să devenim noi înşine, pentru aproximativ două ore.

Prag între lumea pragmatică şi cea utopică

Vi s-a întâmplat vreodată să ieşiţi din sala de cinema şi să simţiţi un gol în suflet? Să vă pară rău că s-a terminat filmul? Dacă vi s-au întâmplat toate acestea, înseamnă că regizorul şi-a atins scopul, obiectivul său principal fiind ca spectatorul să se identifice cu personajul, să se implice în scenariu, să ia atitudine. Persoana care merge la cinema iese din casă şi intră într-o altă lume, cea a naraţiunii, care îşi are rădăcinile în marile mituri ale culturii. Se intră într-o lume fictivă, se trăieşte în această lume şi apoi se revine la lumea cotidiană cu altă viziune.

Victor Turner numeşte această experienţă liminală (din latinescul limen care înseamnă prag). În acest timp, liminal, persoana stă în "pragul" a două lumi: lumea pragmatică, cotidiană şi lumea ideală, utopică. Persoana nu doar stă în prag, contemplând naraţiunea, ci intră în povestire şi îşi asumă responsabilitatea ca şi când ar fi un personaj de pe ecran. Pentru Turner, teatrul, cinematografia şi televiziunea conduc la o experienţă liminală, purtând spectatorul într-un spaţiu intermediar între lumea reală şi cea utopică, furnizând un spaţiu de libertate pentru crearea unei alte lumi posibile. Teatrul, cinematografia şi televiziunea sunt în acest caz nu numai un factor conservator, ci şi oferă o arie de explorare pentru o schimbare culturală continuă [3].

Opinia Bisericii

Dacă examinăm documentele pontificale referitoare la cinema, vedem la început o atitudine de vigilenţă. După cum se poate citi în prima enciclică dedicată celei de-a şaptea arte, Vigilanti cura, din 1936, papa Pius al XI-lea vorbeşte despre "tristele progrese ale artei şi ale industriei cinematografice în reprezentarea păcatului şi a viciului". Cu trecerea anilor, Biserica a apreciat şi rolul pozitiv exercitat de mass-media, în general, şi de cinematografie, în particular. Acest lucru îl demonstrează creşterea frecventă a documentelor şi multele intervenţii legate de acest argument. Amintim în mod particular atenţia acordată de Papa Ioan Paul al II-lea, atât în discursurile sale cât şi în scrierile în care a abordat problemele legate de comunicare. Ar fi suficientă citarea titlului mesajului său pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale din anul 1995, anul aniversării unui secol de cinema: Cinema, vehicul de cultură şi propunere de valori. Este sugestiv şi un fragment din scrisoarea arhiepiscopului de Los Angeles, cardinalul Roger Mahony, intitulată În dialog cu Hollywood, din 1992: "Divertismentul este o valoare umană. Fiii lui Dumnezeu au nevoie să râdă, să plângă, să-şi folosească imaginaţia, să se joace. Spectacolul este un mod de a face toate aceste lucruri. (...) Dar, divertismentul are şi rolul de a îmbogăţi publicul, de a împărtăşi cu el sensul profund al existenţei umane, de a sădi în sufletul spectatorului grija pentru viaţă şi dorinţa de a-şi folosi propria libertate pentru a creşte spiritual, progresând în dragoste şi comuniune cu fraţii şi surorile familiei umane".

Filmul religios ca "Biblie a săracilor"

Biserica este şi a fost mereu preocupată de filme, dar mai ales de cele cu conţinut religios. Aceasta este de fapt o perpetuare a acţiunii pedagogice cu imagini care, de secole, a caracterizat opera sa de evanghelizare, aşa numita "Biblia săracilor" [4]. Să ne amintim de picturile prezente în toate catedralele, picturi ce rezumau istoria mântuirii, folosind imaginile pentru cei care nu ştiau să scrie şi să citească. Biserica şi-a dat seama de importanţa acestei noi forme de exprimare, iar producţia cinematografică a ţinut cont de faptul că sentimentul religios este puternic înrădăcinat în public. Nu este de mirare că, încă de la începutul cinematografiei, s-au realizat filme cu conţinut religios, de exemplu: Passioni (din 1897, realizat chiar de un operator al fraţilor Lumière), La vita e la passione di Cristo (din 1905, de Ferdinando Zecca), Christus (din 1915, de Giulio Antamoro) şi From the Manger to the Cross (din 1912, de Sidney Olcott).

Cum aflu dacă un film e bun?

Ce trebuie să facem pentru a ieşi de la cinematograf cu o viziune pozitivă asupra vieţii şi a lumii? Cum poate deveni filmul o şcoală pentru viaţă şi familie? Cum pot personajele de pe ecran, cu care ne identificăm, să ne îmbogăţească experienţa vieţii de zi cu zi?

Un rol important îl are alegerea filmului, care nu trebuie făcută doar după numele actorilor, după renumele regizorului sau după publicitatea care i se face. Este bine ca înainte de vizionare să te documentezi, să citeşti recenziile şi să afli opinii autorizate despre film, luând în calcul posibilele efecte pozitive sau negative pe care le-ar avea asupra familiei. Este bine să afli, înainte de a-l vedea, dacă este sau nu recomandabil familiei tale şi asta o poţi afla citind, de pildă, recenziile de pe site-ul www.profamilia.ro

Apoi, un film nediscutat este ca o mâncare nedigerată. Analiza unui film transformă şi clarifică ideile spectatorului, ajutându-l să asimileze mesajul pozitiv, aşa cum digestia transformă alimentul în substanţe asimilabile.

Note
[1] MONICA REPETTO, CARLO TAGLIABUE, La vita e bella? - Il cinema italiano alla fine degli anni Novanta e il suo pubblico, Ed. Il Castro, Milano 2000.
[2] Cfr. FRANCO LEVER, PIER CESARE RIVOLTELLA, ADRIANO ZANACCHI, La comunicazione - Il dizionario di scienze e tecniche, Il cinema,Ed. Elledici, Roma 2002.
[3] VICTOR TURNER , Dal rito al teatro, Bologna, Il Mulino 1992.
[4] CARLO TAGLIABUE, Cinema e vita quotidiana - vivere con media, Editrice Elledici, Torino 2001.