OMUL

11. Comunitatea umană

11. 1. Scopul urmărit de Conciliu

Este un aspect caracteristic lumii de azi faptul înmulţirii raporturilor reciproce dintre oameni şi instaurarea a tot mai multe relaţii comunitare: ceea ce, în termeni tehnici, este considerat socializare.

Într-adevăr, socializarea nu este un eveniment apărut în epoca noastră, a existat în toate timpurile, însă acum are forme particulare cum ar fi: accentuarea sa, dorinţa mare de extindere a legăturilor reciproce. Sunt şi numeroşi factori care favorizează această socializare: progresul ştiinţific, civilizaţia industrială şi tehnică, migraţiile, mijloacele de comunicare etc. Socializarea este benefică în măsura în care dă viaţă unei comunităţi de persoane în care domneşte "(...) un respect reciproc faţă de deplina ei demnitate spirituală" (GS 23). Corpul social este totalitatea activităţilor sociale umane în serviciul celor personale şi în promovarea drepturilor persoanelor: "Revelaţia creştină favorizează intens promovarea acestei comuniuni între persoane şi, în acelaşi timp, ne călăuzeşte spre o înţelegere mai adâncă a legilor vieţii sociale, pe care Creatorul le-a înscris în natura spirituală şi morală a omului" (GS 23).

Conciliul se limitează să indice aspectul mai recent al problemelor sociale şi subliniază anumite consecinţe considerate mai importante pentru timpul nostru. Expune, deci, o parte mai restrânsă a aşa-zisei Doctrine sociale a Bisericii, care a evoluat în timp.

Actualul document conciliar este mult armonizat cu doctrina socială a Bisericii, şi aprofundează multe aspecte; manifestă capacitate în primirea valorilor apărute chiar şi în afara ambientului ecleziastic sau catolic.

Valorile care stau la baza doctrinei sociale conciliare ar fi:

 - demnitatea persoanei umane;

- omul este dotat cu drepturi şi datorii naturale, a căror respectare se impune în mod imperios;

- societatea, mai ales în structura sa juridică-statală, trebuie mai întâi să protejeze şi să promoveze public drepturile omului şi să faciliteze îndeplinirea datoriilor;

- puterile statale şi internaţionale trebuie să se pună în serviciul drepturilor umane şi civile ale persoanei[51].

Conform învăţăturii biblice şi a Conciliului Vatican al II-lea, fundamentele indistructibile ale unităţii întregii familii umane sunt prezente în însuşi Dumnezeu: oamenii îşi au originea în Dumnezeu Creatorul; se îndreaptă către Dumnezeu (ţinta comună); Dumnezeu îi conduce pe toţi la mântuire prin Cristos.

Deci, unitatea oamenilor există încă de la început. Mai întâi, Revelaţia pune principiul unităţii totale la originea existenţei umane. Dumnezeu, Creatorul, se află la începutul oricărei vieţi. Este "(...) cel care a dat suf1area poporului de pe pământ şi duh celor care umblă pe întinsul pământului" (Is 42,5). Când sfântul Paul vorbeşte despre unitatea şi universalitatea mântuirii, evocă unitatea lui Dumnezeu: "Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi" (Ef 4,6).

Omul, care apărut în lume pare a se prezenta ca un pelegrin solitar, este chemat la o unitate finală, trecând prin multitudinea de pluralităţi, diversităţi şi virtualităţi. Între început şi sfârşit, umanitatea se deznoadă şi se integrează într-o multiplicitate de rase, popoare, culturi, invenţii şi oricare alt fel de varietate. Dar la sfârşitul umanităţii, după desprinderea totală de istorie, toate popoarele se vor unifica, într-o singură familie cerească. Doar în acest stadiu ultim, omul va apărea în faza perfectă şi definitivă de unitate universală.

Dumnezeu a conceput şi creat toate fiinţele prin Cuvânt: "Toate prin el s-au făcut; şi fără E1 nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (In 1,3).

Toţi sunt chemaţi să trăiască sub un singur Cap, Cristos înviat şi glorios, prin care îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, care este viaţa fericită. Prin Cristos, între oameni, s-a instaurat cea mai deplină comunitate de destin, aceea a mântuirii.

Cristos a devenit ca un nou fundament al familiei umane: "Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unu, a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţa" (Rom 5,18), şi tot sfântul Paul spune: "Este un singur trup şi un singur Duh, precum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde, aceea a vocaţiei voastre. Este un singur domn, o singură credinţă, un singur botez! Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate, şi prin toate şi întru toţi"   (Ef 4,4-6).

Unitatea umană este imaginea unităţii divine: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său" (Gen 1,28); Dumnezeu - trei persoane care comunică într-o unică natură; Umanitatea - o infinitate de persoane chemate să comunice într-o unică natură umană, dar nu numai din punct de vedere metafizic, ci şi din punct de vedere istoric, prin intermediul operei comune de civilizaţie şi umanitate.

Pentru umanitate, va rămâne mereu un ideal comunitatea divină. Imaginea lui Dumnezeu, unul şi întreit, în fază celulară, se reflectă în cuplul conjugal şi în familie.

Fiecare persoană are datoria de a căuta unirea cu alţii, de a cultiva un spirit comunitar. Pentru a crea o comuniune umană care să reflecte într-adevăr splendoarea vieţii unitare divine e nevoie de iubire, iubire dezinteresată.

"Din natura socială a omului, apare evidentă interdependenţa dintre progresul persoanei umane şi dezvoltarea societăţii"(GS 25).

Comunitatea umană, în mod autentic, se poate constitui numai prin prezenţa persoanelor adulte şi libere, prin formarea şi extinderea relaţiilor interpersonale, capabilă de a pune în comun valorile umane spirituale. În formă de paradox, se poate atesta: cu cât în societate se respectă bogăţia persoanei, cu atât mai mult comunitatea respectivă se îmbogăţeşte. Dacă în ordinea publică este sterilizată valoarea personală, aceasta poate duce la descompunerea interioară a societăţii. Atât societatea umană cât şi persoana sunt legate intim; se condiţionează în mod profund. Sunt chemate să se nutrească reciproc în progresele lor comune. Lipsită de sensul persoanei, societatea nu mai are un scop uman şi nu mai poate fi vorba de o evoluţie progresivă a sa. In acelaşi timp persoana are nevoie să trăiască cu deschidere către societate pentru a ajunge la maturitatea sa: "Aşadar, viaţa socială nefiind ceva adăugat omului, prin relaţia cu ceilalţi, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu fraţii săi, omul creşte în toate înzestrările şi poate răspunde vocaţiei sale" (GS 25).

Societatea încorporează multe valori spirituale. Valorile spiritului, (moralitatea, arta, ştiinţa, religia etc.), se încarnează în raporturile sociale, se instituţionalizează şi se transmit în mod social: devin valori sociale, caracterizând o societate determinată. Societatea va manifesta o capacitate educativă a persoanelor în măsura în care va avea aceste valori ale spiritului. Totuşi, persoana trebuie să rămână în societate într-o reflexie critică, să intuiască adevăratul bine spiritual difuzat în societate. Trebuie să-şi interiorizeze valorile, deja încarnate în viaţa socială. Când persoana intră în fluxul vieţii sociale are nevoie să locuiască liberă şi nicidecum să se simtă delimitată în mod opresiv. Ea nu este realitate exclusiv socială, nici produs sau manipulare socială, ci un termen în continuă poziţie şi tensiune dialectică fată de societate, într-un raport veşnic de a oferi şi de a primi. În raport cu societatea, individul este mereu un concurent: este colaboratorul său, într-un proces de identificare niciodată împlinit, este competitorul său, într-un proces de distincţie şi de antiteza[52].

"Este sigur că perturbările care apar atât de frecvent în ordinea socială provin, în parte, din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice şi sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia şi egoismul oamenilor, care pervertesc şi mediul social" (GS 25). Lipsa sensului comunitar sau egoismul este viciul capital care atentează la viaţa socială; introduce nenumărate dezordini între raporturile vieţii publice. Prin egoism, după sfântul Maxim Mărturisitorul, umanitatea, care ar fi trebuit să fie un tot armonic, devine o multitudine de indivizi în contrast, care adesea se sfâşie între ei ca fiarele.

Atât persoana cât şi societatea sunt favorizate atunci când este respectat şi promovat binele comun în viaţa socială.

Noţiunea binelui comun se poate defini ca: "(...) ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea" (GS 26). Binele comun nu realizează destinul uman, ci îl facilitează. De fapt, binele comun este complexul bunurilor sociale, (spirituale, morale şi materiale), pe care societatea le urmăreşte în mod comunitar în toţi membrii săi şi în toate instituţiile sale[53].

Elementul esenţial al binelui comun este perspectiva de viitor. El trebuie să fie deschis generaţiilor succesive, pentru care generaţia actuală are datoria de a transmite o sănătoasă ereditate de valori conservate şi mărite.

Fiecare are posibilitatea să se deschidă în înţelegerea celorlalţi: de exemplu, să intre în raport cu străinii, să-i primească, facilitându-le contactul cu propriul ambient, să se intereseze de alte ţări, să înveţe limba lor, să favorizeze mişcările comunitare internaţionale şi economice, să contribuie la operele de binefacere şi misiune.

"În epoca modernă, realizarea binelui comun îşi găseşte explicaţia sa de fond în drepturile şi datoriile persoanelor. Temele principale ale puterilor publice constau, mai ales, în recunoaşterea, respectarea, tutelarea şi promovarea acelor drepturi; şi în contribuţia la facilitarea împlinirii datoriilor respective"[54].

Orice bine comun, chiar universal, este realizat în măsura în care consimte şi facilitează o viaţă care să fie demnă persoanelor umane, mai precis o viaţă conştientă, liberă şi responsabilă. Prin binele comun, se creează situaţii care favorizează dezvoltarea şi perfecţionarea membrilor.

"Trebuie, aşadar, ca omul să aibă acces la toate acele lucruri care îi sunt necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat umană, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, dreptul de a-şi alege în mod liber starea de viată şi de a întemeia o familie, dreptul la educaţie, la muncă, la reputaţie bună, la respect, la informaţie corespunzătoare, dreptul de a acţiona conform cu norma dreaptă a conştiinţei, dreptul la ocrotirea vieţii private şi la o dreaptă libertate, inclusiv în materie de religie"(GS 26).

Binele comun interesează viaţa tuturor. Pretinde prudenţă din partea fiecăruia şi, mai mult, din partea celor care exercită o funcţie de autoritate. Cuprinde trei elemente esenţiale:

a) respectul faţă de persoană ca atare - în numele binelui comun puterile publice sunt datoare să respecte drepturile fundamentale şi inalienabile ale persoanei umane; societatea este datoare să îngăduie fiecărui membru al său să-şi realizeze vocaţia;

b) bunăstarea socială şi dezvoltarea grupului însuşi - dezvoltarea este rezultatul tuturor îndatoririlor sociale; desigur, autoritatea e cea care trebuie să arbitreze, în numele binelui comun, între diferitele interese particulare, dar ea trebuie să facă accesibilă fiecăruia cele de care are nevoie pentru a duce o viaţă cu adevărat umană (hrană, îmbrăcăminte etc.);

c) pacea - ordine dreaptă, durabilă şi sigură; deci, binele comun presupune ca autoritatea să asigure prin mijloace oneste securitatea societăţii şi a membrilor ei.

Binele comun este totdeauna orientat spre progresul persoanelor: "Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor şi nu invers" (GS 26). Această ordine are drept bază adevărul, se construieşte în dreptate şi este însufletită de iubire[55].

11. 5. Respectul faţă de persoana umană

"Abordând unele consecinţe practice de mai mare urgenţă, Conciliul insistă asupra respectului faţă de om: fiecare trebuie să-1 considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe un alt el însuşi" (GS 27).

Conciliul preferă să exprime o normă valabilă pe planul uman natural: toţi suntem solidari fiindcă, având aceeaşi demnitate umană, avem în comun aceeaşi origine şi ne îndreptăm către acelaşi destin; deci, e necesară iubirea faţă de ceilalţi, aşa cum ne iubim pe noi înşine. Aproapele trebuie considerat ca un confrate în aceeaşi familie, concetăţean al aceleiaşi patrii, împreună în căutarea aceluiaşi adevăr şi al aceleiaşi dreptăţi. Caritatea invită, în mod particular, la milostivirea fată de cei nevoiaşi. Motivul milostivirii este oferit de mizerie, de infirmitate, de răul contractat în mod involuntar[56]. Conciliul s-a preocupat să facă o exemplificare concretă a operelor de milostivire, care sunt mai urgente astăzi.

"Mai ales în zilele noastre, devine presantă obligaţia de a ne face aproapele absolut oricărui om şi de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toţi, fie muncitor străin dispreţuit pe nedrept, fie exilat, fie copil născut din unire ilegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu 1-a săvârşit, fie om înfometat care ne interpelează conştiinţa" (GS 27).

Respectarea persoanei umane implică respectarea drepturilor care decurg din demnitatea ei de creatură. Aceste drepturi sunt anterioare societăţii şi i se impun. Ele întemeiază legitimitatea morală a oricărei autorităţi: încălcându-le sau refuzând să le recunoască în legislaţia ei pozitivă, o societate îşi subminează propria legitimitate morală.

Respectul faţă de persoana umană trece prin respectarea principiului: "Fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe un alt el însuşi, ţinând seama în primul rând de viata lui şi de mijloacele necesare pentru a trăi cu demnitate" (GS 27). Îndatorirea de a se face aproapele celuilalt şi de a-l sluji în mod activ se face şi mai presantă când acela este mai lipsit, în orice privinţă: "Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

Conciliul stimulează practicarea iubirii faţă de duşmani şi faţă de cei care greşesc: "Respectul şi iubirea trebuie să se extindă şi asupra acelora care gândesc sau acţionează diferit de noi în cele sociale, politice şi chiar religioase" (GS 28)metodă care promovează binele delicventului, încercând să-l îndemne să se depărteze de rău printr-o iniţiativă personală, să-şi recapete iubirea faţă de adevăr şi de ceea ce este bun. Pentru a reuşi în această privinţă, trebuie să se instaureze o adevărată prietenie cu cel care greşeşte. De ce iubirea faţă de duşman? Prin intermediul iubirii, spiritul uman se deschide cu încredere spre opera bună, fiindcă se simte valorizat[57].

Oamenii nu sunt nici doctrine personificate, nici erori încarnate, ci sunt persoane şi, deci, merită să fie respectaţi şi iubiţi:

"Învăţătura lui Cristos ne pretinde să iertăm şi nedreptăţile şi extinde asupra tuturor duşmanilor porunca iubirii, care este porunca legii noi: Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă zic: iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă calomniază (Mt 5,43-44)" (GS 28).

Pentru că Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, face să strălucească soarele şi peste cei buni şi peste cei răi, face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,43), deci, el însuşi este exemplu de iubire.

"De vreme ce toţi oamenii, înzestraţi cu suflet raţional şi creaţi după chipul lui Dumnezeu, au aceeaşi natură şi aceeaşi origine şi, de vreme ce, răscumpăraţi de Cristos, se bucură de aceeaşi chemare şi menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult"  (GS 29).

Egalitatea oamenilor este înscrisă în natura lor. Întrucât oamenii sunt egali, au aceleaşi facultăţi, aceleaşi capacităţi de a cunoaşte şi iubi, fundamentul acestei egalităţi stă în înţelepciunea lui Dumnezeu. Evanghelia a adus mesajul fraternităţii în Cristos, a amintit relativitatea prestigiilor bazate pe bunurile pământeşti. Dumnezeu, care este Tatăl comun al oamenilor, i-a făcut egali, i-a pus pe pământ în aceleaşi condiţii, le-a dat înţelepciune, le-a promis nemurirea; el nua făcut pe nici unul nici sclav, nici patron. Este Tatăl lor comun, îi tratează în mod egal ca pe fii ai săi. Creştinul, prin credinţa sa în paternitatea universală a lui Dumnezeu, trebuie să se simtă angajat în eliminarea inegalităţilor, mai ales a acelora nedrepte şi inutile.

Identica participare la natura umană, identica posesie de funcţii care îi sunt inerente, identica finalitate ultimă, sunt izvorul drepturilor omului: dreptul la viaţă, la apărarea legitimă, dreptul de a trăi după demnitatea personală, dreptul la alegerea propriei vocaţii etc. Orice atentat la aceste drepturi în viaţa socială "(...) trebuie depăşit şi eliminat, fiind contrar planului lui Dumnezeu; este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni" (GS 29).

Numeroasele inegalităţi existente între oameni au cauze diverse şi sunt de naturi diferite:

a) inegalităţi individuale - oamenii se nasc cu diferenţe de sex, de sănătate, de energie psihică, de inteligentă şi de caracter; există un plan divin care distribuie în mod diferit aceste daruri naturale şi acest lucru constituie motivul de a-i respecta şi iubi pe cei mai puţin dotaţi;

b) inegalităţi care izvorăsc din diferitele funcţii pe care persoanele le dezvoltă în societatea organizată - funcţii publice, activităţi profesionale, meserii multiple; în cazul când în aceste diferenţe sunt respectate dreptatea şi caritatea faţă de celelalte persoane, o asemenea inegalitate contribuie la bunul mers al societăţii[58].

Dreptatea socială trebuie să ofere o atenţie mai deosebită persoanelor şi comunităţilor mai nevoiaşe. Ea este o dreptate nu statică, ci dinamică: tinde să se adapteze tot mai profund exigenţelor demnităţilor umane şi faţă de cetăţenii tuturor naţiunilor. Dacă dreptatea vine cu o mare contribuţie în favoarea egalităţii, aceasta nu se desfăşoară în toată realitatea sa dacă nu se manifestă într-o comunitate dăruită iubirii. Căci iubirea este forţa supremă care-i sudează pe toţi oamenii în egalitate.

Vocaţia omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu şi de a fi transformată după chipul Fiului Unul născut al Tatălui. Această vocaţie îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină.

Persoana umană are nevoie de viaţă socială. Aceasta nu constituie pentru ea ceva supraadăugat, ci o exigenţă a naturii sale. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor şi dialogul cu fraţii săi, omul îşi dezvoltă virtualităţile şi astfel răspunde vocaţiei sale.

Fr. Barticel Claudiu

Fr. Vereş Maximilian