OMUL

18. Promovarea păcii

Ultimul capitol al Constituţiei pastorale Gaudium et spes tratează despre una dintre preocupările capitale ale Bisericii şi ale lumii actuale: pacea. Ideile ce se întâlnesc aici cu privire la realitatea războiului si a păcii nu sunt noi, desigur, cu câteva excepţii, ci au fost formulate pe parcursul istoriei. Însă aceasta nu a dus la o alegere deliberată a voinţei de a renunţa la perspectivele şi orientările actuale în favoarea unui anumit mod de gândire antic.

Scopul Conciliului este de a lansa un apel tuturor creştinilor pentru ca ei împreună cu Cristos, Autorul păcii, să colaboreze pentru a consolida pacea, în dreptate şi iubire. Acest apel, acest mesaj ne cheamă in mod esenţial la un angajament concret şi profund, pentru ca efortul tuturor oamenilor în favoarea păcii să devină o realitate tot mai vie în conştiinţa fiecăruia şi în sânul familiei umane.

Ce este pacea? Respectarea şi dezvoltarea vieţii umane are nevoie de pace. Pacea nu este simpla absenţă a războiului şi nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forţele adverse. Pacea nu se poate obţine pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între fiinţele umane, fără respectul faţă de demnitatea persoanelor şi a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternităţii. Ea este "liniştea ordinii". Ea este "lucrarea dreptaţii"şi "efectul iubirii". Pacea pământească este chipul şi rodul păcii lui Cristos "Domnul păcii" mesianice (cf. Is 9,5).

Mai putem afirma că pacea poate fi principiul unei noi civilizaţii: nu trebuie să uităm aceasta. Pacea nu trebuie să fie o întrerupere temporară a istoriei, ci aluatul permanent al societăţii umane. Aceasta nu trebuie să fie o situaţie parţială într-o lume dezarmată ce se orientează spre unitate, ci o situaţie universală. Aceasta trebuie să fie o condiţie dinamică în care scopurile trebuie mereu protejate: primatul omului, considerarea în totalitate a fiinţei sale, a drepturilor sale, a datoriilor sale şi destinaţia sa superioară. Acest document al Bisericii angajează pe toţi oamenii de bună voinţă în a medita asupra uneia dintre datoriile cele mai grave ale individului din societatea contemporană: aceea de a deveni mereu mai conştient de responsabilitatea sa şi de angajamentele individuale către ceilalţi oameni, colaborând cu ei la construirea şi promovarea păcii. Documentul tratând despre această realitate, pacea, care pe zi ce trece pare tot mai irealizabilă, suscită inspiraţia, încrederea şi angajamentul tuturor oamenilor de bună voinţă, redând tuturor speranţa că pacea este posibilă, chiar dacă trebuie construită continuu căci pacea nu este niciodată dobândită definitiv. În această acţiune atât de nobilă, care cere participarea activă a tuturor, forţele umane sunt atât de fragile încât ajutorul cerului este necesar, întrucât pacea de pe pământ, care se naşte din iubirea faţa de aproapele, este imaginea şi efectul păcii lui Cristos, ce izvorăşte de la Dumnezeu Tatăl.

Aş dori să ne oprim asupra subiectului păcii sau, în termeni mai franciscani spus, asupra instrumentului păcii, fără de care pacea nu ar fi realizabilă: acesta fiind omul. Cum se situează omul de astăzi în raport cu aceste realităţi obiective, cum le vede şi cum se vede el însuşi participând la această construire a păcii? În acest sens, putem spune că omul este măsura tuturor lucrurilor, a păcii cât şi a restului. Pacea se găseşte, sălăşluieşte în subiect. Pacea este opera sa. Pacea este posibilă pentru om dacă o vrea. Dar o vrea el cu adevărat? Acest subiect trebuie să fie "actorul păcii". Pacea are nevoie de oameni. Însă, pacea lumii trece prin convertirea subiectului. Dezarmarea sufletelor fără dezarmarea obiectivă a armelor nu este altceva decât praf în ochi. Izvorul păcii adevărate se găseşte în inimile acestor persoane; nu se găseşte nici în victoria armelor, nici în dominarea politică...; pacea adevărată este fondată pe iubire.

Câteva obiective practice ce pot fi urmărite având ca scop schimbarea inimii şi minţii umanităţii pentru a putea intra cu adevărat într-o noua eră ar putea fi acestea: o educaţie în favoarea păcii, transformarea opiniei publice, metamorfozarea mentalităţii mondiale, întoarcerea la Tatăl prin sacramentul pocăinţei (prezenţa războiului şi a ameninţărilor sale atestă caracterul parţial şi imperfect al convertirii omului la Dumnezeu).

18. 1. 1. Frânarea atrocităţii războaielor

Conciliul afirmă că întreaga omenire de astăzi asistă la degradarea sa, deoarece realitatea războiului actual nu mai corespunde realităţii războaielor din trecut. Realitatea războiului s-a transformat atât pe planul operaţiunilor militare cât şi pe cel al tehnicii. Biserica este convinsă că chestiunea războiului trebuie regândită si că acordurile internaţionale trebuie reclădite pe noi baze. Războiul nu mai apare ca o crimă, ci, şi mai mult, ca o absurditate. El ne revelează din plin intenţionalitatea sa dezastruoasă. Războiul apare ca un nonsens, nu ca o soluţie viabilă a unor problematici.

Conciliul face totodată o referire şi la cei care au stat la baza unui genocid: exterminarea unui popor, a unei naţiuni sau a unei minorităţi etnice cu scuza unei ascultări oarbe. Ascultarea oarba nu îi poate scuza pe aceia care i se supun, deoarece împotrivirea la ordinele care comandă un genocid constituie o obligaţie morală, aceasta fiind numită ascultare responsabilă. Era valabilă pentru crima de război, dar mai apoi   s-a extins şi la celelalte acţiuni criminale. Conciliul mai afirmă că trebuie lăudat curajul acelora care nu se tem să se opună pe faţă celor care poruncesc aceste lucruri.

Această chemare la responsabilitate este însă legată de un drept al conştiinţei celui subordonat. Cel subordonat trebuie să analizeze care este valoarea morală a acţiunilor comandate. Sfântul Toma de Aquino afirma: "Obligaţia de a asculta nu-l lipseşte pe subordonat de responsabilitatea ce i se cuvine cu privire la lege. El poate să apeleze la autoritatea competentă în cazul în care consideră că a fost subiectul unei măsuri nejustificate sau a primit un ordin ilegal"⁴. O alta afirmaţie importantă este cea a papei Pius al XII-lea: "Nici o instanţă superioară nu este abilitată a comanda un act criminal; nu există nici un drept, nici o obligaţie, care să permită săvârşirea unui act imoral, în materie de război"⁵.

Conciliul a condamnat toate actele de distrugere masivă ca crime împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului însuşi. Morala catolică interzice orice ascultare pasivă şi sfătuieşte la neexecutarea ordinelor cu privire la distrugeri. Generaţiile tinere trebuie educate în direcţia acestui mod de responsabilitate, pornind în primul rând de la o formare dreaptă a conştiinţei. La numărul 79 al acestui document, Gaudium et spes, se găseşte un alt element important şi care sună cam aşa: "(...) pare echitabil ca legile să aibă prevederi umane în privinţa acelora care, din motive de conştiinţa, refuză să folosească armele, cu condiţia ca ei să accepte altă formă de a sluji comunitatea umană". Obiecţia de conştiinţă: ce înseamnă aceasta? Înainte de toate, trebuie să subliniem faptul că Biserica nu a vrut să facă din aceasta o regulă comună şi exclusivă a creştinilor, deoarece obiecţia de conştiinţă constituie o mărturie individuală. Astăzi, sunt persoane care aleg obiecţia de conştiinţă ca şi cum ar asculta de inspiraţia unei chemări. Desigur, uneori trebuiesc examinate motivaţiile personale şi chiar de a supune la probe alegerea acestora. Obiecţia de conştiinţă se constituie ca o expresie autentică, nonviolenţă a spiritului creştin. Obiecţia de conştiinţă este un fapt destinat a rămâne excepţional, deoarece este simptomul unui progres moral şi spiritual. Ca obiectiv practic trebuie să cerem legislaţiei să fie tolerantă cu privire la aceasta, şi, de asemenea, să cerem de a nu se mai lupta împotriva şanselor unei lumi mai bune şi mai conforme spiritului creştin.

Conciliul condamnă în mod solemn şi radical acest război numit total. Total, deoarece la baza acestuia stă bomba atomică, pe care Conciliul o condamnă de mai multe ori. Bomba atomică este capul de afiş al războiului total, fapt pentru care Conciliul condamnă atât faptul de a avea în posesie o astfel de armă cât şi încercarea de a o fabrica. Biserica prin aceasta indică faptul că sunt alte mijloace decât războiul sau bomba atomică ce pot rezolva disensiunile internaţionale.

Contrar afirmaţiilor unora că această acumulare de arme, care se accentuează an de an, ar folosi în mod paradoxal la descurajarea eventualilor adversari, noi afirmăm că această cursă a înarmărilor nu asigură pacea. Departe de a elimina cauzele războiului, ea riscă să le agraveze. Supraînarmarea înmulţeşte motivele de conf1icte şi sporeşte riscul propagării lor. Printre altele putem spune că această cursă a înarmărilor este un proces ce datează de foarte demult. Însă, din păcate, ultimii 50de ani sunt cu adevărat de luat în seamă; toate acestea afectând în special pe cei săraci. Fabricarea lor, stocarea lor, transportul lor reprezintă un pericol pentru ambientul nostru uman. Comerţul cu arme astăzi a luat amploare şi se prezintă ochilor noştri ca o epidemie contagioasă.

Cursa înarmărilor se prezintă într-adevăr ca un pericol, o tentativă permanentă de intimidare:

-         nedreptate = bugetele fabuloase constituie o veritabilă deturnare de fonduri şi o risipă a ţărilor bogate care reprezintă deja o agresiune împotriva ţărilor sau a categoriilor sociale defavorizate;

-         pericol = pentru că se folosesc arme nucleare sau arme de tip clasic, de marile sau micile puteri, cursa înarmărilor a devenit un proces cumulativ cu o dinamică a sa proprie;

-         eroare = când se pretinde că dezarmarea va provoca ruina statelor şi lipsa locurilor de muncă, însă istoria ne arată contrariul.

În sfârşit, cursa înarmărilor sau posedarea lor masivă de către un număr mare de state este semnul şi cauza unei hegemonii de intenţii sau de fapte. A se înarma înseamnă a instaura sau a menţine o concepţie imperialistă a lumii unde primatul dreptăţii este înlocuit cu primatul forţei.

Acţiunea Bisericii şi a lui Cristos nu consistă numai în promovarea obiectivelor terestre care şi acestea sunt necesare, însă mai ales în formarea spirituală a omului şi a sufletului său. Pe lângă aceasta, pentru Biserica catolică un lucru este sigur: Datoria sa este să facă să crească între oameni iubirea şi de asemenea posibilităţile umane ale unei păci adevărate (cf. GS 82). Pastorala actuală a Bisericii este fondată pe speranţa transformării spirituale a sufletului uman (cf. GS 82).

Ceea ce este important acum este să învăţăm pe creştini modul adevărat de a trăi, cu un nou grad de intensitate, preceptul evanghelic al iubirii faţă de aproapele. Ceea ce este important acum este să învăţăm să iertăm cu adevărat pe duşmani. Succesul păcii nu se va putea afirma decât în măsura în care masele umane vor adera cu adevărat la Împărăţia lui Dumnezeu şi la dreptatea sa. Nedreptăţile, inegalităţile excesive, de ordin economic sau social, invidia, neîncrederea şi orgoliul, care fac ravagii între oameni şi între naţiuni, ameninţă fără încetare pacea şi pricinuiesc războaie.

Tot ce se face pentru eliminarea acestor dezordini contribuie la edificarea păcii şi la evitarea războiului. În măsura în care sunt păcătoşi, oamenii sunt şi vor fi mereu ameninţaţi de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, în măsura în care, uniţi în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving şi violenţa, până ce se va împlini cuvântul: "Îşi vor preface săbiile în pluguri şi lăncile în securi. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul" "Pace las vouă, pace dau vouă; nu cum o dă lumea, v-o dau vouă" (In 14,27).

18. 2. Construirea comunităţii internaţionale

Multe din conflictele actuale şi, în general, multe din greutăţile zilelor de azi s-ar rezolva dacă ar exista mai puţine inegalităţi economice, mai puţin spirit de dominare şi o mai mare preţuire a tuturor persoanelor. De aceea, apariţia diferitelor instituţii internaţionale este salutară. Ele trebuie să fie puternice şi să colaboreze între ele. Biserica consideră această tendinţă generală un lucru foarte bun, căci, astfel, se pot spori şi răspândi valorile umane şi, în general, respectul faţă de orice persoană, acest lucru fiind în sintonie cu "vestea cea bună" adusă de Cristos.

Aceste instituţii au apărut în cea mai mare parte după cel de-al II-lea război mondial. Lumea şi-a dat seama că războiul nu este întotdeauna un mijloc pentru a soluţiona divergenţele existente, căci dramele existente provoacă mai mari daune decât orgoliul de a poseda, de a fi mai puternic[122].

Dacă nu mai există conflicte atât de mari, la nivel mondial, orgoliul de a poseda şi de a fi mai puternic nu a scăzut. S-a produs un salt foarte important în vederea realităţii economice, un salt de tipul cantitate-calitate. Înainte era mai important cât posedai (pământuri, fabrici, persoane etc.), acum e mai important ce calitate are ceea ce posezi. Iată cum dacă în trecut exista politica colonială teritorială, acum s-a dat dreptul la independenţă politică, dar s-a păstrat subjugarea altuia prin nevoia sa de lucruri finite. Astfel, ţări bogate din "lumea a treia" ajung să fie sclavele ţărilor bogate prin faptul că exportă materii prime şi în schimbul lor primesc lucruri finite dar la preţuri mult mai mari[123].

Totuşi, organismele internaţionale sunt singurele care se fac purtătoarele de opinie ale ţărilor mai sărace, aducând o situaţie de paritate între naţiuni. Biserica sprijină şi exortează aceste organisme, îndemnându-le ca să asigure nu numai nevoile sociale (alimentaţia, sănătatea, munca, educaţia) dar şi cele ce pot apărea pe alocuri (necesitatea de a sprijini ţările în curs de dezvoltare, sprijinirea refugiaţilor sau ajutorarea emigranţilor şi a familiilor lor) (cf. GS 84).

Această doctrină a bisericii provine de la necesitatea respectului faţă de persoane şi care se traduce prin virtutea cumpătării, a dreptăţii şi a solidarităţii: "(...) bogat fiind s-a făcut sărac pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească pe noi (2Cor 8,9)"       (CBC 2407).

Cu toate acestea, există încă între naţiuni o inegalitate a resurselor şi a mijloacelor economice atât de mare încât provoacă între naţiuni o adevărată "prăpastie". Mai multe cauze de natură religioasă, politică, economică şi financiară conferă astăzi "problemei sociale o dimensiune mondială".

De asemenea, chiar dacă un stat ar fi liber din punct de vedere economic, el totuşi depinde în mare măsură de ajutorul dat de ţările mai dezvoltate. Cetăţenii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă, prin educaţie şi formare profesională, diferitelor sarcini ale activităţilor economice şi sociale. Poate că aici ajutorul acestor organisme internaţionale poate fi mai mult decât indicat şi dă mai multe roade.

Există azi popoare care suferă într-adevăr de creşteri spectaculoase ale populaţiei. Dar această problemă este văzută de multe ori eronat. Se caută în primul rând (din partea unor state) stoparea acestei creşteri prin nişte metode care nu sunt de multe ori cele permise: sterilizare, metode contraceptive etc., existând în unele cazuri (China) chiar o pedepsire a oamenilor în cauză dacă trec peste un anumit număr de copii. Biserica afirmă clar faptul că soţii şi numai ei pot decide numărul copiilor         (cf. CBC 2221-2231). Ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să evite soluţiile preconizate în public sau în particular dar îi îndeamnă la formarea unei conştiinţe bune prin educarea la o responsabilitate dreaptă şi cu adevărat umană, care să respecte legea divină, fără să neglijeze împrejurările de timp şi de loc. Aceasta presupune existenţa unei educaţii morale complete. De aceea, Biserica îi invită pe toţi catolicii competenţi în materie să-şi ofere aportul în formarea tuturor persoanelor.

Guvernele au, fără îndoială, drepturi şi îndatoriri în ceea ce priveşte problemele populaţiei în fiecare naţiune. De exemplu, în ceea ce priveşte legislaţia socială şi familială, exodul populaţiei rurale spre oraş, informarea cu privire la situaţia şi la nevoile ţării (cf. GS 87). Organismele internaţionale pot ajuta în acest sens foarte mult guvernele prin oferirea mai multor programe care să sprijine ţările af1ate în dificultate.

Există o realitate tot mai des întâlnită în lume: sunt creştini care pun mai presus de dorinţele lor egoiste valorile creştine, dăruind astfel altora ajutorul lor. Biserica îi sprijină şi îi laudă pe aceia care (mai ales tinerii) se oferă spontan să ajute pe alţi oameni şi alte popoare. La acest lucru este chemat întregul popor al lui Dumnezeu. Creştinii sunt chemaţi să aline durerile celor af1aţi în dificultate, dând nu numai din surplus, ci şi din cele ce îi sunt necesare. Este scandaloasă existenţa unor ţări în care locuitorii, declaraţi în majoritatea lor creştini, se bucureă de belşug de bunuri, în timp ce alţii, din alte ţări, ajung să moară de foame.

De aceea, organizarea de ajutoare este un lucru lăudabil. Organizarea lor la nivel de dieceze şi al naţiunilor conferă un plus de rapiditate care face mai eficientă activitatea caritativă. În plus, aceste acţiuni vin să acopere nevoile cele mai stringente ale unor oameni care de multe ori se află în pragul disperării.

Prin rolul ei central, Biserica trebuie neapărat să fie prezentă în comunitatea naţiunilor pentru a favoriza şi stimula cooperarea dintre oameni şi aceasta, fie prin organele sale oficiale, fie prin colaborarea deplină şi sinceră a tuturor creştinilor, inspirată din dorinţa de a fi de folos tuturor. Această voce activă poate propune şi propaga adevăratele valori umane care să facă cinste persoanei umane.

Dar pentru ca Biserica să poată duce la îndeplinire mai bine acest lucru este nevoie ca fiecare să-şi facă în conştiinţă datoria sa, promovând valorile morale şi umane universal valabile. Nu ajunge numai să propui dar şi să trăieşti; şi acest lucru se vede cel mai bine prin modul de a fi al creştinilor.

În lume există de multe ori o concepţie eronată despre viaţă, propagată fiind şi de mijloacele de comunicare în masă. Valorile sunt de multe ori lăsate deoparte şi viaţa omului se rezumă de multe ori la procurarea mijloacelor de subzistenţă[124]. Totuşi, dacă este prezent conceptul creştin de iubire, vom vedea că spectrul acţiunii noastre se schimbă, ajungând să fim mai responsabili. Deschizându-ne faţă de alţii, noi putem trăi mai bine şi putem de asemenea să-i facem şi pe semenii noştri să trăiască mai bine.

Avem o mare responsabilitate faţă de acest lucru şi iubirea fraternă ne invită la colaborare pentru binele comun.

Fr. Matei Gabriel

Fr. Romila Cristian