OMUL

9. Biserica şi vocaţia omului

Biserica este locul în care omul, pe deplin, descoperă şi consimte în Cristos vocaţia sa profundă: a fi persoană în perihoreza iubirii. Tocmai pentru aceasta, Biserica este în Cristos "sacrament al unităţii omenirii", semn şi instrument, adică, al unei vocaţii ce se realizează în istorie şi are dimensiuni universale.

Oriunde întâlnim omul, oricare ar fi situaţia sa sau de orice naţionalitate ar fi, îl surprindem preocupat, în ciuda apariţiilor contrarii, de un singur gând, obsedat de un singur lucru, de o singură frământare; datorită circumstanţelor vieţii, el îşi pune diferite întrebării fundamentale pentru destinul său: Cine sunt eu? Ce fac pe pământ? Cum      să-mi explic această activitate neplăcută ce mă tulbură? Cine îmi va da o rezolvare capabilă de a mă linişti, a mă ilumina, a mă bucura? Preocupările de a înţelege propria existenţă au împins omul spre o gamă vastă de răspunsuri contradictorii şi, în final,  la un conflict între diferiţi umanişti.

Acum, misiunea Bisericii nu este de a vorbi despre om, ci despre mântuirea ce-i este oferită de Tatăl în Cristos. În mod natural, nu se poate vesti mântuirea fără a ţine cont de diferite adevăruri antropologice: de fapt, omul trebuie mântuit şi doar Dumnezeu făcut om este cel care îl mântuieşte. De aceea, Biserica, încă din trecut, s-a pronunţat prin învăţătura sa asupra diferitelor aspecte ale naturii şi condiţiei umane. Asemenea învăţătură, însă, era dată în mod oarecum ocazional, fără ca Biserica să se preocupe în mod special de o sinteză antropologica[44].

Biserica, după Conciliul Vatican al II-lea, a simţit nevoia să expună în mod sistematic părerea sa despre om. Aici, vom încerca să răspundem la una din întrebările pe care Constituţia pastorală Gaudium et spesle pune la numărul 11 şi anume: Ce gândeşte Biserica despre om?

Scopul pare a fi dublu. Pe de o parte, Biserica, cu această antropologie, se prezintă pe sine umanităţii, proclamând că mesajul său nu neagă şi nu distruge valorile la care omul de azi este în mod particular sensibil, dar le întăreşte şi le face pe deplin realizabile. Pe de altă parte, Biserica stabileşte antropologia nu numai ca o legitimare în conflictul cu umaniştii, dar şi pentru a pune o bază sigură la care poate să se refere în judecarea situaţiei umanităţii.

Cercetările, evenimentele, întrebările, aspiraţiile, la care Biserica ia parte împreună cu oamenii, trebuie să fie judecate la lumina credinţei; la aceasta, Biserica trebuie să se refere ca la o normă asupra unei viziuni fundamentale despre om. Datorită faptului că Biserica, în această privinţă, nu se limitează la o simplă interpretare a cuvântului lui Dumnezeu, dar vrea să ajute omenirea ca să judece faptele şi evenimentele concrete în lumina credinţei, atitudinea sa este în mod necesar complexă.

Înainte de toate, Conciliul Vatican al II-lea, atât prin Constituţia dogmatică Lumen gentium,cât şi prin Constituţia pastorală Gaudium et spes,consideră ca punct de plecare, pentru o sănătoasă reflecţie, fenomenul uman însuşi. Dar aceasta nu este o noutate pentru Biserică. Ea, de fapt, a învăţat întotdeauna că natura omului, nefiind în mod total coruptă de păcat, conţine încă într-o oarecare măsură în sine imaginea lui Dumnezeu şi manifestă legea sa (cf. DS 3538).Dar ceea ce am spus mai sus priveşte natura omului şi nu modul său de a acţiona. Se recunoaşte că nici păcătoşii, nici necredincioşii nu păcătuiesc prin toate faptele lor şi că primesc haruri divine chiar şi aceia care sunt în afara Bisericii creştine (cf. DS 2429), ba chiar se recunosc uneori în tendinţele, în aspiraţiile deja existente în oameni care sunt în afara Bisericii creştine, germeni ce în Biserica creştină ar fi avut o importanţă deosebită, o totală desfăşurare şi dezvoltare. Cu toate acestea, Biserica nu şi-a dat seama că putea să înveţe câte ceva din această realitate care se desfăşura în afara ei, în privinţa misiunii sale. Această conştientizare, această trezire a Bisericii a rezultat dintr-o profundă meditare asupra centralităţii lui Cristos în univers, a lui Dumnezeu ce e prezent în univers nu numai cu lucrarea sa, dar mai ales cu harul său mântuitor. Iată de ce, Biserica se adresează lumii, nu ca unei realităţi cu totul cufundată în păcat, sau cu totul străină de Cristos, ci ca unei realităţi sacre în care este deja perceptibilă vocea Mântuitorului divin.

"Poporul lui Dumnezeu, (adică Biserica), împins de credinţa că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele şi în aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu"(GS 11).

Biserica este "mişcată de credinţă" şi este "condusă de Duhul Sfânt": adică, Biserica este iluminată de doctrina revelată despre om şi este călăuzită de Duhul Sfânt, ce provoacă semnele timpului şi, de aceea, poate să ilumineze şi să clarifice. Semnele timpului, de fapt, au nevoie de a fi explicate. Omul, fără ajutorul revelaţiei, "adoră fără să cunoască", ceea ce, în mod explicit, Biserica anunţă (cf. Fap 17,23). Revelaţia corectează şi completează adevărurile ascunse în credinţă, în ceea ce priveşte aspiraţiile şi viaţa intimă la care suntem chemaţi să participăm (cf. In 15,15). Ref1exia asupra fenomenului uman, de fapt, nu devine inutilă prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pus în contact cu experienţa umană, cuvântul revelat devine mai concret, mai personal, mai pătrunzător: viaţa trăită ajută la transformarea cunoaşterii ideale a revelaţiei într-o cunoaştere reală, experimentală, concretă şi eficace.

Noutăţile pe care le-a adus această constituţie Gaudium et spessunt:

- Omul este văzut nu numai în centrul tuturor întrebărilor, dar este centrul lumii şi al misiunii Bisericii. Se tratează despre tot omul, în complexitatea sa, trup şi suflet, şi în unitatea sa. Pus în centru, omul se realizează total numai în Cristos; cine nu crede în Cristos nu pierde propria demnitate de om, dar nu o trăieşte pe deplin;

- Lumea este văzută ca ambient în care Biserica trăieşte, acţionează. Ea este privită în mod obiectiv, în complexitatea sa şi, cu ochiul credinţei, în ambiguitatea sa. Prin lume se înţelege universul cosmic şi familia umană în unitatea şi diversitatea sa. Diferite şi multiple sunt aspectele de care se ţine cont în considerarea lumii: măsura în care este creată de Dumnezeu, măsura în care este supusă păcatului, măsura în care este salvată şi sfinţită de Cristos, în frământările aşteptării unui viitor promis. Când vorbim de lume, ne referim la oameni, la întreaga familie umană, în contextul tuturor relaţiilor pe care le trăieşte; lumea care este teatrul istoriei fiinţei umane, ce duce semnele trudei sale, a înfrângerilor şi victoriilor sale. Această lume, creştinii o cred creată şi păstrată prin existenţa iubirii lui Cristos şi profund tulburată de puterea păcatului, dar Cristos mort şi înviat ne redă libertatea şi e destinat, după voinţa lui Dumnezeu, de a ajunge la împlinirea sa (mântuirea, fericirea)[45];

- Biserica anunţă cu conştiinţă vie că misiunea sa o continuă pe cea a lui Cristos care a venit în lume nu pentru a fi servit, ci pentru a servi. Cea mai bună cooperare pe care Biserica poate să o dea umanităţii este de a oferi convingerea sa despre demnitatea vocaţiei umane, că în ea este prezentă o sămânţă divină: în acest mod, Biserica reuşeşte să ofere sincera sa cooperare în favoarea formării unei fraternităţi universale ce corespunde unei astfel de vocaţii. Biserica, prin natura sa, este în lume şi trăieşte în lume, aşa cum Cristos a intrat în lume şi a trăit în lume; nu numai atât, dar Biserica caută şi duce lumea la Cristos, ea iubeşte lumea, imitându-l pe Tatăl care atât de mult a iubit lumea că l-a dat pe Fiul său. Puterea acestei iubiri este cea care face ca Biserica să se intereseze de lume, de această lume concretă ce arată în acelaşi timp semnele prezenţei lui Dumnezeu şi semnele păcatului, o lume a oamenilor ce, cu toate că sunt păcătoşi, sunt mereu fraţii lui Cristos şi fiii lui Dumnezeu. Biserica cere să fie ascultată pentru ca, prin învăţătura ei, să elibereze oamenii de păcat şi să-i ofere lui Dumnezeu, dar nu numai ea trebuie să fie ascultată, ci ea însăşi trebuie să asculte pentru că ea este convinsă că vocea oamenilor este vocea fiilor săi; ba, mai mult, este vocea lui Dumnezeu însuşi. Biserica are nevoie de aceste voci pentru a înţelege bine oamenii, pentru a se îmbogăţi din experienţele lor pe care să le ofere lui Dumnezeu.

Situarea omului ca şi centru al lumii şi al Bisericii, ca afirmare a autonomiei lumii şi a realităţilor pământeşti, şi, în sfârşit, declaraţia că Biserica este în serviciul omului şi lumii pentru că aşa a făcut Cristos, sunt expresia unei puternice deschideri teologice[46]. De fapt, omul este considerat centrul atenţiei, în măsura în care este creatura lui Dumnezeu şi în Cristos chemat la plinătatea mântuirii; lumea este văzută ca creaţie a lui Dumnezeu şi destinată perfecţiunii escatologice; Biserica nu este ascunsă în lume, ci este aceea care continuă misiunea lui Cristos pe pământ.

Revenind acolo unde vorbeam despre om ca imagine a lui Dumnezeu, vrem să aprofundăm această idee şi să o clarificăm. Întrebarea ce este omul nu este chiar teoretică: de răspunsul la această întrebare, de fapt, depinde orientarea vieţii omului, atitudinea sa în faţa lumii.

Cine este omul? Printre toate răspunsurile posibile care se pot da la această întrebare, unul arată că omul este imaginea lui Dumnezeu: "Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră (...) şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său"(Gen 1,26-27). Importanţa concepţiei despre om ca imagine a lui Dumnezeu nu vine numai din cartea Genezei, dar ea apare în mai multe locuri în Sfânta Scriptură. Chiar şi la sfinţii Părinţi se găseşte această idee. Constituţia Gaudium et spespune în lumină faptul că a fi imaginea lui Dumnezeu implică faptul de a-l cunoaşte, de a-l iubi, de a-1 cinsti şi de a-i dărui lui toate acţiunile sale: "(...) domneşte peste toate vietăţile de pe pământ şi peste tot pământul"(Gen 1,26). Iată care este vocaţia omului în ziua de azi; omul a primit porunca de a stăpâni pământul. Această stăpânire este în plină colaborare cu Dumnezeu. Omul este imaginea lui Dumnezeu, în măsura în care este chemat (destinat) să exercite funcţia de locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, capabil de a primi de la Dumnezeu o misiune şi de a o împlini, de a înfăptui opera începută de Dumnezeu.

Dreptatea şi sfinţenia implică un comportament prin care imaginea lui Dumnezeu este limpede în om, adică omul nu se închide la vocaţia divină, nu refuză de a exercita funcţia sa de colaborator al Creatorului, fie în privinţa universului interuman, fie în ce priveşte persoanele umane.

Dacă omul este chemat să se realizeze pe sine într-o comuniune personală cu divinitatea, Dumnezeu este cel ce îi dă posibilitatea, ridicându-l, cum s-ar spune, deasupra naturii sale umane, făcându-l părtaş la viaţa sa divină (divinizându-l). Această viaţă a lui Dumnezeu în om este harul, un dar, în mod absolut, gratuit al iubirii lui Dumnezeu.

"Să ne bucurăm şi să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. Nu numai că am devenit creştini, dar am devenit una cu Cristos: ba chiar, un alt Cristos. Înţelegeţi, fraţilor, vă daţi seama de harul lui Dumnezeu ce este în noi. Uimitor, bucură-te: noi am devenit un alt Cristos" (Sfântul Augustin).

Fr. Balint Ciprian

Fr. Frona Mihai