Revista "Familia creştină" - 04/2004

Copilărie lipsită de griji... De câte ori nu am visat să îi oferim aceasta copilului nostru? Numai că nu pentru toţi lipsa grijilor înseamnă acelaşi lucru. Unii - poate majoritatea? - se gândesc la griji materiale şi spun: "Vreau să nu îi lipsească nimic copilului meu, să aibă tot ce îşi doreşte!" În viaţă, însă, trebuie să acceptăm uneori şi faptul că nu putem avea chiar totul, şi apoi nu neapărat tot ceea ce ne dorim este automat şi bun, mai ales atunci când nu suntem încă suficient de maturi.

Autorii Gary Chapman şi Ross Campbell, în cartea lor "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor" [1], ne propun o altă perspectivă: părinţii pot oferi celor mici o copilărie lipsită de griji asigurându-se ca aceştia să se simtă iubiţi. Auzim adesea sfaturi din bătrâni de genul: "Pupă-l numai în somn, că altfel ajunge un răsfăţat!", "Nu-i spune prea mult că îl iubeşti, că devine prea încrezut!". Şi totuşi, în creşterea copiilor totul depinde de relaţia de iubire dintre părinte şi copil. Nimic nu funcţionează cum trebuie dacă nevoia de iubire a copilului nu este satisfăcută. Numai copilul care se simte cu adevărat iubit şi înconjurat de afecţiune se poate dezvolta la un potenţial maxim. Folosindu-mă de cuvintele autorilor, voi spune şi eu: "Copilul dumneavoastră, ca şi al meu, trebuie să ştie că este iubit pentru a deveni un adult responsabil. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji, copilul urmând să devină un adult generos şi iubitor la rându-i."

Haideţi să ne gândim la relaţiile noastre cu ceilalţi. Dacă simţim că partenerul de viaţă - soţul sau soţia - ne iubeşte cu adevărat, încercările vieţii, duse în doi, nu mai par atât de grele şi devin tot atâtea ocazii de apropiere între noi! Dacă simţim iubirea copilului nostru când ne strânge în braţe şi ne dă un pupic dulce, cât de uşor ne simţim compensaţi pentru orele de nesomn! Dacă ştim că Dumnezeu ne iubeşte, ce mai contează foamea, necazul ori durerea?! Ştim că cineva ne priveşte întotdeauna cu iubire, este gata să ne primească oricând în braţele sale - mai mici sau mai mari, dar întotdeauna pline de căldură. Şi aceasta ne dă aripi, nu-i aşa?

Să ne gândim atunci la un copil, cât de important este pentru el să simtă cu adevărat iubirea părinţilor săi! Nu spun să fie iubit, cred că de importanţa acestui lucru nu se îndoieşte nimeni! Este vorba despre felul în care reuşim să îi comunicăm iubirea noastră, căci nu în mod automat un copil care este iubit şi simte acest lucru. Revin din nou la fraze auzite în jur: "I-am dat totul şi uite cum se poartă acum cu mine!" - şi acest "totul" se referă la bunuri materiale. Să nu cădem în greşeala de a crede că dacă îi cumpărăm copilului în fiecare zi o jucărie, dar îl vedem numai seara când îl luăm de la bunici, el se va simţi iubit. De asemenea, să nu credem că dacă folosim mereu un ton aspru când vorbim cu el, pentru ca "să nu ni se urce în cap", va simţi totuşi că îl iubim.

Ajungem aici la ideea că fiecare copil are un mod anume în care simte că este iubit, în care înţelege iubirea exprimată de noi. Pentru a-l face să se simtă iubit, trebuie să foloseşti un anume limbaj [2]. Se pot identifica în principal cinci limbaje de iubire ale copiilor, ca în cazul iubirii în cuplu, acestea fiind: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile primite, serviciile. În cartea mai sus menţionată, autorii explică cum trebuie folosit fiecare dintre aceste limbaje în relaţia noastră cu copiii, ajutându-ne să înţelegem limbajul propriu al fiecărui copil şi ce trebuie să facem odată descoperit acesta. De asemenea, ei mai abordează subiecte precum disciplina şi limbajele iubirii, învăţarea şi limbajele iubirii, mânia şi iubirea. Vă propun în continuare să ne oprim puţin asupra fiecăruia din aceste limbaje, cu aplicare, bineînţeles, la relaţia cu copiii.

Mângâierile fizice

"Îi aduceau copii ca să-i atingă... Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei" (Marcu 10,13.16). Mângâierile fizice sunt o puternică voce a iubirii. Toţi copiii simt nevoia să fie mângâiaţi şi, ca părinţi înţelepţi, trebuie să recunoaştem importanţa faptului de a ne mângâia copiii. De asemenea, să înţelegem nevoia copiilor de a primi mângâieri tandre din partea altor adulţi semnificativi pentru viaţa lor, cum ar fi bunicii, profesorii, cateheţii... În general, toţi copiii, de orice sex, la orice vârstă, trebuie îmbrăţişaţi şi mângâiaţi de către adulţi pentru a simţi sinceritatea declaraţiei "Te iubesc".

În această categorie a mângâierilor intră o serie de gesturi, pe care, ca părinţi, le vom aprecia ca potrivite în funcţie de personalitatea fiecărui copil, de vârsta lui, de contextul în care ne aflăm. Îmbrăţişările şi sărutările sunt modalităţile cel mai des întâlnite de exprimare a acestui tip de limbaj al iubirii, dar mai există şi altele. Un tătic poate să-şi arunce în sus băieţelul de un an. Să-şi învârtească fetiţa de şapte ani şi aceasta să râdă din plin. O mămică îi poate citi o poveste copilaşului de trei ani pe care îl ţine în poală. Mai sunt apoi lupta corp la corp pe duşumea; călăritul părinţilor; ghionturile; loviturile în joacă; "bate palma"; trecutul mâinii prin părul copilului; mângâierea pe umăr sau pe braţ; bătutul pe spate; masatul muşchilor după un antrenament sportiv solicitant, sau după ore de studiu intens; atingerile fizice prilejuite de vreun meci de baschet sau de fotbal în curtea casei.

Este important să nu considerăm că pe măsură ce creşte, copilul are mai puţină nevoie de mângâieri şi atingeri. E adevărat că uneori adolescenţii refuză apropierea fizică faţă de părinţi, dar acest lucru se întâmplă în general atunci când rezervorul lor de iubire este gol. Ceea ce înseamnă că este nevoie din partea noastră să folosim toate limbajele pentru a-l asigura că este iubit şi acceptat.

Desigur, fiul nu trebuie să fie îmbrăţişat de mamă în prezenţa colegilor, pentru că i se ştirbeşte astfel imaginea lui de "independent"; dar acasă, când se întoarce istovit de la antrenamentul de fotbal, îmbrăţişarea mamei va fi percepută ca o exprimare a iubirii. Poate nici fiica nu doreşte să fie îmbrăţişată în public de tată. Ea are însă nevoie în continuare de îmbrăţişările şi sărutările părinteşti ale acestuia; dacă tatăl se izolează de ea, fata va căuta mângâierea fizică a altui bărbat, cel mai adesea într-o manieră nepermisă. Şi rămâne la fel de importantă apropierea fizică faţă de părintele de acelaşi sex, pentru ca adolescentul să se simtă iubit de ambii părinţi.

Cuvintele de încurajare

Cuvintele sunt din nou foarte puternice în privinţa comunicării iubirii. Cuvinte afectuoase şi tandre, cuvinte de laudă şi de încurajare, cuvintele care dau un imbold pozitiv, toate îi spun copilului: "ţin la tine". Aceste cuvinte sunt ca un balsam pentru suflet, ele hrănesc interior copilul, dându-i sentimentul valorii de sine şi al siguranţei. Deşi asemenea cuvinte se spun cu uşurinţă, ele se uită greu. Copilul trage foloase de pe urma acestor cuvinte de încurajare o viaţă întreagă. Pe de altă parte însă, vorbele tăioase, care dovedesc diverse frustrări, pot dăuna părerii bune despre sine a copilului şi pot arunca îndoieli asupra capacităţilor sale. Copiii sunt convinşi că noi credem sincer ceea ce spunem.

Cred că fiecare poate da exemple din propria copilărie de aprecieri pozitive făcute de părinţi, care ne-au rămas adânc întipărite în suflet, şi ne-au dat avânt în diverse situaţii. Probabil fiecare ne amintim şi de anumite reproşuri repetate, care ne-au lăsat un gust mai amar. Şi eu aş putea da câteva exemple - din ambele categorii. Mă voi opri doar la cuvintele pe care mi le-a spus mama mea înaintea unei excursii cu câţiva prieteni, în timpul facultăţii, la o cabană la munte, unde trebuia să ne gătim singuri. De fapt, cuvintele nu mi le amintesc cu precizie, era ceva de genul: "Ştiu că te vei descurca". Am simţit atunci mândria ei că are o fiică mare, care se poate descurca singură în diverse situaţii - cam eu m-am ocupat de bucătărie în acea excursie. Căldura pe care mi-au "turnat-o" în suflet vorbele ei m-a ajutat să fiu stăpână pe mine; şi acum când mă gândesc la acel episod simt din nou în mine acea căldură. Aceasta cu atât mai mult cu cât limbajul meu de iubire preferat sunt tocmai cuvintele.

Să nu subestimăm niciodată valoarea cuvintelor pe care le spunem copiilor noştri! Cuvintele pot clădi sau dărâma într-o clipă. Şi să nu uităm că, pentru a-i călăuzi în viaţă, cuvintele trebuie formulate într-un mod pozitiv. Un mesaj pozitiv transmis într-un mod negativ va aduce întotdeauna rezultate negative. Cred că mulţi dintre noi - între care eu sunt cea dintâi! - se recunosc în cuvintele: "Părinţii mei ţipă şi urlă la mine zicându-mi să nu ţip şi să nu urlu." În plus, călăuzirea nu este o înşiruire de interdicţii: acestea nu trebuie să fie partea cea mai importantă a sfaturilor noastre părinteşti. Legea supremă trebuie să rămână legea iubirii şi chiar de asta au disperată nevoie copiii noştri, de o călăuzire afectuoasă şi pozitivă.

Vom fi surprinşi cât de dulci ne vor răspunde şi ei cu aceeaşi monedă. Le spun adesea copilaşilor mei, când au făcut ceva bun, că sunt mândră de ei. Într-o zi, când curăţam cada de la baie, fetiţa mă întreabă: "Ce fel de cremă de curăţat ai luat, care nu zgârie?" (ştie de la reclame). "Da." "Sunt mândră de tine că ai luat cremă care nu zgârie!" mi-a spus ea, cu o voce şi o privire din care chiar simţeam că e mândră de mine, fie şi pentru un fleac cum e crema de curăţat!

Timpul acordat

Câţi dintre noi suntem mulţumiţi de timpul pe care îl avem la dispoziţie? Câtora dintre noi ne ajunge pentru tot ce ar trebui sau ne-am dori să facem? Este evident că mai trebuie din când în când să tăiem câte ceva de pe lista noastră de "lucruri de făcut". Oare cât de des eliminăm din această listă lucruri pe care le-am face împreună cu copiii noştri: o plimbare, un joc, cititul unei poveşti, statul de vorbă cu ei...? Pentru că sunt alte lucruri, "mai importante", care ne presează, cum ar fi grămada de vase murdare sau raportul pe care nu am ajuns să îl încheiem la serviciu.

Toţi copiii, indiferent care este limbajul lor de iubire, au nevoie să petreacă timp cu mama şi cu tata, un timp în care atenţia părinţilor să fie îndreptată exclusiv spre ei. Mare parte din comportamentul nedorit al copiilor are la bază încercarea de a sta cât mai mult cu mămica şi tăticul. Chiar şi atenţia negativă pare mai bună pentru ei decât lipsa de atenţie. Vă amintiţi poate cum copilul vă trage de haină sau se bagă în discuţie dacă staţi mai mult de vorbă cu un alt adult, deşi de fiecare dată e certat când face acest lucru.

Important în timpul acordat copilului este faptul în sine de a face "ceva" împreună, de a fi împreună. Orice lucru poate deveni extraordinar dacă este făcut împreună, dacă atunci mama este numai a mea sau tata este numai al meu. Putem să-i acordăm toată atenţia cuvenită aproape oriunde, dar cel mai hrănitor timp acordat va fi adesea cel de acasă, intervalul în care suntem doar cu copilul. Trebuie să ne găsim timp să fim doar cu el, şi asta nu este uşor, recunosc. Dar este esenţial. Într-o societate în care oamenii sunt tot mai mult spectatori şi nu participanţi, atenţia totală acordată de părinţi este mai mult decât foarte importantă.

Timpul acordat copiilor - fiecăruia în parte - devine şi o ocazie minunată de a ni-i cunoaşte mai bine. Apropierea în diverse activităţi comune ne va oferi oportunitatea de a aborda în mod firesc în discuţiile cu ei problemele importante din viaţa lor. Prin împărtăşiri reciproce de gânduri şi sentimente îi învăţăm să comunice la acest nivel, fapt care le va fi de mare ajutor în viitoarele relaţii personale, inclusiv în căsătorie.

O cheie esenţială pentru a reuşi să le acordăm timp suficient copiilor - astfel încât rezervorul lor de iubire să fie plin - este planificarea acestui timp acordat: în jurul orelor de masă, al unor "escapade" de seară sau de la sfârşit de săptămână, al momentelor de dinainte de culcare. Atunci când ne petrecem timpul cu copiii noştri, practic creăm amintiri care vor dura o viaţă întreagă, care îi vor face să se gândească întotdeauna cu plăcere la perioada când erau împreună cu noi.

Darurile

Fetiţa noastră are un obicei tare dulce: vine la noi grăbită - "Mami/tati, am o surpriză, ţi-am adus un cadou! Îţi place?" - şi cadoul respectiv e vreo păpuşă de-a ei sau vreo altă jucărie. E atâta bucurie pe faţa ei când ne face aceste "cadouri"! Ni-l lasă pe birou, sau pe noptieră, ca să îl vedem, că "e din iubire". Ne-am propus să îi facem şi noi mai des astfel de "cadouri", în care este evident că nu prea contează ceea ce dăruieşti, ci faptul că te-ai gândit la celălalt şi bucuria în sine de a dărui şi a primi.

Tuturor copiilor le face plăcere să primească daruri: de Crăciun sau de Paşti, de ziua lor, cu vreo altă ocazie specială cum ar fi începutul sau sfârşitul anului şcolar, întoarcerea părinţilor dintr-o călătorie... Cum le sclipesc ochişorii atunci când abia aşteaptă să descopere ce se află în cutia frumos ambalată! Desigur, aceste sărbători ne oferă şi un cadru, o atmosferă deosebită pentru a dărui celor dragi. Însă expresia "să fie Crăciun în fiecare zi" o putem traduce şi prin faptul că fiecare moment poate fi potrivit pentru un cadou, pentru "a dărui", căci motivul pentru care o facem este iubirea faţă de copiii noştri, şi nu există vreun moment în care să nu îi iubim!

Desigur, nu trebuie copleşiţi cu daruri multe, şi nici scumpe. Nu trebuie să se aştepte ca de câte ori vine tata de la cumpărături să le aducă şi o jucărie - dacă aceasta va lipsi vreodată, vor fi dezamăgiţi. Pentru ca ei să nu devină materialişti, trebuie să folosim toate limbajele de iubire, pentru ca să simtă cu adevărat că acel cadou este o expresie a iubirii, şi nu ceva "de la sine înţeles". Să se bucure că vine în vizită bunica din altă localitate pentru că o iubesc şi îi iubeşte, şi nu pentru că de fiecare dată le aduce câte ceva. Acel ceva nu are valoare decât ca o dovadă în plus a iubirii.

Uneori poate fi tentant să ne copleşim copiii cu cadouri - în funcţie, bineînţeles, de bugetul nostru - şi să uităm că cu adevărat importantă este implicarea noastră personală în viaţa lor; un dar poate părea mai uşor de oferit decât o implicare sentimentală. O altă greşeală pe care o putem face este aceea de a numi daruri şi lucrurile pe care le dăm copiilor pentru că au fost cuminţi, pentru că au mâncat tot sau pentru că au luat note bune. Adevăratul dar nu înseamnă o răsplată pentru o faptă bună, ci exprimă iubirea pentru o anumită persoană, este un gest făcut de bunăvoie, din proprie iniţiativă, pentru plăcerea celui care îl primeşte.

Serviciile

A fi părinte înseamnă să ai vocaţie de persoană dispusă să facă diverse servicii. Din ziua în care devenim părinţi, practic ne înrolăm într-un serviciu cu normă întreagă. Contractul este pe minimum optsprezece ani, prin asta înţelegându-se că trebuie să rămânem "rezervă activă" şi după aceea. Sper ca această "definiţie" să nu îi sperie pe actualii sau potenţialii părinţi. Trebuie însă să fim conştienţi de această dimensiune a meseriei noastre de mamă şi tată. Şi mai ales trebuie să privim ocaziile de a face diferite servicii pentru cei dragi, pe care ni le oferă viaţa de zi cu zi, ca pe tot atâtea ocazii de a le arăta iubirea noastră, de a-i învăţa pe cei mici dăruirea de sine în slujirea altruistă a aproapelui, şi completarea reciprocă în familie în diferitele slujiri pe care le facem în funcţie de capacităţile personale ale fiecăruia.

Cum serviciile aduse unui copil sunt constante atâţia ani şi au loc în cadrul sau în jurul altor obligaţii, putem uita că aceste gesturi zilnice şi monotone pe care le facem sunt de fapt o expresie cu efecte pe termen lung a iubirii. Cred că fiecare dintre noi se simte, mai rar sau mai des, obosit de această rutină a serviciilor zilnice. "Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce trebuie făcut din datorie". Cuvintele Mons. Ghika mi-au venit în minte în timp ce scriam aceste rânduri. Aceasta este cheia, pentru noi ca părinţi, pentru noi ca soţi, ca să depăşim sentimentul că suntem "sclavi" în familie: să facem aceste servicii de bunăvoie, din iubire. Să nu uităm că atunci când îi servim pe copii cu resentimente şi fără chef, chiar dacă nevoile lor fizice sunt satisfăcute, dezvoltarea lor emoţională va avea mult de suferit.

Extremele în care am putea cădea în cazul acestui limbaj sunt următoarele: să cedăm uşor la dorinţele sau cerinţele copiilor de a li se face mereu tot mai multe servicii, dar atunci vor rămâne mereu copilăroşi şi egocentrici; sau, din dorinţa ca ei să îşi dezvolte anumite aptitudini şi independenţa, să ne bazăm prea mult pe faptul că ar putea să se descurce singuri în orice situaţie, riscând însă ca astfel să nu se simtă iubiţi, să se simtă abandonaţi. Serviciile trebuie privite ca un pas intermediar: ne servim copiii, dar atunci când sunt pregătiţi, îi învăţăm cum să se servească singuri şi cum să îi servească şi pe alţii.

Acesta este scopul final al serviciilor: ca ei să ajungă nu doar să îi ajute şi să îi îngrijească pe cei dragi, ci inclusiv să îi servească şi pe cei care nu sunt în nici un fel capabili să răsplătească în vreun fel bunătatea lor (vezi Luca 14,12-15). Atunci când copiii cresc având în faţa ochilor exemplul unor părinţi care îşi servesc familia şi pe cei din afara zidurilor casei, vor învăţa la rândul lor să îi ajute pe alţii. Iar unul dintre cele mai eficiente exemple pe care le putem da copiilor este acela al ospitalităţii: în acest tip de servicii oamenii ajung realmente să se cunoască unii pe alţii şi să pună bazele unor prietenii solide. Într-o casă deschisă, copiii învaţă ce înseamnă să împartă iubirea cu prietenii şi cu familia.

Concluzii

Cartea pentru care articolul de faţă se vrea o invitaţie călduroasă la a o citi urmăreşte în primul rând să îi înveţe pe părinţi să descopere limbajul de iubire al copilului lor. În cazul copiilor însă este important să reţinem faptul că până pe la vârsta de cinci ani, este foarte greu de spus care este limbajul lor propriu, şi că acesta se poate schimba în timp.

Descoperirea limbajului de iubire al copilului are importanţă nu doar pentru a şti cum să îi comunicăm iubirea, ci şi pentru a şti cum să nu îi "vorbim". Oricare ar fi limbajul lui de iubire, să nu uităm că dacă ne exprimăm dezaprobarea, supărarea faţă de el tocmai folosindu-l în mod negativ: palmele atunci când limbajul constă în mângâierile fizice; cuvintele dure, jignitoare, atunci când limbajul este reprezentat de cuvintele de încurajare... consecinţele asupra dezvoltării lui emoţionale pot fi mult mai grave decât în cazul copiilor cu un limbaj de iubire diferit.

Odată descoperit limbajul propriu fiecărui copil al nostru, nu trebuie însă să ne limităm la a ne exprima iubirea doar în acest fel. Este important să folosim în relaţia cu ei toate cele cinci limbaje şi, pe măsură ce devenim "poligloţi", ne ajutăm totodată copiii să înveţe cum să dăruiască şi să primească în toate limbajele iubirii. Convinşi de puterea exemplului, a iubirii, putem spera ca în final copiii noştri să ajungă la vârsta adultă capabili să îşi împărtăşească iubirea în cât mai diverse feluri. Atunci când se va întâmpla acest lucru, categoric ei vor fi nişte adulţi cu totul excepţionali! Încântătoare perspectivă!

Note
[1] Cartea a apărut în anul 2001 la editura Curtea Veche, şi poate fi comandată de pe situl www.curteaveche.ro
[2] A se vedea articolul din numărul anterior al revistei "Familia creştină", în care se trata problema generală a limbajelor iubirii.