OMUL

14. Demnitatea căsătoriei şi a familiei şi promovarea ei

Prin varietatea temelor discutate, Conciliul Vatican al II-lea se înscrie în tradiţia Bisericii, dorind, prin noutatea mesajului său, să aducă o rază de lumină şi un suflu de speranţă atât credincioşilor catolici, cât şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Printre diferitele teme dezbătute şi actualizate, un loc, deloc neglijabil, îl ocupă cea adresată credincioşilor laici: "Sunt vrednici de apreciere şi recomandare deosebită în Biserică laicii, fie celibatari, fie căsătoriţi, care se dedică pentru totdeauna sau pentru o perioadă slujirii instituţiilor şi operelor acestora cu competenţa lor profesională" (AA 22).

Prin decretul conciliar Apostolicam actuositatem, Biserica doreşte să pună în evidenţă rolul şi chemarea specială a credincioşilor laici. Conciliul îi invită să coopereze cu ierarhia după modul lor propriu, oferindu-şi experienţa şi asumându-şi responsabilitatea coordonării anumitor organizaţii în promovarea acţiunii pastorale a Bisericii pentru binele întregului popor al lui Dumnezeu.

Având drept exemplu familia din Nazaret, Biserica nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să evidenţieze locul şi rolul familiei în pelerinajul pământesc spre casa Tatălui ceresc. Diferitele schimbări, atât de mentalitate, cât, mai ales, cele economico-sociale, se pare că au diminuat rolul familiei, acela de a fi ecclesia domestica, celula vitală şi primară a societăţii, prima instituţie în care valorile uman-creştine îşi găsesc un fundament solid. În prezenta lucrare, vom încerca să deschidem unele orizonturi ale acestui atât de vast domeniu, accentuând anumite aspecte, dintre care:

-      căsătoria şi familia în lumea contemporană;

-      căsătoria şi familia în planul lui Dumnezeu;

-      familia - comunitate de persoane;

-      familia în serviciul vieţii;

-      rolul familiei în Biserică şi în societate.

În zilele noastre, putem asista la numeroase schimbări referitor la căsătorie şi la familie, atât ca mentalitate, cât şi ca obiceiuri. Familia, astăzi, prezintă atât aspecte pozitive cât şi aspecte negative. Pentru unii, familia este un drum al mântuirii, pe care Cristos îl desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii, este sensul refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu[80]. Cei care analizează această problemă susţin că, în ultimele decenii, a început un proces de punere în discuţie a familiei ca instituţie, şi totodată tentativa de a o întemeia pe fundamente noi. În general. putem spune că familia nu se mai bazează numaidecât pe valorile religioase, ci pe un complex de norme şi de reguli etice acceptate şi de conştiinţa laică pentru a deveni o familie în mare măsură secularizată[81].

Situaţia actuală se datorează unei crize a cunoaşterii a însuşi conceptului de familie, având drept cauză ignoranţa. Pe de o parte, se constată o conştiinţă mai vie a libertăţii personale, o mai mare atenţie privind calitatea relaţiilor interpersonale în viaţa de familie, la promovarea demnităţii femeii, la procrearea responsabilă şi la educarea copiilor. Pe de altă parte, nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare ale valorilor fundamentale precum: o concepţie greşită despre independenţa soţilor unul faţă de altul, grave neclarităţi faţă de raporturile de autoritate între copii şi părinţi, diferite greutăţi pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor. Un alt semnal de alarmă este prezenţa în ziua de astăzi a numeroase atitudini care nu conduc familia la adevăratul ei scop. Şi pentru a da un exemplu concret este suficient a enumera câteva dintre acestea: poligamia, numărul tot mai mare al divorţurilor, plaga avorturilor şi recurgerea tot mai crescândă la sterilizare şi instaurarea unei mentalităţi anticoncepţionale. Aceste atitudini au drept pistă de plecare iubirea conjugală pângărită de egoism, hedonism, concepţie greşită asupra sensului şi experienţei libertăţii (cf. GS 47). Apoi, anumiţi factori economici, sociali, psihologici sau politici perturbează bunul mers al familiei. Din nefericire, o anumită categorie a populaţiei nu mai acceptă aşa-zisa "familie tradiţională creştină", care obligă la fidelitate şi indisolubilitate conjugală, ci preferă o familie care trebuie să se supună tuturor evoluţiilor legate de inevitabilele transformări culturale şi sociale. Unii îşi construiesc viaţa familială după un alt criteriu axiologic, bazat pe: individualism, consumism, bunăstare, materialism pragmatic etc. Ne aflăm, aşadar, în faţa a numeroase schimbări şi transformări foarte complexe, suficient ca să ne facem o idee asupra problemelor care interesează nu atât societatea civilă, cât Biserica, chemată să înfrunte aceste probleme.

Omul, coroana creaţiei, a fost creat de Dumnezeu din iubire şi, în acelaşi timp, chemat să iubească: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Gen 1,27). În afara omului, nici o fiinţă vie n-a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deşi în mod biologic asemănătoare cu cele ale altor fiinţe, paternitatea şi maternitatea umană au în ele însele în mod exclusiv această "asemănare"cu Dumnezeu pe care este întemeiată familia, văzută sub aspectele de comunitate de viaţă umană, de persoane unite în dragoste:

"Comuniunea intimă de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soţi sau, altfel spus, pe consimţământul lor personal irevocabil. (...) Căci Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori şi scopuri" (GS 48).

Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei spre iubire a persoanei umane: căsătoria şi fecioria. Prin căsătorie, atât bărbatul cât şi femeia se unesc într-un mod atât de strâns, încât devin, după cuvintele Cărţii Genezei, "un singur trup"(Gen 2,24),participând în mod egal la capacitatea de a trăi în adevăr şi în iubire. De aici, putem desprinde două caracteristici fundamentale ale sacramentului căsătoriei: aceea a indisolubilităţii şi cea a unităţii legământului încheiat între cei doi soţi[82].

Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea s-a dezvoltat sub pedagogia legii celei vechi. Profeţii au pregătit conştiinţa poporului ales pentru o înţelegere profundă a unicităţii şi indisolubilităţii căsătoriei: "Oare nu i-a făcut el ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet?"(Mal 2,15).Chiar dacă, în decursul istoriei poporului lui Israel, conştiinţa unităţii şi indisolubilităţii căsătoriei a fost deseori ştirbită din cauza "învârtoşării inimii" (Dt 24,1) acest lucru a fost afirmat cu tărie de către Isus Cristos. În predica sa, Isus arată fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie, aşa cum a voit-o Creatorul la început; permisiunea, dată de Moise, ca bărbatul să-şi lase femeia, era o cedare în faţa învârtoşării inimii: "Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă" (Mt 19,6).

Iubirea soţilor cere, prin însăşi natura sa, unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane, care le cuprinde întreaga viaţă: "Astfel, nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Mt 19,6).Comuniunea conjugală se caracterizează nu numai prin unitatea, ci şi prin indisolubilitatea sa: "Această unire intimă, ca dăruire reciprocă a două persoane şi pentru binele copiilor, cere deplina fidelitate a soţilor şi pretinde o unitate indisolubilă" (GS 48).Bazaţi pe forţa legăturii de iubire conjugală "(...) ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria"[83].

Din rodul acestor două caracteristici pe care se bazează căsătoria, unitate şi indisolubilitate, rezultă clădirea unei ample comuniuni, aceea a familiei, care se alimentează din însuşi legământul de iubire dintre cei doi soţi.

Familia se defineşte ca o comunitate de iubire, fiind determinată de unicitatea relaţiei de iubire dintre un bărbat şi o femeie, care se dedică unul celuilalt cu o deschidere spre o a treia persoană: copilul. Datoria familiei este "(...) de a trăi în mod fidel realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o comunitate autentică de persoane"[84].

Principiul vital şi scopul ultim al acestei obligaţii este dragostea. Fără iubire, familia nu poate fio comunitate de persoane şi, totodată, fără iubire, familia nu poate trăi, nu se poate perfecţiona, nu poate creşte[85]. În enciclica Redemptor hominis, Papa Ioan Paul al II-lea, voind să evidenţieze rolul pe care îl are dragostea în viata de zi cu zi a unei familii, scria: "Omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire" (RH 10).

Comuniunea conjugală se alimentează prin voinţa personală a celor doi soţi de a duce la îndeplinire întregul program de viaţă, ceea ce au şi ceea ce sunt. Momentul fundamental al construirii unei comuniuni familiale este schimbul educativ dintre părinţi şi fii : "Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate... Şi voi, părinţilor, nu provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura Domnului"(Ef 6,1.4). Iubirea, respectul şi ascultarea faţă de părinţi constituie contribuţia specifică, de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane şi creştine. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutaţi dacă părinţii vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunţa, ca o adevărată slujire, ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman şi creştin al copiilor[86].

În diferite culturi, femeia era şi este considerată ca fiind inferioară bărbatului, neavând aceeaşi demnitate pe care ar trebui să o aibă. În această privinţă, Conciliul Vatican al II-lea promovează demnitatea şi chemarea oricărei persoane, acordând o atenţie specială drepturilor şi obligaţiilor femeii în familie şi societate. Pe aceeaşi treaptă sunt situaţi bărbatul, ca soţ şi tată, copilul şi bătrânii. Dumnezeu a creat pe om "(...) bărbat şi femeie" (Gen 1,27)dându-le demnitate personală, în mod egal, înzestrându-i cu drepturi şi responsabilităţi. Dumnezeu însuşi a luat trup omenesc din Fecioara Maria, Noua Evă,şi o propune ca model al femeii răscumpărate, iar Biserica o cinsteşte ca pe Mama lui Dumnezeu. Isus Cristos a avut un respect delicat faţă de femeile pe care le-a chemat la urmarea şi prietenia sa.

În comuniunea conjugală şi familială, bărbatul este chemat să trăiască darul şi obligaţia de soţ şi tată. El trebuie să vadă în soţia sa împlinirea planului lui Dumnezeu. Iubirea conjugală autentică cere ca bărbatul să aibă un respect deosebit pentru demnitatea egală a soţiei sale, deoarece el nu este stăpânul, ci soţul ei iar soţia nu i-a fost dată ca sclavă, ci ca soţie. Bărbatul este chemat să garanteze dezvoltarea unitară a tuturor membrilor familiei şi îşi împlineşte această obligaţie în responsabilitatea faţă de viaţa concepută în sânul femeii, precum şi printr-o operă educativă atentă, împreună cu soţia sa.

Comuniunea familială trebuie păstrată şi perfecţionată cu un mare spirit de sacrificiu. Acest lucru cere de la toţi şi de la fiecare în parte să fie dispuşi la înţelegere, toleranţă, iertare şi împăcare. Adeseori, egoismul, dezacordul, tensiunile şi neînţelegerile rănesc în mod violent şi de multe ori distrug propria comuniune[87].

Rolul fundamental al familiei este de a sluji viaţa, de a realiza binecuvântarea de la început a Creatorului, transmiţând, prin naştere de la om la om, chipul lui Dumnezeu. Semnul iubirii conjugale este fecunditatea, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soţilor: "Adevăratul cult al iubirii conjugale şi întreaga structură familială care se naşte de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soţi să fie dispuşi, cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului şi Mântuitorului, care prin ei înmulţeşte mereu şi îmbogăţeşte familia sa" (GS 50).Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu. Această colaborare este o responsabilitate care îşi atinge scopul atunci când bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie dăruiesc viaţa prin zămislire.

Uneori, naşterea unui copil înseamnă pentru părinţi osteneli ce vor veni, noi sarcini economice, alte constrângeri practice sau multe alte motive care pot trezi în ei tentaţia de a nu dori o altă naştere. În anumite medii sociale şi culturale, această tentaţie devine şi mai puternică. Logica iubirii dezinteresate pătrunde în viaţa familiei atunci când bărbatul şi femeia se dăruiesc şi se primesc reciproc în unitatea "unui singur trup".Fără această iubire, căsătoria nu ar avea un sens. Procesul conceperii şi dezvoltării în sânul matern, naşterea, slujesc la crearea unui spaţiu adecvat pentru ca noua făptură să se poată manifesta ca un adevărat dar. Această fiinţă fragilă şi fără apărare, dependentă de părinţii săi, încredinţată cu totul grijii lor, se dăruieşte părinţilor prin însuşi faptul că s-a născut[88]. Copilul este cel mai mare dar al căsătoriei şi are dreptul de a fi rodul iubirii conjugale a părinţilor săi şi, totodată, are dreptul de a fi respectat ca persoană, chiar din clipa când este conceput.

Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârşi împotriva vieţii, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac să fie deosebit de grav şi condamnabil. Conciliul Vatican al II-lea îl defineşte alături de infanticid "crima odioasă". Dreptul la viaţă este pentru om, dreptul fundamental. Problema copilului conceput şi ne-născut este extrem de delicată, deşi foarte clară. Legalizarea întreruperii sarcinii nu este nimic altceva decât autorizaţia dată omului adult, sub girul legii, de a lipsi de viaţă pe omul ne-născut şi, ca atare, incapabil de a se apăra. Prin întreruperea sarcinii, este suprimată o fiinţă umană care abia începe să trăiască, deci una nevinovată: "Un copil conceput în pântecele mamei nu e niciodată un agresor nedrept, este o fiinţă lipsită de apărare ce aşteaptă să fie acceptată şi ajutata"[89].

Fecunditatea iubirii conjugale nu se rezumă doar la procrearea copiilor, ci se lărgeşte şi se îmbogăţeşte cu toate acele roade ale vieţii morale, spirituale şi supranaturale pe care tatăl şi mama sunt chemaţi să le dea copiilor lor. Sarcina educativă a familiei îşi are rădăcinile în participarea la lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu. Părinţii, dând viaţă copiilor, au obligaţia foarte importantă de a-i educa şi, de aceea, trebuie consideraţi primii şi principalii educatori. Pentru părinţi, misiunea educativă are un izvor în sacramentul căsătoriei care îi consacră operei de educaţie a copiilor. Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor lor, având o competenţă fundamentală în acest domeniu. Sunt educatori pentru că sunt părinţi. Prin misiunea lor, părinţii trebuie să creeze o atmosferă familială însufleţită de iubire, de pietate faţă de Dumnezeu şi respect faţă de oameni. Familia este, aşadar, "(...) prima şcoală a virtuţilor sociale, de care nici o societate nu se poate lipsi"[90].

Printre rolurile esenţiale ale familiei creştine este şi cel eclezial, prin care familia creştină se dedică serviciului edificării Împărăţiei lui Dumnezeu printr-o participare activă la toate iniţiativele pe care Biserica le propune. Ca să înţelegem caracteristicile acestei participări a familiei în viaţa Bisericii, este necesar un studiu adânc asupra legăturilor multiple şi profunde care leagă Biserica de familia creştină, făcând din familie, aşa cum afirmă Conciliul Vatican al II-lea, "ecclesia domestica"   (cf. LG 11) (o mică biserică sau o biserică în miniatură). Chiar dacă Biserica este în primul rând mama care dă viaţă, care educă şi edifică familia creştină, la rândul ei, familia creştină este inclusă în misterul bisericii. Familia creştină este chemată să ia parte vie şi responsabilă la misiunea Bisericii, punându-se în serviciul Bisericii, deoarece este o comunitate intimă de viaţă şi de iubire. Prin realităţile zilnice care privesc şi dovedesc condiţia ei de viaţă, familia creştină edifică Împărăţia lui Dumnezeu în istorie. Părinţii au misiunea de a implanta în viaţa copiilor lor valorile umane şi creştine, de a-i forma pentru viaţă în aşa fel, încât fiecare să-şi îndeplinească pe deplin misiunea după chemarea primită de la Dumnezeu.

Alături de rolul eclezial, nu putem trece cu vederea rolul pe care familia îl ocupă în cadrul societăţii. Potrivit cuvintelor Conciliului: "Deoarece Creatorul a instituit căsătoria şi a pus-o ca început şi temelie a societăţii umane (...), familia a primit de la Dumnezeu misiunea de a fi celula de bază şi vitală a societăţii" (AA 11).Familia are legături vitale şi organice cu societatea, deoarece este baza şi alimentul acesteia, prin obligaţia ei de a sluji viaţa. Din familie se nasc cetăţenii şi în familie găsesc prima şcoală a acelor virtuţi sociale care sunt sufletul şi dezvoltarea societăţii înseşi. Familiile, singure sau asociate, pot să se dedice multiplelor opere de slujire socială, mai ales în folosul celor săraci şi al tuturor persoanelor sau situaţiilor unde nu pot ajunge organizaţiile de asistenţă socială ale autorităţilor publice.

Orice om de bună credinţă are obligaţia de a se strădui, de a salva şi de a promova valorile familiei. Creştinul este dator să vestească cu bucurie Vestea cea Bună, veste care le descoperă tuturor oamenilor identitatea, resursele interioare şi importanţa acestei misiuni în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica indică drumul pe care familia poate să pătrundă în miezul comorilor adevărurilor care ar putea să redreseze familia. Ea, Biserica, i-a învăţat acest drum, de-a lungul istoriei, la şcoala lui Cristos, evidenţiat de lumina Duhului Sfânt. Prin cruce şi prin suferinţă, familia porneşte pe drumul pe care Cristos ni l-a trasat şi ne-a chemat.

Fr. Antălucă Ciprian

Fr. Mihoc Ciprian