OMUL

5. Ordonarea activităţii de apostolat

Timpurile în care trăim pretind un apostolat tot mai intens şi mai vast, dar, mai mult în aceste timpuri, asistăm la o creştere tot mai mare a populaţiei, cât şi la o creştere tot mai numeroasă a problemelor care zilnic apasă asupra omului şi, mai mult, cer un răspuns.

Apostolatul laicilor s-a născut din dorinţa de a ajuta şi de a răspândi tot mai mult planul lui Dumnezeu între oameni. Chemarea laicului la apostolat este adresată de Biserică pentru a contribui la creşterea Trupului lui Cristos.

Sfânta Scriptură însăşi ne arată limpede că această activitate s-a manifestat în mod spontan la începuturile Bisericii şi această manifestare a dat un rod foarte bogat. Astfel, în Scrisoarea către Filipeni 4,3, se vorbeşte despre felul cum sfântul Paul încredinţează unor comunităţi diferiţi slujitori pentru a ajuta. Chemarea laicului este o chemare a Bisericii şi, prin urmare, este considerată o chemare sfântă care nu trebuie să fie neglijată, ci trebuie considerată de o importanţă deosebită.

Nu se poate nega nicidecum această legătură strânsă pe care laicul o are cu Biserica. "Biserica s-a născut pentru ca răspândind pe întreg pământul Împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare" (AA 2). Această chemare a Bisericii a răsunat de la început şi va răsuna până la sfârşitul veacului.

Laicul este chemat de Biserică, pentru a sluji, în baza Botezului primit; el nu face altceva decât, împreună cu Biserica şi prin intermediul ei, să vestească tuturor oamenilor planul de mântuire al lui Dumnezeu. Cu cât laicul va fi mai apropiat de Biserică, cu atât mai mult el va aduna mai mult rod, cum spune Isus: "Cel ce rămâne în mine şi eu în el, acela aduce mult rod, căci fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5). A rămâne unit cu Biserica înseamnă a rămâne unit cu Isus şi, astfel, a aduce multă rod, iar acest rod trebuie să fie îmbelşugat.

Laicul trebuie să fie supus Bisericii şi să asculte de ea, privind la Tradiţie, la mărturia sfinţilor, pe care a uitat-o, pentru a apăra credinţa creştină, precum şi la doctrina ei. Doar numai în felul acesta, laicul poate da o mărturie şi, mai mult, poate da directive spre o mai bună formare spirituală a celorlalţi credincioşi. Biserica are datoria de a ajuta pe laici, ea nu trebuie să fie indiferentă la glasul acelora care au nevoie de acest ajutor din partea unora sau a altora dintre credincioşi. Laicul, în virtutea chemării lui, trebuie să iubească Biserica, să o respecte şi, mai mult decât atât, să fie în acord cu ea. Dacă la început, laicul în Biserică era cel mult "(...) un creştin de gradul doi"[24], acum el este un membru destul de puternic care face parte din acest Corp al lui Cristos, numit Biserică, considerată ca Popor al lui Dumnezeu. Biserica vede în fiecare om un membru egal, chemat să construiască acest Trup mistic al lui Cristos, fiecare membru al ei este un întreg, care împreună formează acest mare Corp numit Cristos. Laicul, în virtutea chemării lui, are această misiune preoţească-profetică de a fi în lume un mărturisitor al lui Cristos şi această misiune laicul şi-o exercită în şi prin intermediul Bisericii, care-l alege şi îl trimite să vestească tuturor faptele minunate ale lui Dumnezeu.

Prin intermediul laicului, Biserica este "principiul vital al societăţii"; de aceea, el trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară, nu numai că aparţine Bisericii, ci şi că este în Biserică. Toţi laicii la un loc formează Biserica şi această unire a tuturor favorizează creşterea Bisericii, spunea Papa Pius al XII-lea la cuvântarea ţinută pe 20 februarie 1946. Laicul, fie din Biserică şi cu Biserica, în virtutea Botezului său primit, participă la funcţia preoţească a lui Cristos şi putem afirma pe drept cuvânt că în această privinţă este uns şi trimis de Biserică pentru ca, prin unire cu ea, să fie un martor adevărat pentru fiecare creştin.

În Biserică, laicul poate avea, conform dreptului care i se atribuie prin chemarea din partea lui Dumnezeu, şi acea putere de a conduce; laicului, pe lângă funcţia aceasta preoţească, i se mai atribuie şi această funcţie de preot, profet şi rege al lui Cristos care îşi desfăşoară activitatea sa în, cu, şi alături de Biserică.

Acţiunea laicilor este deosebit de necesară în Biserică pentru că fără ei apostolatul păstorilor nu poate ajunge la plinătatea lui, nu poate fi eficace. Viaţa laicului trebuie să se desfăşoare în Biserică şi cu Biserica. El trebuie să fie alături de ea. Fără acest Trup Mistic care este Biserica, laicul nu poate face nimic şi, mai mult, nu poate fi un membru activ şi un adevărat mărturisitor al lui Cristos reprezentat prin Biserică, unde laicul îşi desfăşoară activitatea şi unde acesta este un adevărat mărturisitor al Evangheliei. Biserica este ca o oglindă pentru laic, oglindă în care laicul se vede.

5. 2. Relaţiile laicului cu ierarhia

În Conciliul Vatican al II-lea, găsim acel paragraf care ne vorbeşte despre datoria laicului de a ţine legătura cu ierarhia, iar ierarhia este aceea care trebuie să favorizeze apostolatul laicilor prin oferirea de ajutoare spirituale, dar, mai mult, să orienteze exercitarea acestui apostolat spre binele comun al Bisericii. Ierarhia trebuie să colaboreze într-un mod cât se poate de imediat cu aceşti oameni pentru a nu lăsa ca ei să se îndepărteze de doctrina Bisericii, dar prin această colaborare, ierarhia trebuie să fie atentă ca aceştia (laicii) să observe şi să vegheze la păstrarea doctrinei şi a ordinii.

În Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni 4,3 ş.u., precum şi în cea către Romani 16,3 ş.u. găsim îndemnuri cu privire la primirea acestor "laici" precum şi precizări privind modul în care ceilalţi trebuie să colaboreze cu ei pentru o mai bună mărturie şi, în acelaşi timp, pentru un bun şi rodnic apostolat. Ierarhia este aceea care, de multe ori şi în funcţie de împrejurări, încredinţează laicilor anumite îndatoriri, îndatoriri care se află într-o mai strânsă legătură cu îndatoririle păstorilor; spre exemplu, expunerea învăţăturii creştine. Astfel, în virtutea acestei misiuni, laicii sunt total supuşi conducerii superioare bisericeşti cât priveşte exercitarea diferitelor funcţii de care Biserica are nevoie. Prin colaborarea laicilor cu ierarhia, aceştia nu fac altceva decât să ajute la creşterea spirituală a diferitelor comunităţi care fac parte ca membre vii ale acestui mare Corp care este Cristos. Atât laicii cât şi ierarhia au responsabilitatea de a acţiona atât în interior cât şi în exterior, pentru o mai eficace şi mai durabilă sfinţire a sufletelor. De ei depinde în mare parte sfinţirea sufletelor în Biserică, chiar dacă fiecare are domeniul lui de acţiune, dar împreună spre acelaşi Cristos, care este mântuirea tuturor.

Se insistă ca, pe de o parte, toţi laicii, în calitate de credincioşi înzestraţi cu ascultare creştinească, să îmbrăţişeze tot ceea ce păstorii, ca reprezentanţi ai lui Cristos, au stabilit şi tot ei să-i considere pe aceştia ca maeştri şi rectori în Biserică. Pe de altă parte, păstorii să recunoască şi să promoveze demnitatea şi responsabilitatea laicilor în Biserică. Doar în felul acesta, se poate stabili între laic şi păstor un raport de bună înţelegere, de iubire, de respect faţă de munca şi activitatea fie a păstorilor, fie a laicilor.

În Biserică, nu există persoane "pasive"; toţi, în baza chemării de la botez, trebuie să trăiască cu responsabilitate şi conştiinţă realitatea lor de creştini dotaţi cu puteri care îi fac activi şi responsabili în însăşi Biserica în care trăiesc. În unele locuri, se întâlnesc laici care nu sunt încă conştienţi de demnitatea lor şi acest lucru poate crea dificultăţi şi poate deveni un risc pentru opera de răspândire a mântuirii în lumea întreagă.

Acest tip de laicat se numeşte "laicat imatur", care în unele locuri poate produce probleme foarte greu de rezolvat cu privire la doctrină. Cardinalul Caggiano spunea: "Tuturor laicilor trebuie să li se dea acea conştiinţă a trebuinţei de apostolat"[25]; este nevoie de o pregătire serioasă a cărei responsabilitate îi revine ierarhiei dar şi laicilor înşişi. Laicul trebuie pregătit în doctrina cu privire la credinţa Bisericii şi apoi să i se încredinţeze acel act al ierarhiei pe care documentele bisericeşti îl numesc mandat. Laicii sunt aceia care poartă mărturia vieţii profane în câmpul vieţii bisericeşti, şi această lucrare le este permisă chiar prin forţa poziţiei lor de a aparţine Bisericii.

Papa Paul al VI-lea subliniază faptul că laicii sunt aceia care cunosc problemele societăţii mai bine decât un cleric; din partea fie a episcopilor, fie a preoţilor, a călugărilor şi călugăriţelor etc. se cere un respect deosebit faţă de munca laicilor pe care aceştia o desfăşoară în cadrul Bisericii, muncă ce contează foarte mult. Atât laicii cât şi preoţii, episcopii sunt persoane religioase care au acelaşi scop: de a munci pentru edificarea Bisericii. Dar, fără o strânsă legătură între ei (laici şi ierarhie), nu se poate desfăşura nici o muncă, indiferent de duritatea ei. Laicii care se dedică acestui apostolat în Biserică reprezintă ierarhia în multe locuri, unde aceasta nu este, şi, astfel, reprezentând ierarhia, depun şi ei acel efort în a sluji pe cei care au nevoie de o astfel de slujire, în baza mandatului primit din partea ierarhiei.

Clerul poate şi trebuie ajutat de laici, pentru a face ca acţiunea lor să nu fie goală, ci să se concretizeze printr-o participare deplină la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât acesta să ajungă în orice colţ al lumii. Biserica poate căpăta destule avantaje prin aceste raporturi familiare care există între păstori: laici şi în felul acesta se fortifică în laici sensul propriei responsabilităţi, aceea care afirmă că laicul este membru viu al Bisericii lui Cristos. Caritatea, dreptatea, sensul propriilor limite şi ale propriilor competenţe, prudenţa şi o puternică forţă şi fidelitate, toate, unite la un loc, pot fi o bază puternică a acţiunii tuturor credincioşilor lui Cristos, fie ei preoţi, laici sau religioşi. O iniţiativă a laicilor în dezacord cu acţiunea păstorilor, o aderare opusă ei este foarte periculoasă şi poate produce o închidere a ierarhiei însăşi dar, pentru a nu se ajunge la aceasta, este nevoie din partea ambelor părţi de o maturitate umană şi creştină. Laicii, ca buni creştini, au dreptul de a primi în mod abundent de la păstorii sacri bunurile spirituale ale Bisericii, mai presus de toate de a-i ajuta prin intermediul vestirii Cuvântului lui Dumnezeu şi a sacramentelor. Păstorii Bisericii trebuie să promoveze, pe cât este posibil, demnitatea şi responsabilitatea laicilor în Biserică; aceştia se pot servi în mod voluntar de sfatul lor prudent, cu încredere să le încredinţeze oficii în serviciul Bisericii şi să le lase lor libertatea şi câmpul de acţiune.

Ierarhia are această datorie sfântă de a încuraja activitatea lor şi de a o promova cât se poate de mult. Între ierarhie şi laici trebuie să exista acea fraternitate în care să se oglindească unirea lui Cristos cu Biserica sa. Laicii nu pot gândi fără ierarhie şi nici ierarhia nu poate gândi fără laici, deoarece fie laicii, fie ierarhia au drept caracteristică esenţială iubirea fraternă. Între ierarhie şi laici trebuie să existe acel raport ca între tată şi fiu, în care ierarhia îşi are rolul ei aparte iar laicul rolul lui aparte şi împreună, spre acelaşi scop, mântuirea sufletelor, prin intermediul vestirii Cuvântului lui Dumnezeu cu toate mijloacele pe care le au la îndemână (radio, televiziune, presă etc.). Datoria laicului este aceea ca în unire cu ierarhia să poată vesti Cuvântul lui Dumnezeu, să poată administra sacramentele şi, mai mult, să acţioneze în totală supunere şi ascultare faţă de ierarhie, iar această supunere şi ascultare să se transforme într-o participare tot mai intensă la sfinţirea proprie şi a celorlalţi.

Ierarhia şi laicii trebuie să formeze o legătură strânsă pentru a putea fi "sarea"şi "lumina"acestui pământ. Această unire a ierarhiei cu laicii trebuie să favorizeze iniţiative pentru stabilirea unui permanent dialog între ei, precum şi să dezvolte un spirit de unitate atât între ei cât şi în afara lor, pentru că o împărăţie, dacă este dezbinată în ea însăşi, este expusă la fel şi fel de pericole. Relaţia laicului cu ierarhia nu trebuie să se sfârşească niciodată, dar trebuie să se transforme într-o familiaritate care cheamă la dialog pe toţi oamenii. Constituţia Dogmatică Lumen gentium în numărul 37 spune că:

"Păstorii sacri trebuie să recunoască şi să promoveze demnitatea şi responsabilitatea laicilor în Biserică; să se servească în mod prudent de sfatul lor, cu încredere să le dea însărcinări în serviciul Bisericii şi să le lase libertate şi câmp de acţiune, ba chiar să-i încurajeze în a întreprinde acţiuni din proprie iniţiativă. Cu o iubire părintească, să examineze atent în Cristos proiectele, cererile şi dorinţele prezentate de laici, păstorii să le recunoască cu respect acea dreaptă libertate ce se cuvine tuturor în cetatea pământească".

Le revine păstorilor Bisericii să promoveze şi, mai mult, să încurajeze pe aceşti oameni care, din dragoste faţă de Cristos şi Biserică, se dăruiesc în a face un lucru bun, care contribuie nu numai la sfinţirea lor proprie, dar şi a celorlalţi şi, mai mult, la edificarea Bisericii al cărei Cap este Cristos.

5. 3. Laicii în comunitatea parohială

Munca laicilor în parohie este foarte dificilă, ea cere foarte mult sacrificiu de sine. In comunitatea parohială, laicul este persoana care ajută pe preot ori de câte ori el are nevoie, dar nu numai atât, el întreprinde şi o serie de munci fie la cei bolnavi, fie la cei care au nevoie de el. Laicii trebuie să înveţe să fie "Biserică" oriunde s-ar af1a şi nu trebuie nicidecum să dea înapoi.

Parohia are nevoie astăzi de laici pregătiţi şi angajaţi în orice sector social, politic, administrativ, artistic, cultural etc.; porunca de a merge, de a învăţa şi de a da mărturie a dat-o Isus nu numai apostolilor, ci tuturor oamenilor care cred în el.

Laicii în parohie trebuie să fie aceia care să aibă capacitatea administrativă şi să fie conştienţi că misiunea lor principală nu este aceea de a se îngriji de întreţinerea parohului, ci de administrarea bunurilor spirituale şi materiale necesare parohiei (ajutorarea săracilor, vizita la cei bolnavi etc.). Conciliul Vatican al II-lea recunoaşte în termeni clari dreptul de asociere în Biserică şi spune că aceştia au voie să organizeze liber întruniri sau să înfiinţeze asociaţii educative, culturale, caritative, sociale etc. Chiar şi noul Cod de Drept Canonic recunoaşte că laicii au dreptul de a întemeia şi de a conduce în mod liber asociaţii care au scopuri de caritate sau de pietate sau asociaţii care îşi propun creşterea vocaţiei creştine în lume. Pluralismul asociativ este o mare bogăţie în Biserică. Laicul, în comunitatea parohială, este chemat să anime cu spiritul evanghelic şi astfel să dea mărturie despre Cristos. În parohie, laicul trebuie să fie un bun sfătuitor şi un bun îndrumător fie al tinerilor sau al copiilor, fie al adulţilor. El trebuie şi are puterea de a face aceasta prin intermediul mandatului ce i-a fost încredinţat. Laicii trebuie să se obişnuiască să lucreze în parohie în strânsă unire cu preoţii. Tot ei trebuie să cultive în parohie simţul diecezei, şi tot aici trebuie să fie mereu gata să-şi pună la dispoziţie capacitatea în realizarea iniţiativelor diecezane. În parohie, laicii trebuie să preţuiască mult şi să ajute după puterile lor operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială. În cadrul parohiei, laicii sunt "al doilea preot", care ajută pe ceilalţi din jurul lor, indiferent de ce sprijin ar fi vorba. Prin acest apostolat exercitat în parohie, laicii dau o mărturie de viaţă creştină, pentru a atrage pe cât mai mulţi oameni la credinţă şi la Dumnezeu.

Laicii trebuie să fie în comunitatea parohială o lumină vie care să strălucească mereu prin modul de viaţă pe care aceştia îl trăiesc. Pentru ca parohia să trăiască, să crească şi să-şi realizeze propria identitate, trebuie să recunoască fiecăruia carisma şi vocaţia pe care o are. Fie în familie, fie între tineri, laicii sunt aceia care trebuie să muncească, să dea mărturie.

Rolul laicului în parohie nu poate fi împiedicat nicidecum de altcineva, laicul rămâne "sarea" şi "lumina" în parohie; cu ajutorul lui, oamenii pot fi formaţi.

"În dieceze să existe, pe cât posibil, consilii care să susţină lucrarea apostolică a Bisericii, atât în domeniul evanghelizării şi al sfinţirii, cât şi în cel caritativ, social şi în altele, printr-o colaborare corespunzătoare între laici, clerici şi călugări" (AA 26).

Multe şi variate sunt formele prin care poate fi exprimată caritatea. Începem cu faptele de milostenie atât de cunoscute şi practicate în istoria Bisericii. Prin faptele de milostenie, care sunt trupeşti şi sufleteşti, pedagogia Bisericii vrea să educe comunitatea Bisericii şi întreaga comunitate creştină şi pe fiecare creştin în parte la un stil de viaţă creştină matură, adică sensibilă la nevoile celui din jur. Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 2447, ne învaţă care sunt faptele de milostenie sau acţiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui, în nevoile lui trupeşti şi spirituale. Desigur că astăzi, datorită transformărilor sociale, economice şi culturale, au apărut probleme noi: marginalizaţi, drogaţi, handicapaţi, copii abandonaţi, copii ai străzii, analfabeţi, bolnavi de SIDA, mulţi oameni fără venituri suficiente pentru a-şi întreţine familia, fără loc de muncă, fără locuinţă, bătrâni şi bolnavi fără pensii suficiente, discriminări sociale şi culturale, violenţe de tot felul etc. Pentru toate aceste probleme, sunt necesare forme adecvate de solidaritate, de asistenţă caritabilă, de intervenţii şi de acţiuni caritative concrete.

Prin natura şi vocaţia sa originară, întreaga Biserică este subiectul carităţii. Toţi membrii Bisericii au datoria nobilă de a realiza în mod personal porunca iubirii în ocaziile cele mai comune şi în situaţiile istorice în care se află. Însă această caritate trebuie exercitată şi în mod comunitar, după exemplul primilor creştini, prin intermediul apostolilor: "Nimeni printre ei nu ducea lipsă, căci toţi care aveau ţarini sau case le vindeau, aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă" (Fap 4,34-35).

Au fost numeroase iniţiativele întreprinse de comunităţile creştine şi de credincioşi în mod individual în favoarea celor săraci şi suferinzi. Desigur că Biserica, prin toate organizaţiile şi operele de asistenţă socială, nu a putut să răspundă la toate necesităţile şi nu a reuşit să rezolve toate cauzele care produceau acele nevoi; totuşi, nimeni nu a reuşit să aducă atâta alinare şi uşurare celor săraci şi suferinzi aşa cum a făcut-o ea şi sfinţii săi. Printre aceşti sfinţi amintim pe: sfântul Francisc de Assisi, sfântul Ioan Bosco, fericita Tereza de Calcutta etc.; sfinţii Bisericii au fost cu toţii exemple de caritate. Însă, pe lângă numele mari, trebuie să ne amintim şi de nenumăraţi creştini care în tăcere au slujit aproapelui lor aflat în dificultate, creştini care au făcut-o din pasiune pentru Cristos, care a voit să se identifice cu cei nevoiaşi. Se poate spune că această caritate este esenţa creştinismului ca religie în care cultul dat lui Dumnezeu îşi are originea în iubirea filială, iar legăturile dintre membrii comunităţilor creştine sunt consolidate de forţa salvatoare şi transformatoare a carităţii divine. Practicarea carităţii regenerează şi lărgeşte în mod continuu comunitatea nu numai în profunzimea misterioasă unde se stabileşte unirea dintre spiritul uman şi spiritul lui Cristos, ci şi la nivelul relaţiilor umane de colaborare, relaţii caracterizate de o nouă intensitate de dăruire de sine pentru ceilalţi, apropiaţi şi îndepărtaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni şi duşmani, dăruire care la sfinţi merge până la eroism.

Conciliul Vatican al II-lea ne învaţă că în Biserică există posibilitatea de a se recunoaşte şi de a se iubi în ciuda diversităţii de cultură şi de loc: "Toţi credincioşii răspândiţi pe suprafaţa pământului se află în comuniune unii cu alţii în Duhul Sfânt şi, astfel, cel care stă la Roma ştie că indienii sunt mădularele sale" (LG 13).Biserica uneşte omenirea în caritate. Aceasta este legătura intimă a vieţii sale care îl face pe fiecare credincios să caute armonia şi să-şi dăruiască propriile forţe pentru binele celorlalţi, să ierte ofensele primite etc.; la originea existenţei creştine, se află, aşadar, agapé.De aceea, în orice comunitate, aşa cum există misiunea de a anima şi de a organiza chiar şi comunitar vestirea Evangheliei şi slujirea liturgică cultuală, tot aşa trebuie să existe misiunea de a anima şi a organiza şi comunitar realizarea carităţii, după exemplul primelor comunităţi creştine.

Conciliul Vatican al II-lea, în documentul Apostolicam actuositatem, la numărul 26, ne face următoarea precizare: "În acest secretariat, să fie reprezentate diferitele mişcări şi organizaţii apostolice ale laicilor, existente în lumea întreagă, şi alături de laici să colaboreze şi clerici şi călugări". Aceasta se realizează prin anumite iniţiative prioritare care reprezintă finalitatea unui Caritas parohial: a cunoaşte situaţiile de suferinţe şi de nevoie prezente în societate; a propune măsuri şi forme concrete de intervenţie; a oferi posibilitatea de formare pentru toţi cei care se angajează în voluntariat; a crea ocazii de întâlnire pentru creştinii care lucrează în structurile politice ale serviciilor sociale etc.

O formă de caritate care se răspândeşte tot mai mult este "voluntariatul creştin",exprimat prin diferite servicii voluntare şi gratuite aduse diferitelor categorii sociale: copii, bătrâni, bolnavi, handicapaţi etc. Aceste servicii se fac în spitale, şcoli, instituţii, oriunde este sărăcie şi suferinţă şi este nevoie de ajutor competent, făcut cu disponibilitate şi caritate creştină.

O astfel de caritate, practicată nu numai individual, dar şi organizată în grupuri sau comunităţi, este întotdeauna de mare folos pentru rezolvarea situaţiilor dificile în care se află mulţi dintre fraţii noştri. În Biserică, răsar şi se răspândesc mereu noi societăţi organizate, diferite forme de voluntariat, care se exprimă printr-o multitudine de servicii şi opere caritabile, ca de exemplu: Misiunea Caritas, Acţiunea Catolică, Serviciul de Ajutor Maltez, Mişcarea Scout şi alte instituţii şi opere de caritate care activează în Biserica noastră locală. Toate aceste mişcări dau mărturie lui Cristos, în mod deosebit, prin faptele de milostenie şi de caritate.

Preoţii, prin activitatea pastorală pe care o desfăşoară, trebuie să dea dovadă de multă dăruire şi iubire faţă de turma care le este încredinţată. La acţiunea apostolică şi caritativă a Bisericii, sunt invitaţi în mod deosebit membrii ordinelor călugăreşti.

Într-adevăr, sub impulsul carităţii şi atenţi la semnele timpurilor, călugării şi călugăriţele din diverse organizaţii sau ordine religioase se angajează cu o deosebită disponibilitate şi dăruire în apostolatul carităţii fată de oamenii de toate vârstele din orfelinate, azile, spitale, oratorii, şcoli, familii, cartiere etc.

Caritatea este esenţa vieţii, educă la credinţă şi speranţă, celebrează iubirea lui Dumnezeu şi invers. De aceea, într-o comunitate creştină, toţi membrii trebuie să fie apostoli ai carităţii, totul trebuie să fie gândit şi realizat sub semnul carităţii pentru a purta prin cuvinte şi prin fapte tuturor oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, Vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos prin intermediul Bisericii. Numai aşa se va reuşi ca "(...) neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu în care plinătatea legii să fie iubirea"(GS 32).

"Valorile umane comune cer, nu rareori, şi de la creştinii care urmăresc scopuri apostolice o colaborare cu aceia care nu se declară creştini, dar recunosc aceste valori" (AA 27). Prin această colaborare dinamică şi prudentă, care este de mare importanţă în activităţile pământeşti, laicii dau mărturie pentru Cristos, Mântuitorul lumii, şi pentru mântuirea familiei umane.

Un prim pas în această colaborare a laicilor cu acele persoane care nu se declară creştine se concretizează în faptul de a trece de la o atitudine de conservare şi de putere la un spirit mai apostolic şi misionar. O Biserică devenită minoritară, care a descoperit şi trăieşte comuniunea în mod misionar, nu poate să nu se simtă trimisă, obligată să se deschidă noului, viitorului, în toate dimensiunile sale: de persoane, culturi, religii etc. chiar accentuând stima pentru ceea ce este nou, convinsă fiind că istoria abia a început. "Cei credincioşi şi cei necredincioşi trebuie să se respecte şi să se accepte reciproc. Iar dacă omul credincios poate să depună mărturie despre umanismul său, despre bucuria credinţei sale, atunci acesta va fi un semn şi pentru cel necredincios"[26]. Există, într-adevăr, mulţi care citesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Cristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc şi alte sacramente în Bisericile sau comunităţile lor bisericeşti. În continuare, la aceasta se adaugă comuniunea în rugăciune şi alte binefaceri spirituale şi chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt care, cu darurile şi harurile sale, lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezeşte în toţi ucenicii lui Cristos dorinţa şi acţiunea pentru ca toţi să se unească paşnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor.

Colaborarea tuturor creştinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei şi pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos care slujeşte. Această colaborare instaurată deja în multe ţări trebuie perfecţionată neîncetat. Putem spune că această colaborare a creştinilor cu ceilalţi, necreştini, revarsă pe toate drumurile iubire şi fericire: "Iubirea şi fericirea sunt însuşi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire"[27].

Concluzionând, putem spune cu Conciliul Vatican al II-lea: "Pentru a ajunge la aceasta, Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere şi să lucreze şi-i îndeamnă pe fiii săi la curăţire şi la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa Bisericii" (LG 15).

Fr. Bogleş Gabriel

Fr. Petrila Iosif