FAMILIA

IDENTITATEA TEOLOGICĂ ŞI SPIRITUALĂ A FAMILIEI
ÎN MAGISTERIUL PAPEI PAUL AL VI-LEA
Pr. prof. dr. Alois Bişoc (Iaşi)

4. Directive speciale pentru salvarea şi promovarea familiei

De multe ori nu s-a trăit din plin bogăţia identităţii umane şi creştine a familiei. Această carenţă este cauzată îndeosebi de lipsa unei educaţii adecvate a tineretului, a formării sale morale şi spirituale pentru iubire, căsătorie, familie şi, evident, a unei pastoraţii familiale complete. În această direcţie trebuie concentrată atenţia dacă vrem să prevenim criza familiei.

4.1.  Importanţa şi necesitatea educaţiei

Împreună cu Conciliul trebuie, întâi de toate, să afirmăm că "toţi oamenii, de orice rasă, condiţie şi vârstă, în virtutea demnităţii lor de persoană, au dreptul inalienabil la educaţie" ^[205]. Conciliul insistă în special asupra educării copiilor şi tinerilor pentru a putea dezvolta capacităţile lor fizice, morale şi intelectuale, a câştiga simţul responsabilităţii şi a dobândi adevărata libertate. O dată cu agravarea crizei tineretului, papa Paul al VI-lea, urmând linia Conciliului, insistă des asupra necesităţii educaţiei. El îşi exprimă speranţa că "familia, societatea, Biserica şi tineretul însuşi vor lua deplină cunoştinţă cu funcţia lor proprie cu privire la educaţia tineretului şi la unirea forţelor lor morale să fie armonic promovată şi favorizată" ^[206].

Fără îndoială, sarcina de a educa revine, în primul rând, familiei. Dând viaţă fiilor, părinţii sunt chemaţi cei dintâi să-i educe: este datoria şi dreptul lor esenţial, originar şi primar, de neînlocuit şi inalienabil. Pentru a putea îndeplini bine această misiune, părinţii trebuie să fie formaţi şi pregătiţi în mod adecvat. Erorile în educaţie pot compromite în mod fatal viitorul fiilor lor ^[207].

- Autoritarismul este metoda acelor părinţi care, într-un anumit sens, îi "terorizează" pe fiii lor cu norme foarte rigide. Este metoda care nu le dă fiilor posibilitatea de a se apropia de părinţi, de a dialoga cu ei, de a participa la problemele de familie, de a da o părere, de a avea iniţiative, de a face alegeri libere şi responsabile. Rezultatul este faptul că fiii lor rămân timizi şi imaturi, sau ajung la situaţii de conflict cu părinţii şi fug definitiv din casă^[208].

- Un alt tip de educaţie, diametral opus precedentului, este permisivismul. Nici acesta nu este acceptat de papa^[209]. Este o metodă antieducaţională sau, mai bine zis, "non-educativă", deoarece renunţă la orice drept de intervenţie educativă. Fiii sunt complet lăsaţi liberi, lăsaţi de capul lor, abandonaţi în dificultăţi. Nereuşind să dialogheze cu părinţii şi nici să aibă sprijinul şi directivele lor, se vor îndrepta în afara familiei pentru a afla un ajutor şi un punct de referinţă. Ambele metode, cea autoritară şi cea permisivistă, sunt în mod clar needucative.

- Metoda validă este cea democratică. Ea se bazează pe dialogul dintre părinţi şi fii, aşa cum cere papa Paul al VI-lea. În spiritul dialogului, copiii se vor putea apropia cu încredere de părinţi, vor expune problemele lor primind de la dânşii propuneri morale, valori ideale, direcţionate progresiv pentru creşterea personală şi responsabilă în adevărata libertate ^[210]. Părinţii vor trebui să ştie cum să se intereseze de fiii lor, să-şi sacrifice timpul pentru a conversa, a schimba idei, a judeca împreună diverse situaţii, diverse fapte de actualitate, a-i ajuta să facă nişte alegeri responsabile şi să fie primii care să dea exemplu bun. Este o metodă educativă liberalizantă şi personalizantă şi, ca atare, cea mai potrivită şi cea mai eficace. Potrivit acestei metode, părinţii vor putea să-şi îndeplinească cum trebuie misiunea lor de primi şi principali educatori.

După părinţi, un rol important în educaţia tineretului revine societăţii civile. În special, şcoala şi mass-media au o mare responsabilitate în acest domeniu. Familia este chemată să intervină şi să colaboreze cu ele, pentru că este vorba de viitorul membrilor ei ^[211].

Datoria de a contribui la educaţia tineretului o are şi Biserica. Papa Paul al VI-lea zice în mod expres că "familia, şcoala, societatea, vor trebui să primească din partea Bisericii o nouă contribuţie pentru a face eficace «arta artelor», care este aceea de a forma oameni adevăraţi. Şi această problemă este problema noastră"^[212].

Tineretul însuşi este chemat să educe şi să dea mărturie. Papa precizează că nu toţi tinerii sunt în criză şi că nu totul este negativ în contestarea lor. Din fericire, există mulţi tineri care au dobândit aspectul transparent al fiilor cuminţi şi sunt plini de idei noi şi mari, sunt ataşaţi familiei şi angajaţi în mod serios la studiu, muncă şi asociaţii tinereşti. El ştie că există multe familii unde fiii se educă împreună, familii de aur, în care fiii mai mari rămân alături de cei mai mici şi o fac pe antrenorii lor la studiu, la joacă, la viaţă. Dar papa îi cheamă pe tineri la o mărturie publică, zicând că revine lor misiunea de a-l proclama pe Cristos, de a se comporta ca fii ai luminii şi martori ai vieţii creştine, de a reconstrui lumea pe bazele credinţei, de "a propune un stil tineresc, plin de forţă, de frumuseţe, de bucurie şi, dacă e cazul, de eroism şi de sacrificiu; un stil creştin"^[213].

4.2.  O pregătire morală şi spirituală la iubire

Deja în scrisoarea sa pastorală Pentru familia creştină, Montini afirmă în mod expres că "motivul fundamental al decadenţei familiei ar fi lipsa de pregătire spirituală în vederea întemeierii familiei însăşi" ^[214]. Ca papă, se lamentează că mulţi se angajează în căsătorie "cu prea mare uşurătate, fără pregătirea psihologică, spirituală, religioasă cuvenită, reducându-i astfel substanţa sacră şi solemnă la condiţia de experimente înjositoare, de aventuri riscante, dacă nu chiar de naufragii înspăimântătoare"^[215].

Se întrezăreşte, deci, necesitatea unei pregătiri serioase a tinerilor în vederea întemeierii unei familii pentru a preveni toate riscurile şi dificultăţile de care s-ar putea lovi mai târziu. O astfel de pregătire trebuie făcută îndeosebi din punct de vedere moral şi spiritual. Nu este suficient instinctul natural pentru a iubi şi a întemeia o familie. El nu este suficient pentru a da contractanţilor căsătoriei ideea exactă a iubirii umane şi a societăţii familiale care rezultă din ea. Experienţele sentimentale şi sexuale, îndepărtate de orice normă morală şi nivel de viaţă spirituală, nu conduc decât la aşa-zisa "iubire liberă", la o "explozie de animalitate şi iraţionalitate", la un "simţ de înjosire" şi la o "predominare a vulgarităţii".

Desigur, nu în aşa ceva rezidă ideea exactă a iubirii. Iubirea adevărată şi autentică are cu totul altă faţă şi este de preferat să fie ridicată la adevărata sa veridicitate şi frumuseţe, să fie salvată. Cu alte cuvinte, trebuie salvată iubirea umană în sublima sa demnitate, care demnitate totuşi nu se întâlneşte decât atunci când ea ajunge la apogeu, adică atunci când se desfăşoară după un plan exclusiv şi superior, după planul divin.

Numai dacă iubirea este considerată şi trăită în conformitate cu legile divine, cu ordinea stabilită de Dumnezeu, se pot avea premisele serioase pentru o familie sănătoasă, stabilă, fericită, ideală. Într-adevăr, iubirea este cea care îl duce pe om la căsătorie şi la familie; prin urmare, aceasta, familia, va fi autentică în măsura în care a fost şi va fi autentică iubirea. De aceea ne pregătim pentru familie, pregătindu-ne pentru iubire, învăţând să iubim. Nu putem face abstracţie de pregătirea la iubire, după cum susţin unii. Trebuie să se înveţe şi în domeniul iubirii. Cum afirmă papa, "iubirea are nevoie de o mare şcoală" ^[216]. Şi această nobilă şcoală, această pregătire la iubire nu trebuie să se reducă la perioada câtorva luni înainte de căsătorie sau în perioada logodirii, ci trebuie să înceapă cu mult timp mai înainte. Este vorba de aşa-zisa pregătire "remotă" a tinerilor la căsătorie, o pregătire progresivă pentru alegerea unei stări de viaţă foarte importante.

Conştient de acest lucru, pontiful nu pierde ocazia de a da tinerilor unele directive, unele învăţături asupra iubirii şi familiei. În special, în discursul său către Tineretul Acţiunii Catolice Italiene, reunit într-un Congres cu tema Pregătirea pentru iubire (Prepararsi sull'amore) în ziua de 4 iunie 1967, el îi învaţă pe tineri ce este iubirea şi-i îndeamnă cu insistenţă să înveţe să iubească. Sensurile, semnificaţiile iubirii ar putea fi graduale precum o scară: "Dacă se rămâne în straturile inferioare, iubirea este pasiune (patimă rea), este instinct; de multe ori viciu... Dar dacă se urcă mai sus, iată că iubirea devine cercetare, integrare, completare naturală a existenţei" ^[217].

Există astfel două chipuri ale iubirii: pe de o parte, iubirea care poate fi mai îngustă, mai egoistă, mai ingrată, mai sterilă şi mai ameninţătoare pentru viaţa omenească şi, pe de altă parte, care poate să se dovedească drept ideală, fecundă, sacră, eroică, sublimă, şi care se învecinează cu Dumnezeu.

Pontiful nu încetează de a le repeta tinerilor să se urce pe scara iubirii pentru a ajunge la valorile sale adevărate şi sublime. Iubirea adevărată vrea să fie exclusivă şi perenă: acestea sunt două caracteristici de o mare importanţă pentru familie. El spune: "Cele două mari temelii pe care se va clădi, mâine, o familie legitimă şi bună sunt exclusivitatea şi perenitatea, premise ale indisolubilităţii" ^[218]

Tinerii sunt îndemnaţi în mod insistent să nu iubească din instinct, interes, capriciu, ci să se educe ca să iubească bine, dispuşi la darul oferirii totale, ceea ce vrea să însemne abnegaţie, sacrificiu. Vedem, deci, clar aici că iubirea trebuie să urmeze o disciplină. Ea este o artă şi, ca orice artă, cere o disciplină. Aceasta impune stăpânirea de sine, autocontrolul, ceea ce în viaţa creştină devine virtutea castităţii. În pofida dificultăţilor, tinerii, în drumul lor de iubire în vederea căsătoriei, sunt chemaţi să practice această virtute. Montini, invitându-i (pe tineri) să privească la exemplul multora care o practică, afirmă că ea este posibilă, utilă şi necesară. Lumea modernă nu favorizează încetăţenirea ei, de aceea este necesar să se intensifice educaţia creştină şi să ne angajăm nu numai la a feri tineretul de căderi morale, ci şi la a-l converti pentru ca, prin disciplina moravurilor, să devină un coeficient de forţă morală şi spirituală, seninătate şi frumuseţe.

Trebuie luată o atitudine împotriva pierderii conştiinţei morale. De aceea, pontiful face puternice apeluri amintind de importanţa valorilor morale, de necesitatea de a pregăti tinerele generaţii "la întemeierea familiei prin intermediul unei solide conştiinţe morale"^[219]. Spre a dobândi o solidă conştiinţă morală nu este suficientă natura, ci este necesară colaborarea cu harul care transformă natura, o perfecţionează. Dar când harul divin se uneşte cu natura şi puterea răscumpărătoare a lui Cristos, prin sacramente, transformă în profunzime sufletul omenesc şi avem noi baze solide pentru conştiinţa morală.

Tinerii, logodnicii, sunt chemaţi deci să se pregătească pentru însuşirea conştiinţei morale şi pentru căsătorie printr-o intensă viaţă de credinţă, o profundă viaţă spirituală, apropiindu-se în chip deosebit de sacramente. Se poate întâmpla ca viaţa de credinţă să se fi ofilit, atât din cauza faptului că după pregătirea la sacramentul primei Spovezi, primei Împărtăşanii şi al Mirului, s-a neglijat planul religios spiritual, cât şi din cauza influenţei exercitate de secularizarea modernă. De aceea, este necesară orientarea tinerilor şi logodnicilor pe un drum progresiv de credinţă-convertire, care să-i ajute nu numai să descopere iubirea conjugală în planul divin, ci să şi trăiască propria credinţă. Pregătirea la căsătorie devine un "itinerar catecumenal", o formă tot mai mult cerută azi. Acesta este, de fapt, scopul reculegerilor spirituale, al întâlnirilor dintre tineri, cu caracter religios, şi al altor iniţiative pastorale actuale.

4.3.  Pregătirea proximă şi necesitatea unor forme moderne

Pregătirea morală şi spirituală la iubire şi la familie se intensifică încă şi mai mult în perioada propriu-zisă a logodirii, fără a fi omisă totodată tratarea tuturor celorlalte aspecte în vederea acestui scop. De exemplu, trebuie perfecţionată formarea din punct de vedere fizic, sanitar, intelectual, profesional etc., ajutându-i astfel pe candidaţi să ajungă pe cât posibil perfecţi la închegarea unei familii. În mod deosebit, ei trebuie să fie pregătiţi şi educaţi pentru importanta lor misiune de părinţi, aceea de a naşte copii şi a şti să-i educe, de a fi ei înşişi buni educatori. Trebuie ca ei să fie bine pregătiţi şi capabili de a îndeplini atari sarcini. În chip special, Montini cere ca să fie imprimată o idee clară a familiei, despre familie. Ea trebuie să fie prezentată ca o vocaţie, "ca o misiune, ca o mare datorie, care dă vieţii un scop foarte înalt şi-l umple cu darurile şi virtuţile sale" ^[220].

Deci, familia nu este o soluţionare facilă, nu este o cale liberă pentru toţi, ci este o vocaţie spre care tinerii trebuie să se pregătească în mod responsabil, aşa cum este indispensabilă o serioasă pregătire pentru chemarea la preoţie sau la călugărie. Căsătoria nu este un episod capricios, nu este o aventură de moment sau un experiment. Este o alegere conştientă şi definitivă a stării de viaţă.

Nu este o stare obligatorie pentru toţi, ci este o alegere, o vocaţie, o misiune, la care tinerii trebuie să se decidă şi să se pregătească cu responsabilitate şi conştiinciozitate. Logodnicii trebuie să fie conştienţi că în căsătorie sunt chemaţi să realizeze imaginea firească a lui Dumnezeu Creatorul, în sine fecund şi plin de iubire; icoană supranaturală, pentru creştini, a unirii dintre Cristos şi Biserica sa.

Ca papă, reluând aceleaşi concepte, el consideră necesar ca cei care încheie căsătoria să se apropie de sacramentul Căsătoriei nu cu superficialitate, ci "conştienţi de pasul pe care-l fac, să aibă capacitatea de a vedea în căsătorie acel «sacramentum magnum» care-i consacră pentru misiunea sublimă de colaboratori ai lui Dumnezeu în a revărsa viaţa în noile creaturi, în a educa dezvoltarea lor cu o delicateţe plină de grijă, având conştiinţa propriilor responsabilităţi" ^[221].

Asupra acestei idei trebuie să se insiste tot mai mult în pregătirea conceptuală la căsătorie, pentru a putea recupera demnitatea familiei, prezentând-o ca pe o importantă vocaţie, invitând pe cei care doresc să o încheie să fie din ce în ce mai demni de o iubire care este semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.

După pregătirea proximă la căsătorie, urmează cea imediată, care este încă şi mai intensă din toate punctele de vedere, inclusiv cel liturgic.

Ceea ce vrem să subliniem este faptul că pregătirea pentru familie nu se termină cu căsătoria, ci trebuie să continue şi după încheierea ei. Este vorba de o educare permanentă spre valorile căsătoriei şi ale familiei. Soţii sunt invitaţi să se informeze şi să se formeze continuu, spre a se educa fără răgaz, mai ales din punct de vedere moral şi spiritual. Astfel, căsătoria nu este concepută ca un punct de "sosire", ci ca un punct de "plecare", spre o construire dinamică şi autentică a complicatei realităţi familiale.

Acestea sunt doar câteva dintre aspectele mai importante ale pregătirii proxime la căsătorie şi la familie, urmată de pregătirea imediată şi continuată de cea permanentă. Problema care se ridică azi este aceea că, pentru realizarea unei atari pregătiri, nu este suficientă educaţia de acasă, care nu mai are autoritatea şi capacitatea de altădată de a forma pe tineri în vederea căsătoriei şi a familiei. De aceea, se consideră necesar ca să se ia alte iniţiative în acest domeniu, ca să se modernizeze şi acest sector. Trebuie să ne gândim la o modernă şi specifică pregătire în vederea căsătoriei, prin care să fie amintite în mod oportun viitorilor soţi natura (căsătoriei), sarcinile ei, valoarea ei morală şi religioasă, în aşa fel încât să poată întemeia noua lor familie cu o conştiinţă iluminată şi în spirit integral.

Motivaţia constă în faptul că instituţia căsătoriei este o realitate importantă şi, ca orice mare realitate, ea cere o pregătire proporţionată, cere "înnoite griji familiale şi sociale şi, în ceea ce ne priveşte, înnoite griji pastorale" ^[222].

Pe tărâm practic, iniţiativele în acest domeniu nu au lipsit. Ele s-au dezvoltat mai ales sub formă de cursuri speciale pentru logodnici, zile de reculegere spirituală, diverse întâlniri între tineri şi aşa mai departe. Deja de la începutul pontificatului său, adresându-se către Sacra Romana Rota, papa Paul al VI-lea îşi exprimă satisfacţia pentru "iniţiativele pastorale ce au ca scop de a oferi logodnicilor şi tinerilor soţi acea pregătire morală şi spirituală menită să dea conştiinţei lor lumină şi vigoare pentru sfinţenia iubirii şi pentru trăinicia şi adevărata fericire a vieţii de familie" ^[223].

Între elogiile sale, amintim pe cel adresat Diecezei de Strasbourg, pentru şcoala de pregătire la căsătorie, în care invită celelalte dieceze, unde nu lipsesc cursuri sau zile de reculegere în acest sens, de a urma exemplul ei ^[224]. Este invitată, de fapt, întreaga Biserică: episcopii, preoţii, creştinii, să ia iniţiative pastorale cât mai adaptate şi mai utile în ceea ce priveşte pregătirea la căsătorie. Nu putem să nu amintim elogiul papei adresat Institutului "Pro Familia" din Brescia, în al cincizecilea său aniversar, şi din care a făcut parte şi mama sa: el nu-şi ascunde emoţia amintindu-şi de ea şi "văzând cum lucrează [Institutul] azi, îndeplinindu-şi neobosit misiunea, prin organizarea de cursuri de pregătire şi de formare spirituală în beneficiul tineretului, a logodnicilor, a soţilor, şi cu ajutorul deosebit - prin prezentare şi prin conţinut - a presei periodice"^[225].

Apelul său este adresat tuturor tinerilor, ca să se pregătească în mod adecvat şi deplin conştienţi pentru întemeierea familiei. Tocmai datorită consistenţei şi clarităţii sale, ne permitem a cita cvasi-integral apelul pe care papa îl transmite tinerilor cu ocazia Crăciunului, în 1969.

Am dori ca, în sufletul lor, conceptul despre familie să capete o splendoare ideală; am vrea ca la realizarea acestui ideal să contribuie limpede şi deplin forţa lor de a iubi; am vrea ca ei să-şi dea seama de vocaţia care se ascunde şi se manifestă în atracţia spre întemeierea unei familii; am vrea ca să nu fie devastat ajunul căsătoriei lor de gânduri impure şi comportări incorecte; am vrea ca nu calcule egoiste şi hedoniste să umbrească planurile viitorului cămin; am vrea ca ştiinţa adevăratei lor iubiri să provină de la Cristos care-şi dă viaţa pentru Biserică, mireasa sa, destinată a se extinde la toţi oamenii; şi ca harul sacramentului să se reverse, ca o fântână inepuizabilă, în fiecare zi a vieţii lor conjugale. Noi aşteptăm de la generaţia tânără un tip de familie nouă, căreia îngrozitoarele experienţe ale istoriei prezente trebuie să-i fi învăţat că numai un creştinism autentic şi puternic posedă formula adevăratei vieţi ^[226].

Iată un apel foarte clar şi foarte bogat în idei, un apel care rezumă tot ce am tratat în această ultimă parte a lucrării. Deci, trebuie ca tinerii să se pregătească pentru familie, să se pregătească cu o iubire adevărată, autentică, castă, o iubire care provine de la Cristos, ca ei să vadă în familie o vocaţie, ca ei să alcătuiască un nou model de familie, întemeiată pe valori creştine, spirituale, morale.

Din fericire, în ultimele timpuri, posibilităţile tinerilor de a se pregăti la iubire şi familie sunt foarte mari. Să ne gândim la cursurile pentru logodnici, la consultorii matrimoniali, la şcolile de pregătire la căsătorie, chiar şi prin corespondenţă, la întâlnirile pastorale, la reculegerile spirituale, la colocvii, la mass-media, la revistele specializate etc. Fără îndoială, toate acestea dau rezultate notabile, dar nu suficiente dacă din mijloace de "informare" nu devin mijloace de "formare". În special, ele trebuie să îi conducă pe tineri pe un drum catecumenal, care este drumul de a-l întâlni pe Cristos şi de a trăi în el.

Biserica deja începe să se orienteze din ce în ce mai mult în această direcţie. Prin misiunea sa şi prin iniţiativele sale, ea caută nu numai să lumineze minţile tinerilor, ale celor logodiţi şi ale soţilor asupra multor valori religioase, morale şi spirituale ale căsătoriei şi ale familiei, ci, mai ales, de a face în aşa fel ca ele să fie trăite, urmând un drum progresiv de credinţă şi de iubire. Aşa cum zice papa Paul al VI-lea, nu este suficientă natura, ci este necesar harul, este necesar de a trăi un creştinism autentic. Iar Ioan Paul al II-lea cere să fie pregătit şi publicat un Directoriu pentru pastorala familiei, în care să se stabilească, deci, ca aceste cursuri de pregătire să fie făcute nu numai pentru o aprofundare intelectuală, ci şi pentru a-i stimula pe cei interesaţi de a "se insera în mod vital în comunitatea eclezială"^[227].

Noul Cod de drept canonic pune un mare accent pe pregătirea la căsătorie şi la familie. Şi el insistă asupra a patru aspecte ale pregătirii, şi anume: pregătirea remotă şi generală pentru toţi; pregătirea proximă a tinerilor logodiţi; pregătirea imediată şi formarea permanentă a soţilor la fidelitate şi la sfinţenie în căsătorie^[228]. Astfel, Biserica se străduieşte să se angajeze din ce în ce mai mult în acest domeniu, oferind posibilităţi, având iniţiative, conştientă de importanţa formării pre- şi postmatrimoniale pentru o adevărată identitate umană şi creştină a familiei.

4.4.  Puncte de bază şi apeluri pentru pastoraţia familiei

În familia creştină nu există numai raporturi umane, ci şi raporturi de fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii; se învaţă nu numai normele de comportare civilă, ci şi cele religioase; pe scurt, în ele se nasc buni cetăţeni şi buni creştini. În acest sens, papa Paul al VI-lea declară că familia este "celula primară" nu numai a societăţii civile, ci şi a celei religioase. De aceea, de stabilitatea şi de viaţa ei depinde reînnoirea Bisericii locale şi universale. Or, acest fundament al societăţii civile şi ecleziastice, fiind "aruncat" în centrul crizei moderne, apare ca necesară o puternică intensificare a acţiunii pastorale într-o astfel de direcţie. Pontiful afirmă că este una dintre "datoriile ceasului de faţă" şi că trebuie să-i rezervăm o atenţie prioritară ^[229].

Înainte de toate, pastorala familiei trebuie să fie călăuzită de unele principii de bază. Adresându-se participanţilor la cea de-a II-a Adunare generală a Comitetului pentru Familie, în ziua de 13 martie 1974, papa enumeră "punctele prioritare" ale pastoralei familiale, ai cărei promotori ei trebuie să fie cei dintâi ^[230]. Punctele de bază sunt următoarele:

- în primul rând, familia este "locul privilegiat al iubirii, al comuniunii intime a persoanelor", al comuniunii unice şi indispensabile, al iubirii fidele, caste, răbdătoare şi generoase;

- ea este "leagănul vieţii"; ca atare, în confruntarea cu mentalitatea anticoncepţională modernă, se iveşte datoria pentru toţi, în special pentru preoţi, medici, educatori, de a-i pregăti pe soţi la paternitatea responsabilă, considerând viaţa şi iubirea ca "daruri ale lui Dumnezeu";

- ea nu este închisă în ea însăşi, ci este "locul de deschidere către toate celelalte comunităţi". În ea se învaţă realizarea comuniunii, convieţuirea în societate;

- în chip deosebit, ea este "locul în care se revarsă harul Domnului". În virtutea sacramentului căsătoriei, mirii (soţii tineri) primesc harul de a trăi iubirea lor în conformitate cu cea dintre Cristos şi Biserică şi de a-i iniţia pe fiii lor la credinţă şi apostolat. Pontiful asigură astfel familia de asistenţă divină. Ea nu trebuie să se înspăimânte în faţa exigenţelor familiale, deseori dificile, dar nu imposibil de depăşit pentru cel care este creştin;

- în fine, papa Paul al VI-lea încheie expunerea punctelor de bază ale pastoraţiei familiale subliniind necesitatea unei pregătiri autentice a logodnicilor pentru familie, a unei "formări solide, realiste, spirituale" şi, de asemenea, a unei continue asistenţe a familiei din partea altor familii, a comunităţii creştine şi a societăţii.

Din fericire, azi există multe modalităţi şi multe mijloace pentru a face pastoraţie familială: centre parohiale, centre catehetice, consultori familiali, cursuri de formare permanentă, de formare spirituală, centre de asistenţă socială, centre pentru primirea în viaţă, asociaţii familiale, alte mişcări etc. Este necesar însă ca toate să se dedice în mod serios pentru ajutorarea familiei care se află în criză. De aceea, papa Paul al VI-lea face invitaţii insistente în favoarea unei urgente şi autentice pastoraţii familiale.

El face diverse apeluri mai ales către episcopi, afirmând că apostolatul în familie este indispensabil, este una dintre sarcinile vitale şi de cea mai mare importanţă a acţiunii pastorale. Ei trebuie să se angajeze constant din punct de vedere pastoral pentru promovarea valorilor creştine ale familiei, astfel ca în ea "să se menţină simţul religios, iubirea autentică, spiritul de solidaritate în relaţiile cu alţii, mai ales cu cei care suferă, şi ca să devină un centru de implicare şi de formare creştină" ^[231].

Preoţii. Ei sunt chemaţi să devină consilieri şi ghizi spirituali ai familiilor, pentru a le ajuta să "umble întru lumină" (In 1,17) şi în bine spre idealul creştin. Trebuie să ştie că "pastoraţia familiei se prezintă azi drept cea mai oportună, cea mai angajată şi, de asemenea, cea mai fecundă, cu rezultate binefăcătoare şi de durată. Ea poate solicita, într-adevăr, multă şi delicată muncă din partea păstorilor de suflete, dar le oferă şi cele mai bune satisfacţii şi merite foarte mari" ^[232].

Există apoi instituţiile, invitate să colaboreze în pastoraţia familială. Cea mai importantă este, fără îndoială, Comitetul pentru Familie, care este chemat să găsească mijloacele eficace pentru pastorala familială, să conştientizeze comunităţile creştine în privinţa problemelor de familie, să încurajeze toate iniţiativele, să fie "martorul privilegiat al concepţiei creştine" asupra familiei ^[233].

Între asociaţiile invitate să colaboreze în pastoraţia familială, amintim şi Institutul "Pro Familia" din Brescia, Acţiunea Catolică Italiană şi Centrul Italian Feminin, pentru care pontiful face o minunată sinteză a mesajului conciliar către soţii tineri şi către familiile lumii de azi, şi invită să fie, pentru familii, primii interpreţi fideli prin cuvinte şi prin exemple ^[234].

Diferite apeluri sunt adresate şi grupurilor familiale care pot contribui valid în acest domeniu. Dar mai presus de orice, este invitată la pastoraţia familiei familia însăşi. Este una dintre metodele pastorale cele mai moderne şi cele mai eficace. Conştient de acest lucru, papa Paul al VI-lea cere ca să se acorde cuplurilor un spaţiu mai larg de acţiune în acest sens, amintind "rolul lor de protagoniste ale pastoraţiei", care le vine din harul sacramentului ^[235]. Este vorba, deci, de familie ca subiect de pastoraţie, şi nu numai ca obiect, deci de o pastoraţie a familiei cu familia.

Iată numai câteva dintre frecventele apeluri ale pontifului în direcţia pastoraţiei familiale, prin care el vrea să sensibilizeze conştiinţele tuturor faţă de problemele de familie. Notăm interesul său pentru pastoraţia familiei, manifestat nu numai prin intervenţiile sale ca papă, ci şi anterior, ca arhiepiscop de Milano. Tocmai din motive pastorale de acest gen a scris scrisoarea pastorală Pentru familia creştină, adresată arhidiecezei sale şi încheiată cu invitaţia clară: "Biserica aşteaptă azi ca familia să capete o înfăţişare tot mai luminoasă şi mai puternică; şi astfel, renăscută în conştiinţa naturii sale, a misiunii sale, a înălţării sale supranaturale, familia creştină să dea societăţii exemplul, mărturia şi nostalgia iubirii pe care Cristos a adus-o lumii" ^[236].

Papa Paul al VI-lea este profund convins că idealul familiei creştine este posibil, dar trebuie proclamat, promovat, trebuie desfăşurată o pastoraţie bine concepută şi organizată a familiei, ţinând cont de toate valorile teologice, spirituale, morale, culturale şi sociale. Este convins că de stabilitatea familiei depind societatea civilă şi cea religioasă şi, de aceea, este necesară salvgardarea ei.

Acesta este şi apelul papilor succesivi, care cu egală insistenţă s-au ocupat de familie şi de problemele ei. Biserica, reînnoind conştiinţa absolutei necesităţi a unei pastoraţii adecvate a familiei, continuă să se angajeze pentru valorile sale umane şi creştine şi speră astfel în redescoperirea identităţii sale, în reînnoirea şi perfecţionarea sa. Această angajare decurge şi din conştiinţa că o maturizare a instituţiei familiale se traduce simultan într-o reînnoire a Bisericii şi a întregii societăţi.