FAMILIA

IDENTITATEA TEOLOGICĂ ŞI SPIRITUALĂ A FAMILIEI
ÎN MAGISTERIUL PAPEI PAUL AL VI-LEA
Pr. prof. dr. Alois Bişoc (Iaşi)

3. Familia ca "Biserică familială"

3.1.  Natura "Bisericii familiale"

După ce am analizat dimensiunea teologică şi spirituală a familiei prin prisma voinţei lui Dumnezeu, respectiv a lui Cristos, urmează acum în mod necesar să analizăm dimensiunea sa eclezială, care astăzi este scoasă din ce în ce mai mult în relief. Conştient de importanţa aceste dimensiuni, papa Paul al VI-lea o accentuează deseori în învăţătura sa magisterială. El aminteşte că familia ca "Biserică familială" nu este o invenţie a ultimelor timpuri, ci exista deja la începutul Bisericii. "Acest titlu de "domestica ecclesia" urcă în timp către primii zori ai creştinismului. Este de ajuns să-i amintim pe cei doi soţi, Aquila şi Priscilla, citaţi de sfântul Paul, care-l vor urma pe Apostol în diferitele sale călătorii şi care au avut onoarea de a-l primi ca oaspete în Biserica locală (1Cor 16,19; Rom 16,5; sfântul Paul scria atunci din Efes). Aceasta înseamnă că ospitalitatea familială şi privată a fost cuibul iniţial în care au apărut primele Biserici particulare, deja pătrunse însă de caracterul social, exclusiv, universal al Bisericii lui Cristos şi a lui Dumnezeu" ^[159].

Aceasta era metoda apostolică a sfântului Paul; centrarea Bisericii pe familie. În timpul călătoriilor sale apostolice, el alegea anumite familii din cetăţi care să primească în casele lor comunitatea creştinilor pentru acţiunile de cult, promovând astfel "Bisericile familiale" ^[160].

Şi părinţii Bisericii, când propun idealul familiei, o prezintă ca "mica Biserică". Papa Paul al VI-lea, amintind în special concepţia sfântului Ioan Gură de Aur, exclamă: "În timpurile noastre, atât de dure pentru mulţi, ce mare har este faptul de a fi primiţi în această «mică Biserică», după expresia sfântului Ioan Gură de Aur!"^[161]

Fiind diminuată în decursul istoriei, această conştiinţă a dimensiunii ecleziale a familiei, Conciliul o redescoperă şi o repropune în mod explicit familiei de azi pentru a-i sublinia identitatea creştină. De aceea, vorbind despre familia creştină ca despre "Biserica familială", el scoate în relief fundamentul ei, care este sacramentul căsătoriei, precum şi misiunea eclezială: aceea de a deveni un sanctuar al iubirii, al credinţei, al rugăciunii şi al apostolatului ^[162].

Papa Paul al VI-lea reia doctrina conciliară asupra "Bisericii familiale", considerând-o ca "o recuperare a noţiunii teologice despre familie" ^[163]. El caută să o explice mai amplu şi mai ales să ceară actualizarea sa în viaţa de familie.

Esenţa "Bisericii familiale" este înrădăcinată în sacramentul Căsătoriei. Explicând cum cei botezaţi se căsătoresc "întru Domnul", iar căsătoria lor devine un sacrament prin care ei primesc harul pentru a semnifica şi a fi părtaşi la iubirea divină dintre Cristos şi Biserică, pontiful afirmă că iubirea lor îi constituie într-un nou ordin în Biserică, îi face să devină organul ei, o "celulă" a sa.

De aici am putea înţelege spre ce fel de comuniune intimă, puternică şi bogată, tinde caritatea conjugală, ca realitate interioară şi spirituală, ea transformă comunitatea de viaţă a soţilor în ceea ce s-ar putea numi, după învăţătura autoritară a Conciliului, "Biserică familială", adevărată "celulă a Bisericii", aşa cum zicea preaiubitul nostru predecesor Ioan al XXIII-lea la 3 mai 1959, celulă de bază, celulă în germen, cea mai mică, desigur, dar şi cea mai fundamentală a organismului eclezial^[164].

Binecuvântând pentru prima dată în istoria liturgiei adusă la zi cununia a 13 cupluri în ziua de 13 aprilie 1975, papa afirmă explicit că sacramentul Căsătoriei este fundament al "Bisericii familiale". "Voi reprezentaţi în mod simbolic, în faţa ochilor noştri şi în faţa întregii Biserici, nenumăratul şir de familii care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ca şi voi în dimineaţa aceasta, au pus bazele Bisericilor familiale, aşa cum a denumit Conciliul familia" ^[165].

De aceea, esenţa "Bisericii familiale" nu constă în plasarea Bisericii în casă, nu înseamnă doar un raport pur sociologic, psihologico-spiritual, ci, din contră, un raport intim, teologic, supranatural, fondat pe sacramentul Căsătoriei. Sacramentul acesta inserează familia în Biserică, o face părtaşă la misterul ei şi îi acordă capacitatea de a fi semn eclezial în lume. Pe bună dreptate, papa Paul al VI-lea confirmă expresia unui cuplu din Echipele Notre Dame, care recunoaşte în familia creştină "chipul zâmbitor şi dulce al Bisericii" ^[166].

Fiind "Biserică familială", familia este chemată să edifice Biserica însăşi. Această vocaţie se bazează pe preoţia comună şi universală a credincioşilor, conferită de sacramentul Botezului. Atât preoţia ministerială, care se bucură de speciale facultăţi şi funcţii în Biserică, cât şi preoţia comună a credincioşilor, care are darurile sale, toţi, în măsură diferită, dar întotdeauna operantă, sunt responsabili de vitalitatea spirituală şi de răspândirea Bisericii. Într-un chip deosebit, familia creştină, în virtutea preoţiei comune de la Botez şi a sacramentului Căsătoriei, bucurându-se de daruri specifice, este chemată să construiască Biserica, constituind ea însăşi o comunitate de iubire, de credinţă, de rugăciune şi de apostolat.

Familia creştină este, deci, o "Biserică familială" nu numai la nivelul de "a exista", ci şi în modul de a acţiona, fiind părtaşă la tripla funcţie eclezială: profetică, sacerdotală şi regală. Trebuie precizat însă că "Biserica familială" nu este o alternativă a Bisericii, nu o epuizează, nu posedă toate elementele sale esenţiale. Ea este mai degrabă o "Biserică" incompletă şi imperfectă, o "Biserică" în care se întâlnesc doar unele aspecte ale Bisericii şi are nevoie de aceasta, în special de Euharistie şi de ministerele sale instituite, pentru a-şi putea trăi identitatea.

Totuşi, familia creştină, în modul său, în virtutea sacramentului Căsătoriei şi a Botezului, descoperă, evidenţiază misterul Bisericii şi este părtaşă la misiunea sa specifică de mântuire a lumii. De aceea, este denumită "Biserica familială". Desigur, această dimensiune eclezială a familiei creştine este foarte importantă şi nu putem să nu ne exprimăm satisfacţia atunci când ea este tot mai mult conştientizată şi răspândită în comunitatea casnică, deseori în mod exemplar şi edificator.

3.2.  Sanctuar al iubirii creştine

Misiunea familiei creştine de a semnifica şi de a edifica Biserica se realizează, în primul rând, în virtutea sacramentului Căsătoriei, chiar în esenţa şi în existenţa sa cotidiană întreţesute de relaţiile conjugale şi familiale. Conciliul afirmă cu claritate că familia arată lumii "autentica natură a Bisericii, atât prin iubirea, fecunditatea generoasă, unitatea şi fidelitatea soţilor, cât şi prin binevoitoarea cooperare a tuturor membrilor ei" ^[167]. Pe urmele doctrinei conciliare, papa Paul al VI-lea dă o explicaţie şi mai amplă:

Familia este Biserică familială. Ea reprezintă, în expresia sa onestă şi morală care reuneşte inefabilele şi inepuizabilele armonii a două existenţe într-o singură viaţă, în originea sa sacramentală, care înalţă iubirea naturală, fragilă şi schimbătoare, la nivelul de iubire supranaturală, inviolabilă şi mereu nouă (cf. Ef 5,21-23), în deontologia sa, adică în legea care o guvernează şi care face din iubirea şi unirea iniţială o societate exclusivă şi perenă, o unitate admirabilă ce o reflectă pe aceea dintre Cristos şi Biserică, reprezintă şi constituie - după cum spuneam - o mică Biserică, un "element" al zidirii unicei şi universalei Biserici, care este întregul Trup mistic al lui Cristos^[168].

Este o vocaţie care nu anulează valorile naturale ale familiei, ci se realizează în interiorul legăturilor sale de carne şi sânge, deoarece valorile naturale ale iubirii sunt înălţate până acolo încât devin semn şi loc al comuniunii perfecte dintre Cristos şi Biserică. Acest caracter sacru al familiei creştine nu răpeşte nimic din integritatea şi naturalitatea familiei obişnuite, ci o luminează lăuntric cu un spirit nou de iubire şi de fericire, o întăreşte în încercările şi suferinţele vieţii, îi conferă conştiinţa misiunii sale proprii, îi dă sensul, gustul, tăria, înţelepciunea adevăratei arte de a trăi împreună viaţa muritoare în funcţie de viaţa nemuritoare.

Deci, familia creştină este "Biserică" în toate momentele existenţiale. Iubirea supranaturală, care vine de sus prin har, angajează nu numai relaţiile dintre soţi, ci şi cele dintre părinţi şi copii. Ea se extinde tot mai abundent asupra soţilor de la unul la celălalt şi de la ambii părinţi la copii, în schimburi reciproce. Ei realizează astfel acea artă de a trăi împreună, acea "intimă comunitate de viaţă şi de iubire". Într-adevăr, Biserica însăşi este chemată să trăiască comuniunea de iubire. De aceea, fiind conştientă de dimensiunea sa eclezială, şi familia creştină, în felul ei, trebuie să tindă pentru a deveni o comunitate de iubire.

Referindu-se în special la soţii şi la părinţii creştini, papa Paul al VI-lea, folosind cuvintele Conciliului, aminteşte că ei trebuie să se iubească şi să-i educe creştineşte pe copiii lor: "Numai astfel oferă tuturor exemplul unei iubiri neobosite şi generoase, edifică fraterna societate a carităţii şi devin martori şi cooperatori ai Maicii Biserici"^[169].

Este vorba de o iubire totală, fecundă, fidelă, de o iubire care devine caritate faţă de Dumnezeu întru răspândirea împărăţiei sale pe pământ, trupul mistic al lui Cristos, Biserica. Iubirea rodnică trebuie să fie înţeleasă nu numai din punct de vedere fizic, ci şi spiritual, ca o iubire ce se prelungeşte prin şi în educaţie. Fiind, de iure, primii educatori ai fiilor lor, părinţii trebuie să facă din familie o bază de creştere fizică şi spirituală şi, prin urmare, o adevărată celulă a societăţii şi a Bisericii. De mare importanţă în misiunea educativă e castitatea, deoarece, prin ea, părinţii dau exemplu viu fiilor lor de fidelitate faţă de Dumnezeu şi, în această ascultare faţă de Dumnezeu, primesc şi harurile necesare pentru misiunea lor de educatori creştini.

Fără îndoială, există şi etape şi faze dificile în viaţa conjugală şi de familie, însă soţii, părinţii nu trebuie să se descurajeze, ci să trăiască în realismul creştin care-i conduce spre a se recunoaşte ei înşişi ca o comunitate aflată în drum spre perfecţiune, ca o comunitate inserată în misterul pascal, prin care, în sânul marii Biserici, această mică Biserică se recunoaşte în acest caz prin ceea ce ea este cu adevărat: o comunitate slabă şi uneori păcătoasă şi penitentă, dar iertată, în drum spre sfinţenie.

Deci, familia creştină nu este o comunitate perfectă, ci, mai degrabă, "o şcoală şi o sală de gimnastică" în care învăţăm a ne iubi, a ne ierta, a ne corija, a ne edifica reciproc pentru a ajunge la perfecţiune. Toţi membrii ei: tată, mamă, fii, participă la ea pe baza iubirii naturale transformate de har în iubire creştină, şi, încă şi mai mult, în caritate creştină, virtutea prin care, în credinţă, este iubit şi slujit Cristos în celălalt membru al familiei, aşa cum se întâmplă în comunitatea eclezială. De aceea, papa Paul al VI-lea cere familiei:

Caritatea voastră, realizată de Cristos, să se reverse asupra voastră. Voi trebuie să fiţi cămine ale iubirii umane primordiale, pe care Domnul, prin sacramentul Căsătoriei, a ridicat-o la gradul de caritate, de har supranatural. Taţi, mame, fii ai familiei, faceţi din casa voastră o mică societate ideală, unde iubirea să domine suverană; ea să fie o şcoală casnică a oricărei virtuţi umane şi creştine ^[170].

Convins de importanţa iubirii în familie, Pontiful va relua deseori acest subiect în discursurile sale, ce abundă în diferite expresii ca: familie "concepută şi organizată ca o comunitate de iubire creştină", "cuib sacru de iubire şi de viaţă, şcoală a bunătăţii şi a virtuţii", "cămin de iubire, de bună înţelegere", "prezidiu de autentică iubire conjugală, de unitate şi de pace" ^[171]. Folosindu-se de imaginea exemplară a preasfintei Familii, papa urează familiilor, în diferite ocazii, "să fie pătrunse adânc de sensul constitutiv al propriei lor iubiri de nedesfăcut şi a unităţii lor, prin multiplele virtuţi care-i alcătuiesc fericirea şi demnitatea; să fie, de asemenea, pătrunse de simţul creştin care exprimă misterul reflectat de societatea conjugală, cel al iubirii infinite cu care Cristos iubeşte Biserica" ^[172].

Iată, deci, cum se întrupează şi se manifestă în familie misterul Bisericii. Fiind sanctuar al iubirii creştine, familia este şi sanctuar casnic al Bisericii, este "Biserica familială", este "element" de construcţie a Bisericii propriu-zise. De aceea, Biserica află în familia creştină o posibilitate şi o speranţă de a se naşte, de a trăi şi de a creşte.

3.3.  Sanctuar de credinţă

Una dintre misiunile cele mai importante ale Bisericii este aceea de a proclama, de a vesti evanghelia. Prin urmare, şi familia creştină, întrucât este "Biserică familială", este chemată să ia parte la această misiune profetică. Papa Paul al VI-lea subliniază acest lucru afirmând că

familia, ca şi Biserica, trebuie să fie un spaţiu în care evanghelia este transmisă şi din care evanghelia să se răspândească în jur. Deci, înlăuntrul unei familii conştiente de această misiune, toţi membrii ei evanghelizează şi sunt evanghelizaţi. Părinţii nu numai că transmit fiilor lor evanghelia, dar pot primi şi ei de la aceşti fii aceeaşi evanghelie trăită profund ^[173].

Cu alte cuvinte, familia creştină nu este numai obiect de evanghelizare, ci este şi subiect de evanghelizare. În ea este prezent un adevărat "potenţial de evanghelizare", întrucât membrii ei transmit evanghelia nu numai prin cuvânt, ci şi prin viaţa zilnică, prin relaţiile naturale şi familiale, de afecţiune şi de intimitate, călăuzite de credinţă. Conciliul vede în familia creştină o excelentă şcoală pentru apostolatul laicilor, în care soţii sunt chemaţi să fie "unul pentru altul şi, împreună pentru fiii lor, martori ai credinţei şi ai iubirii faţă de Cristos" ^[174]. Este însă necesar de notat că, potrivit concepţiei papei Paul al VI-lea, chiar şi fiii sunt chemaţi să dea mărturie despre evanghelie părinţilor lor prin exemplul unei vieţi pline de credinţă, şi nu numai viceversa. El caută să propună astfel o familie în care principiile evanghelice să fie în centrul dialecticii constructive dintre părinţi şi fiii lor, dintre fii şi părinţi.

Totuşi, atenţia Pontifului se concentrează mai ales asupra datoriei părinţilor de a evangheliza, de a-i educa pe copiii lor în credinţă. În primul rând, papa îi îndeamnă insistent pe părinţii catolici să insereze îndată pe pruncii lor în "familia nemuritoare care este Biserica, prin sfântul Botez", şi de a-i educa în concordanţă cu această renaştere spirituală. Şi în această ordine de idei, nu putem să nu cităm, cel puţin în parte, minunata pagină a papei Paul al VI-lea care conţine cuvintele adresate Echipelor Notre Dame, cuvinte în care este exaltată credinţa părinţilor în îndeplinirea acestor datorii creştine:

Deveniţi mamă şi tată, soţii descoperă cu mirare, la izvorul baptismal, că fiul lor, în acel moment este fiul lui Dumnezeu "renăscut din apă şi duh" (In 3,5) şi că le este încredinţat pentru ca ei să vegheze, să se înţeleagă bine, atât asupra creşterii sale fizice şi morale, cât şi a înmuguririi şi a deplinei dezvoltări în el a "omului nou" (Ef 4,24)... Astfel, educaţia devine o adevărată slujire a lui Cristos, potrivit cuvintelor sale: "Ceea ce faceţi unora dintre aceştia mici, mie îmi faceţi" (Mt 2,56) ^[175].

Apoi, educaţia creştină nu este doar o slujire a lui Cristos, ci şi o colaborare la rodnicia Bisericii. Educând în mod creştinesc pe copii, părinţii îi inserează în Biserică, făcând ca ea să crească tot mai mult. Ei trebuie să fie conştienţi că această misiune îi priveşte pe ei înşişi, în primul rând. "Şi părinţii unde sunt? [întreabă papa] Nu sunt ei oare primii învăţători ai fiilor lor? Da, ei sunt asociaţi responsabilităţii şi ministerului Bisericii pentru a-i iniţia pe fiii lor în credinţă şi în rugăciune"^[176].

Este o întrebare prin care papa se referă la indiferenţa multor părinţi faţă de misiunea ce le revine: a-i educa în credinţă pe fiii lor. El vrea de aceea să amintească părinţilor că ei sunt protagoniştii credinţei pentru fiii lor şi că nu trebuie să îi delege pentru această misiune pe preoţi sau pe profesorii de religie. Spre a veni în ajutor părinţilor, pontiful însuşi le oferă un model de lecţie de religie:

Treziţi, părinţilor conştiinţa micuţilor voştri în a căuta ceea ce este prioritar în viaţa voastră şi descoperiţi-le îndată taina interpretării şi fericirii ei: chiar şi copilul este un "credincios", un membru viu al Bisericii care este superfamilia societăţii casnice şi sociale. Şi pe măsură ce copilul creşte, să fie conştientizat asupra nobleţei sale caracteristice: tu eşti creştin, ştii de asta? Acest lucru este un noroc pentru tine, este o fericire pentru viaţa ta; niciodată nu trebuie să te ruşinezi de faptul că te afli în împărăţia lui Cristos; un sacrament nou, cel al Mirului, trebuie să te întărească pe tine, creştinule! ^[177].

Opera de încreştinare începută cu Botezul trebuie continuată de părinţi prin conştientizarea fiilor lor cu privire la demnitatea creştină şi prin pregătirea la primirea sfintelor sacramente. În ceea ce priveşte sacramentele, papa aminteşte în special sacramentul Mărturisirii, al Euharistiei şi al Mirului.

Papa Paul al VI-lea insistă în mod deosebit asupra datoriei creştinilor de a urma şi de a cultiva chemarea fiilor lor la preoţie şi la viaţa monahală, să-şi amintească de faptul că lipsa de vocaţii este cauzată în mare măsură de ambientul familial. Papa cere de mai multe ori, prin cuvintele Conciliului, de a face din cămin "un prim seminar" ^[178]. Cere părinţilor să fie generoşi în a oferi un fiu sau o fiică de-a lor în slujba Bisericii şi de a contribui astfel la eficienţa apostolică a Bisericii în lumea de azi. Spre a ilustra importanţa educaţiei creştine în familie referitor la vocaţii, el afirmă că "acolo unde se înfiripă multe vocaţii la starea preoţească şi monahală, acolo se trăieşte în mod generos conform evangheliei, acolo este un semn că există părinţi fervoroşi buni, care nu numai că nu se tem, dar se simt bucuroşi şi onoraţi de a-i dărui Bisericii pe fiii lor"^[179].

Sarcina educaţiei nu este uşoară, dar părinţii trebuie să fie siguri de ajutorul divin prin harul sacramentului Căsătoriei. Mai mult, ei au deja un "dar minunat" de la Dumnezeu, darul de a reprezenta, în timp ce educă, iubirea lui Dumnezeu, providenţa sa, autoritatea sa, şi astfel "micul botezat", prin iubirea părinţilor, descoperă iubirea paternă a lui Dumnezeu şi, ne zice Conciliul, "prima experienţă a Bisericii" ^[180]. Mărturia iubirii creştine a soţilor între ei şi a acestora pentru fiul lor este deja prin ea însăşi un anunţ fără cuvinte că el este fiu al lui Dumnezeu, că trăieşte în familia sa ca într-o Biserică.

Este evidenţiată aici tema eficacităţii exemplului în pedagogia educaţiei. Este foarte bine cunoscută zicala verba movent, exempla trahunt. Lucrul acesta este foarte adevărat, îndeosebi când este vorba de tineri. Ei dau crezare mai curând faptelor decât cuvintelor. Tot aşa şi în familie, mărturia elocventă a coerenţei creştine este cea mai eficace şi solidă educaţie şi evanghelizare. Papa Paul al VI-lea le zice părinţilor: "exemplul pe care-l daţi, jertfele pe care le săvârşiţi, binele pe care-l faceţi este prima şi cea mai importantă şcoală de catehism şi de practică creştină pentru fiii voştri" ^[181]. Deci, vestirea credinţei în "Biserica familială" trebuie să fie vie, şi nu doar verbală.

De asemenea, familiile creştine sunt îndemnate să fie tot atâtea sanctuare în care se formează bunii slujitori ai lui Dumnezeu, fiii credincioşi ai Bisericii, cetăţeni oneşti şi muncitori. Papa îşi exprimă încrederea Bisericii în părinţi, în vocaţia lor de a-i educa, afirmând: "Contăm pe voi, în special pe voi, soţi şi părinţi creştini, pentru ca viaţa căminelor voastre să fie profund creştină" ^[182]. Într-adevăr, de modul în care ei îşi vor îndeplini misiunea va depinde integritatea şi soliditatea societăţii civile, fecunditatea însăşi a Bisericii. În special azi, când "climatul secularizării" este mult mai rigid ca altădată, se observă mai clar necesitatea ca familia creştină să apară ca un sanctuar de credinţă, ca o comunitate care evanghelizează şi educă în credinţă şi la credinţă. Mai mult încă, rolul "Bisericii familiale" devine mai necesar şi mai urgent acolo unde domneşte un climat antireligios.

3.4.  Comunitate în rugăciune

Un alt aspect caracteristic al "Bisericii familiale" este acela de a fi comunitate de cult înlăuntrul căreia rugăciunea comunitară este una dintre cele mai vechi şi mai preţioase tradiţii ale sale. Deja la începutul creştinismului, casa era un loc de cult, o Biserică ce se ruga şi îl lăuda pe Domnul. Redescoperind valoarea eclezială a familiei creştine, Conciliul învaţă că ea trebuie să se manifeste ca sanctuarul casnic al Bisericii prin "rugăciunea înălţată lui Dumnezeu în comun"^[183]. Papa Paul al VI-lea se va referi de mai multe ori la această învăţătură conciliară, subliniind că, "pentru recuperarea noţiunii teologice a familiei ca Biserică familială, trebuie în mod coerent să se depună un efort concret pentru a instaura în viaţa de familie rugăciunea în comun"^[184].

Este un aspect care face şi mai mult vizibilă esenţa familiei ca sanctuar al Bisericii, ba chiar este un element indispensabil pentru ea. Familia este "Biserică familială", adică membrii ei înalţă în comun rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu; aşa încât, dacă nu ar exista acest element, îi va lipsi caracterul însuşi de familie creştină.

Papa Paul al VI-lea înrădăcinează această doctrină în preoţia comună baptismală, care cheamă familia să participe atât la misiunea evanghelizatoare a Bisericii, cât şi la celebrarea cultului ei, a cărei expresie deosebit de relevantă este rugăciunea. Familia creştină este chemată în acest sens la funcţia sacerdotală a Bisericii, de a oferi jertfa rugăciunii ca Biserică şi în Biserică. Exprimându-şi satisfacţia pentru retrezirea "sentimentului eclezial" în familia creştină, pontiful îndeamnă: "Noi vă rugăm, fii preaiubiţi şi pe voi, în special familii creştine nou întemeiate, să acordaţi, într-o formă cuvenită şi într-o manieră discretă, dar şi printr-o expresie religioasă, deschisă şi colectivă, multă cinste rugăciunii în comun în casele voastre" ^[185]. Şi în chemarea la rugăciunea în comun, ca şi în cea a credinţei, atenţia papei se opreşte cu precădere asupra datoriei foarte grave a părinţilor de a-i învăţa pe fiii lor să se roage şi a le da exemplu de viaţă de rugăciune. Ei sunt chemaţi să colaboreze la misiunea Bisericii, iniţiind pe copiii lor în rugăciune. În această operă este subliniat, în chip special, rolul mamei. Ea are în această primă pedagogie a religiei o sarcină pe cât de importantă şi de demnă, pe atât de frumoasă şi de emoţionantă. Papa nu ezită să le întrebe pe mame dacă ele îşi îndeplinesc într-adevăr această mare datorie a lor: "Mame, îi învăţaţi voi pe copilaşii voştri rugăciunile creştinului? (...) Îi ajutaţi, dacă sunt bolnavi, să se gândească la Cristos suferind? Să o cheme în ajutor pe sfânta Fecioară şi pe sfinţi? Ziceţi cu ei rugăciunea Rozariului în familie?" ^[186].

Dar această sarcină este şi a taţilor de familie, în ciuda marilor dificultăţi pe care ei le întâlnesc azi pentru a fi mai des prezenţi în mijlocul familiei. Ei trebuie să se roage în familie şi să dea mărturie de viaţă creştină, de aceea, papa nu-i cruţă nici pe ei de această întrebare: "Şi voi, taţilor, ştiţi să vă rugaţi împreună cu fiii voştri? Cu întreaga comunitate casnică? Cel puţin din când în când? Exemplul vostru, în corectitudinea gândirii şi a acţiunii, sprijinit de câte o rugăciune comună, valorează cât o lecţie de viaţă, cât un act de cult, având un merit excepţional"^[187].

Cu toate acestea, el ştie că există mulţi părinţi creştini buni care se străduiesc să îndeplinească această importantă şi sacră misiune, şi exprimă gratitudinea şi elogiul adresat lor zicând: "Un cuvânt de felicitare merită acele mame, acei părinţi care se fac învăţători plăcuţi ai copilaşilor lor, deschizându-le buzele spre a-i învăţa primele rugăciuni"^[188].

Este momentul să spunem un cuvânt despre tipul de rugăciuni de recitat în comun. În afară de cele obişnuite, papa Paul al VI-lea indică în special două: Rozariul şi Liturgia orelor. Amintind de directivele reglementării generale cu privire la Liturgia orelor, potrivit căreia familia este unul dintre grupurile potrivite pentru recitarea în comun a Oficiului divin, el afirmă că "nimic nu trebuie lăsat neîncercat, pentru ca această indicaţie clară să găsească în familiile creştine o aplicare tot mai mare şi îmbucurătoare" ^[189]. Fără îndoială, celebrarea în comun a Liturgiei orelor este culmea la care poate ajunge rugăciunea casnică.

O altă rugăciune foarte recomandată de pontif este Rozariul, considerat ca una dintre cele mai excelente şi eficace rugăciuni în comun pe care familia creştină este invitată să le recite. El cere ca, "atunci când întâlnirea în familie devine timp de rugăciune, Rozariul să fie expresia sa frecventă şi plăcută" ^[190]. Din fericire, sunt încă multe familii creştine în care se recită în comun această frumoasă rugăciune mariană.

Papa Paul al VI-lea nu dă indicaţii asupra altor tipuri de rugăciune în familie, dar una dintre iniţiativele sale cele mai lăudabile în acest domeniu este aceea de a veni în ajutor familiilor cu o carte specială de rugăciuni. Prima dată face acest lucru în 1956, ca arhiepiscop de Milano, printr-o carte intitulată Il rituale della famiglia - Ritualul familiei ^[191]. Montini spune în introducere: "Cu acest mic Ritual, tata, mama şi copiii devin promotorii cultului lui Dumnezeu în intimitatea vieţii casnice^[192]. Iniţiativa este reluată cu ocazia Anului Sfânt 1975, cerând familiilor creştine să se obişnuiască cu rugăciunea în comun făcută în casă.

Noi ne propunem în acest an... de a pune în mâinile parohilor, spre a o distribui şi recomanda cu ocazia binecuvântării caselor, o cărticică de rugăciuni elementare care se pot recita în fiecare locuinţă de membrii înşişi ai familiei, care trebuie să se înalţe la casnica, dar minunata şi emoţionanta demnitate de "domus ecclesiae", de "Biserică familială", aşa cum a fost altădată: fiecare casă să fie un cămin de iubire, de bună înţelegere, de rugăciune, de formare creştină nouă şi dinamică ^[193].

Într-un discurs către clerul roman, papa Paul al VI-lea îi invită pe preoţi să colaboreze în mod insistent la distribuirea cărţii, exprimând speranţa vie de a reaprinde în acest mod în creştini arta şi voinţa de a se ruga în case, în fiecare familie în parte.

Pontiful nu este străin de dificultăţile pe care le întâmpină omul zilelor noastre în a se ruga, în a vorbi cu Dumnezeu. Este, de asemenea, conştient de dificultăţile create de condiţiile sociale, de diferite servicii, care nu favorizează întâlnirile familiale frecvente. Cu toate acestea, părinţii sunt îndemnaţi să se sacrifice pentru a elimina obstacolele din calea rugăciunii familiale, deoarece este ceva caracteristic activităţii creştinului de a nu se lăsa învins de condiţionările mediului, ci de a le depăşi; de a nu ceda, ci de a se ridica deasupra lor.

Dintre toate acestea, se poate nota marea importanţă pe care papa Paul al VI-lea o atribuie rugăciunii în familie. Aceasta este una dintre cerinţele sale cele mai insistente, pe care o adresează familiei creştine pentru a putea realiza cu adevărat imaginea Bisericii. Şi nu numai că se manifestă ca sanctuar al Bisericii, dar chiar o şi construieşte în sens spiritual. "Luaţi aminte, aşa construiţi Biserica", zice pontiful^[194]. Aceasta ar voi să însemneze, de asemenea, că o familie care este model de viaţă religioasă şi de rugăciune devine ca un fel de trambulină de lansare eclezială pentru membrii ei. Ei sunt inseraţi cu uşurinţă în cultul şi în viaţa Bisericii şi se vor simţi bine dacă propria lor familie este o "Biserică".

3.5.  Chemare la apostolat

Familia creştină nu este o comunitate închisă în ea însăşi. Întrucât este "prima şi vitala celulă a societăţii", ea este chemată să se deschidă, este chemată la apostolat, chemare "de excepţională importanţă atât pentru Biserică, cât şi pentru societate" ^[195]. Fiind subiect de evanghelizare şi de apostolat al interiorului ei, ea este chemată să fie tot astfel şi în exterior, dând mărturie şi dedicându-se slujirii fraţilor. Pe fundalul doctrinei conciliare, papa Paul al VI-lea învaţă că familia trebuie să fie îndreptată spre exterior spre binele altora, trebuie să aibă o valenţă evanghelizatoare şi misionară. Într-adevăr, aceasta este vocaţia Bisericii însăşi, dar este şi cea a familiei creştine, întrucât este "Biserică familială". Ea este "Biserică familială", zice papa, dacă toţi membrii ei împreună "promovează dreptatea, practică faptele de milostenie, se dedică slujirii fraţilor, iau parte la apostolatul celor mai vaste comunităţi locale" ^[196].

Există multiple opere de apostolat familial. În primul rând, papa Paul al VI-lea acordă o mare însemnătate apostolatului între familii. El este "o nouă şi foarte importantă formă de apostolat de la semen la semen; soţii înşişi sunt cei care devin apostoli şi călăuze ai altor soţi" ^[197]. Este un apostolat foarte util şi eficace, deoarece experienţa altora are întotdeauna o mai mare forţă de convingere şi de succes. Practic, el se concretizează în pregătirea logodnicilor, în ajutorarea tinerelor cupluri şi a cuplurilor aflate în dificultate. Astfel, cuplurile creştine colaborează în mod activ la misiunea evanghelizatoare a Bisericii. Cooperarea este necesară atât pentru eficacitatea lor în apostolatul familial, cât şi pentru posibilitatea lor de acţiune în acele ambiente unde sunt dificile intervenţiile Bisericii. Pontiful subliniază de mai multe ori necesitatea unei atari forme de apostolat, întrucât ea este una dintre cele care azi apar mai oportune.

Altă formă de apostolat este ospitalitatea. Familia nu trebuie să fie închisă, izolată, ci prietenă cu alte familii, solidară cu cei care aparţin comunităţii, cordială, interesată pentru faptele bune. Papa aplică îndemnul sfântului Paul, "Practicaţi ospitalitatea", (Rom 12,13) tuturor cuplurilor şi dă ca exemplu ospitalitatea familiei Aquila şi Priscilla (cf. Fap 18,2-3; Rom 16,3-4). Familia creştină, deci, este chemată să fie deschisă, generoasă, gata să primească şi să îi ajute pe toţi. Accentuând utilizarea acestei "forme eminente a misiunii apostolice a familiei", Pontiful afirmă: "Ce har mare este faptul de a fi primiţi în această «mică Biserică»... de a intra în afecţiunea ei, în a descoperi maternitatea ei, în a experimenta mila sa..." ^[198] Desigur, este vorba de o ospitalitate care nu se limitează numai la nişte opere de ajutor material, dar cuprinde şi opere cu caracter spiritual, religios, întâlniri de rugăciune, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de pregătire catehetică, aşa cum era la începutul creştinismului.

Apostolul familiilor creştine trebuie să se deschidă şi problemelor sociale şi să ia parte activă la ele. De exemplu, este de datoria lor să sprijine şcoala şi să participe la consfătuirile de clasă. Este sarcina lor aceea de a dialoga întotdeauna cu responsabilii publici, de a colabora cu asociaţiile creştine; aşa, de exemplu, mai ales în domeniul mass-media. Le revine lor mai întâi misiunea de a afirma dreptul părinţilor la educarea fiilor lor, la apărarea demnităţii şi autonomiei familiei, întru a-i oferi locul fundamental în societate şi a-i favoriza stabilitatea, precum şi spre a-i rezolva problemele sale referitoare la salariu, la locuinţă etc. ^[199]. Există o serie întreagă de drepturi ale familiei pentru care papa Paul al VI-lea, cu fermitate şi curaj, şi-a ridicat glasul. Azi notăm cu satisfacţie faptul că Biserica a adunat drepturile familiei într-un document special: Carta drepturilor familiei (25.11.1983).

O importantă formă de apostolat este mărturia. "Un om şi o femeie care se iubesc, surâsul unui copil, pacea unei familii: toate sunt o predică fără cuvinte, dar admirabil de convingătoare", zice pontiful ^[200]. Este adevărat că mai multă încredere inspiră martorii decât maeştrii. Conştientizarea eficacităţii mărturiei este pentru papa Paul al VI-lea un motiv să invite insistent la apostolatul prin exemplul vieţii de credinţă şi de iubire creştină. Prin viaţa lor exemplară, manifestată zilnic în orice împrejurare, familiile creştine luminează celelalte familii şi devin astfel o chemare de a primi vestea cea bună a evangheliei. Fără îndoială, o familie în care sunt trăite valorile evanghelice într-un dinamism fortificant nu poate să nu strălucească şi să nu atragă şi alte familii în orbita ei de credinţă, de iubire şi de caritate. Ea, într-adevăr, "prin exemplul şi prin mărturia sa, acuză lumea de păcat şi îi luminează pe cei care caută adevărul" ^[201].

Splendid exemplu de apostolat sunt grupurile familiale. Aceste familii, care doresc să trăiască o mai profundă spiritualitate familială, au cu siguranţă mai mult succes dacă sunt unite cu alte familii într-o împărtăşire a datoriilor şi idealurilor. În acest mod, este posibil pentru ele să se întâlnească mai uşor, să discute problemele familiale, creştine, culturale, sociale, să se instruiască în mod reciproc, să se ajute, să se angajeze în apostolat, să trăiască mai intens valorile creştine ale căsătoriei şi ale familiei.

Amintim succint câteva dintre grupurile familiale. În primul rând, amintim Les Equipes Notre-Dame, fondate de Henry Caffarel în 1939 în Franţa. Tocmai acestei mişcări îi dedică papa Paul al VI-lea unul dintre cele mai admirabile discursuri despre spiritualitatea conjugală şi familială. Numindu-le "celule vii şi active" ale Bisericii, Pontiful exprimă marele său respect şi satisfacţia sa pentru ele, adăugând: "Cupluri încercate, cupluri fericite, cupluri fidele, voi pregătiţi pentru Biserică şi pentru lume o nouă primăvară ai cărei primi muguri ne fac să tresăltăm de bucurie" ^[202]. Şi continuă, cerându-le, lor şi tuturor cuplurilor creştine răspândite în lume, să fie, prin faptele lor bune, lumină în lume pentru slava lui Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 5,16).

O altă mişcare importantă este formată de Grupurile de spiritualitate familială, fondate de Mons. Carlo Colombo în 1961. Exprimând bunăvoinţa sa pentru viaţa lor exemplară, papa Paul al VI-lea le încurajează să dea mărturie în lume despre arta creştină de a iubi în sacramentul Căsătoriei, de a aduce în societatea de azi "suflul unei vieţi de har integral trăite, în care Domnul, ca în Edenul din zorii creaţiei, să poată găsi toate satisfacţiile sale"^[203].

O specială referire facem la mişcarea Apostolii căminului (Apostoli del focolare), ce ţine de Institutul "Pro Familia" din Brescia şi care-şi trage originea din prima Şcoală a Bunei Gospodine (Scuola della Buona Massaia), concepută de Don Zuaboni în 1918. Constatând cu bucurie opera şi viaţa membrilor săi, care printr-o publică promisiune făcută în faţa episcopului se angajează în a sfinţi viaţa de familie, papa Paul al VI-lea afirmă că, în acest mod, ei sunt "mărturii vii ale măreţiei, frumuseţii şi sfinţeniei căsătoriei creştine în faţa lumii" ^[204].

Amintim aici şi alte grupări ca: Gruppi famiglia a Acţiunii Catolice Italiene, Famiglie nuove a Focolarinilor, Domus Christianae etc. Toate acestea sunt grupuri familiale care, prin mărturia lor de viaţă creştină şi prin apostolatul lor, pot să se transforme în adevărate celule ale comunităţii ecleziale şi civile. Numărul lor crescând poate fi considerat ca un semn al timpurilor. Mărturia şi angajarea familiei creştine în a trăi şi a transmite mesajul creştin în lume este o nouă formă de apostolat care apare azi tot mai necesară. Sub această formă, familia se prezintă ca celulă vie şi activă a Bisericii, este cu adevărat"Biserică familială". De aceea, ea este tot mai mult încurajată de Biserică.