FAMILIA

IDENTITATEA TEOLOGICĂ ŞI SPIRITUALĂ A FAMILIEI
ÎN MAGISTERIUL PAPEI PAUL AL VI-LEA
Pr. prof. dr. Alois Bişoc (Iaşi)

2. Familia sfinţită de Cristos

2.1.  Prin reconfirmarea proiectului iniţial

Familia concepută în planul divin ca o comunitate de iubire unică, fidelă şi, deci, fecundă, era o operă foarte bună şi frumoasă la început. Dar păcatul a umbrit proiectul iniţial al lui Dumnezeu, făcând ca valorile comuniunii interpersonale în cadrul cuplului să-şi piardă puritatea şi frumuseţea primordială. Se răspândiră, în schimb, adulterul, divorţul, poligamia, sclavia femeii şi aşa mai departe.

Totuşi, Dumnezeu nu a permis ca planul său asupra instituţiei familiale să fie distrus complet. Deja în Vechiul Testament se pot sesiza momente în care este exaltată fidelitatea conjugală şi luată ca model al alianţei lui Dumnezeu cu poporul său, acesta din urmă fiind deseori infidel (cf. Os 2,18-25; Ier 3; Is 54,5-8), şi în care este exaltată măreţia şi frumuseţea iubirii (cf. Ct)

A fost necesar să vină Isus pentru a restaura deplin şi definitiv alianţa divino-umană; ca Mire, el iubeşte şi se dăruieşte pentru a mântui lumea (Ef 5,23-25). Prin el, căsătoria şi familia sunt readuse la proiectul divin iniţial şi redobândesc o nouă valoare în economia divină. Dar mai înainte de a interveni în mod explicit prin învăţătura sa, Isus a exprimat în mod explicit valoarea căsătoriei şi a comunităţii de familie prin persoana şi prin însăşi viaţa sa, alegând să vină în lume, ca toţi oamenii, prin intermediul unui cuplu: Iosif şi Maria. Mântuitorul a început opera de mântuire prin intermediul acestei uniri virginale şi sfinte în care se manifestă atotputernica sa voinţă de a purifica şi de a sfinţi familia, sanctuar de iubire şi leagăn al vieţii.

Cristos onorează familia întrupându-se în ea, acceptând legăturile de sânge, fiind părtaş la bucuriile şi suferinţele ei, petrecând în ea cea mai mare parte a vieţii pământeşti, crescând în tăcere, în ascultare, în muncă, mai înainte de a începe în mod public misiunea sa mesianică. Prin această alegere, Isus a aprobat, a reconfirmat importanţa şi demnitatea familiei, a ratificat, a canonizat, a sfinţit această instituţie comună nouă, tuturor, şi generatoare a existenţei umane. Cu Isus, familia din Nazaret devine un exemplu de comunitate familială, de comuniune de iubire şi de viaţă sfântă.

Începându-şi viaţa publică, Isus o inaugurează chiar în ambianţa unei sărbători matrimoniale, dedicându-i prima sa minune (cf. In 2,1-11). Ne amintim apoi celelalte momente în care Isus a fost părtaş la viaţa de familie. Este suficient de a-l revedea în casa Martei şi a Mariei, surorile lui Lazăr (cf. Lc 10,38-42), în casa lui Simon fariseul (cf. Lc 7,35-50), în casa lui Petru (cf. Lc 4,38 ş.u.), a lui Iair (cf. Lc 8,40-56).

Dar în afara tuturor acestor episoade, Isus a intervenit în mod direct şi decisiv prin predica sa pentru a restabili concepţia şi demnitatea căsătoriei şi a familiei într-o societate favorabilă divorţului şi coruptă de păcat. În acest fel, Domnul Isus Cristos s-a prezentat oamenilor ca învăţător, renovator şi reformator al familiei.

Mai înainte de toate, în învăţătura sa cu privire la căsătorie, Isus nu face altceva decât să ne retrimită la începutul creaţiei, la proiectul primordial al lui Dumnezeu Tatăl, pentru a readuce instituţia matrimonială la "puritatea de la început", deoarece "la început nu a fost aşa" (cf. Mt 19,8). Pentru a înţelege mai bine cum Cristos a restabilit demnitatea primordială a cuplului, vom face apel, împreună cu papa Paul al VI-lea, la textul din Evanghelia după Matei 19,3-8 ^[143]. Mesajul evanghelic aminteşte că, la întrebarea fariseilor cu privire la divorţ, Isus declară voinţa precisă a lui Dumnezeu încă de la începutul creaţiei, servindu-se de două versete din Geneză: adică de Gen 1,27, asupra diferenţierii sexuale voite de Dumnezeu, şi de Gen 2,24, cu privire la vocaţia bărbatului şi a femeii de a fi un singur trup, încheind apoi cu proclamarea legii universale şi fără excepţie a unităţii şi indisolubilităţii căsătoriei: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mt 19,6). Permisiunea de divorţ acordată de Moise este interpretată de Isus doar ca un rezultat istoric derivat din "împietrirea inimii" (Mt 19,8). El, în schimb, desfiinţează permisiunea mozaică şi se prezintă ca reînnoitor hotărât al adevărului primordial despre cuplu în planul divin. Cuplul a fost conceput şi voit de Dumnezeu ca indisolubil, şi acest principiu, înscris deja în dreptul natural, a fost confirmat şi întărit pentru creştini de legea Evangheliei, acolo unde Cristos face observaţia că omul nu poate îndrăzni să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.

Pentru pontif, ca şi pentru Cristos, soţii sunt uniţi de Dumnezeu însuşi, şi nu doar cauzele naturale sunt cele care duc la întemeierea familiei, ci "Dumnezeu însuşi a pus mâinile asupra ei, fiindcă zice: «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu trebuie să despartă»" ^[144]. De aceea, Cristos cere fidelitate absolută în viaţa conjugală, condamnând adulterul şi divorţul (cf. Mt 5,32 şi 19,9; Lc 16,18). Fidelitatea absolută trebuie să fie înţeleasă şi respectată chiar şi în gânduri şi în inimi, şi nu doar în extern (cf. Mt 5,28). Isus vrea să dea astfel căsătoriei o "inimă nouă", să conducă instituţia familială la perfecţiunea, la idealul fixat de Dumnezeu.

Învăţătura lui Isus Cristos asupra unităţii şi indisolubilităţii instituţiei conjugale are întotdeauna valoare de lege, deoarece este o lege a lui Dumnezeu, lege divină care nu se schimbă, care nu se învecheşte. Ea are valoare pentru toţi, deoarece, fiind lege a lui Dumnezeu, nu poate fi anulată de nici o transformare culturală şi socială. Are valoare pentru totdeauna şi pentru toţi şi pentru faptul că învăţătura lui Cristos îşi împlântă rădăcinile în natura umană, înalţă iubirea conjugală, face ca familia să fie sănătoasă şi capabilă de a educa copiii cum se cuvine, cu binefaceri incalculabile pentru societate, pentru stat, pentru întreaga lume.

În fine, are valoare deoarece este spre binele familiei, pentru stabilitatea, fericirea şi demnitatea ei, făcând din ea o adevărată comunitate de viaţă şi de iubire unică şi indisolubilă. Biserica nu poate niciodată să înceteze a învăţa aceste exigenţe radicale ale lui Isus. Ea are misiunea de a le păzi şi de a le apăra exact după spiritul lor. Şi, într-adevăr, această misiune a sa de a proclama adevărul spus de Cristos asupra instituţiei familiale se reînnoieşte continuu în decursul secolelor, în ciuda schimbărilor istorice, culturale şi sociale care caută să îndepărteze proiectul iniţial al lui Dumnezeu asupra căsătoriei şi asupra familiei, proiect reconfirmat şi reconsolidat de Cristos.

2.2.  Prin sacramentul Căsătoriei

În opera de mântuire a realităţii matrimoniale şi familiale, Isus nu s-a limitat la a o readuce la adevărul ei iniţial prin caracteristicile de unitate şi indisolubilitate, ci a înălţat-o la un sublim nivel de perfecţiune şi de demnitate. Fiind deja sacră, de instituire divină, căsătoria între creştini a fost sfinţită de Cristos prin darul sacramentului. Papa Paul al VI-lea afirmă în această privinţă: "El [Isus Cristos] nu numai că a recondus familia la puritatea sa primordială (cf. Mt 19,8), ci a făcut din căsătorie un sacrament, adică un mijloc de a dobândi harul" ^[145].

Cu toate acestea, sacramentalitatea căsătoriei nu a fost întotdeauna pusă în evidenţă în mod satisfăcător, întrucât timp îndelungat discursurile asupra căsătoriei au fost orientate mai mult din punct de vedere juridic decât teologic. De aceea, este absolut necesar de a redescoperi importanţa sacramentalităţii căsătoriei, de a explica cum instituţia naturală, prin faptul însuşi că se celebrează între două fiinţe însemnate cu caracterul creştin, devine sacrament, se divinizează, se aprinde în interior de caritatea divină şi este izvor peren de har şi de sfinţire.

Conciliul al II-lea din Vatican subliniază această realitate afirmând că soţii creştini nu sunt singuri, ci că "Mântuitorul oamenilor şi Mire al Bisericii" vine în întâmpinarea lor prin sacramentul Căsătoriei ^[146]. Papa Paul al VI-lea reia doctrina conciliară, citând-o şi textual. Dar discursul cel mai complet asupra sacramentalităţii căsătoriei a fost cel adresat Echipelor Notre-Dame la 4 mai 1970. După ce a tratat teologia Căsătoriei în creaţie, pontiful dezvoltă teologia Căsătoriei, luându-l ca "învăţător" pe apostolul Paul, şi începe tratarea ei cu sacramentul Botezului, prin care, cu ajutorul lucrării Duhului Sfânt, toţi devin creaturi noi în Cristos. "Lucrare a Duhului Sfânt (cf. Tit 3,5), regenerarea baptismală face din noi creaturi înnoite (cf. Gal 6,15), chemate să trăiască, la fel ca şi noi, o viaţă nouă (Rom 6,4)" ^[147].

Cristos a primit însă de la Tatăl misiunea de a mântui şi de a reînnoi nu numai omul, ci şi instituţiile sale, precum şi istoria sa. De aceea, "în această mare operă de reînnoire a tuturor lucrurilor în Cristos, căsătoria, şi ea purificată şi reînnoită, devine o realitate nouă, un sacrament al noii alianţe" ^[148].

Devine sacrament nu în virtutea unui pact, a unui statut juridic, ci în virtutea caracterului creştin şi, deci, este sacrament numai pentru cei botezaţi. Prin Botez, creştinii sunt inseraţi în Cristos şi în trupul său mistic, Biserica, aşa încât începe să se instaureze o relaţie ontologic nouă între unii şi alţii şi acţiunile lor se desfăşoară în Cristos. Pe acest temei, papa Paul al VI-lea afirmă:

Doi creştini doresc să se cunune. Sfântul Paul îi avertizează: "Voi nu vă mai aparţineţi vouă înşivă" (1Cor 6,19). Membre ale lui Cristos, ambii întru Domnul, şi unirea lor se face tot întru Domnul, ca şi cea a Bisericii şi, de aceea, această unire este o "mare taină" (Ef 5,2), un semn care nu numai că reprezintă misterul unirii lui Cristos cu Biserica, ci mai mult încă, îl conţine şi-l răspândeşte în jur^[149].

Iată fundamentul şi esenţa realităţii sacramentale a căsătoriei creştine. Ea nu este o "afacere lumească", ci o unire făcută "în Domnul", de bărbatul şi femeia "recreaţi" (creaţi din nou) în baia botezului. Unirea lor nupţială este inserată ipso facto în noua şi veşnica alianţă matrimonială, cea a lui Cristos cu Biserica, şi aceasta este o "mare taină" (Ef 5,32).

Ar trebui acum să analizăm detaliat celebrul text Ef 5,21-35. Nefiind însă aici locul potrivit pentru a o face, reamintim totuşi faptul că apostolul Paul vede în Gen 2,24, "şi amândoi vor fi un singur trup", reprezentarea profetică a unirii dintre Cristos şi Biserică, un "mare mister" ascuns în căsătoria creaţiei, şi care apoi va fi realizat şi în căsătoria creştină. Şi, de aceea, sfântul Paul compară unirea matrimonială a creştinilor cu cea dintre Cristos şi Biserică şi îi îndeamnă pe soţi să-şi iubească soţiile lor precum Cristos îşi iubeşte Biserica.

Or, spre deosebire de Vechiul Testament, alianţa nupţială dintre Dumnezeu şi omenire, dintre Cristos şi Biserică (omenirea răscumpărată), serveşte de model pentru căsătoria creştină, şi nu numai de model, ci şi de izvor de har, pentru a o face să devină o reflectare fidelă a relaţiilor nupţiale dintre Cristos şi Biserică. Din acest motiv, căsătoria creştină nu este doar un simbol al căsătoriei cereşti, ci un germen care o reprezintă în ea însăşi ca activă şi eficientă. Altfel spus, unirea soţilor creştini nu este doar un semn ce semnifică misterul unirii nupţiale dintre Cristos şi Biserică, ci îl conţine, îl participă şi-l răspândeşte în jur.

Această întreagă realitate a devenit posibilă prin harul Duhului Sfânt, care este suflul ei dătător de viaţă. Duhul Sfânt, fiind legătura de iubire dintre Cristos şi Biserică, în virtutea sacramentului căsătoriei, este legătura de iubire şi dintre soţii creştini. El le comunică, deci, capacitatea sa de a iubi cu o iubire divină, cu iubirea lui Cristos însuşi: "Iubiţi-vă unii pe alţii precum eu v-am iubit pe voi" (In 13,34).

Înseşi exprimările iubirii conjugale sunt inserate în sfera iubirii divine, înseşi manifestările acţiunii lor sunt, pentru soţii creştini, pătrunse de această iubire pe care ei o primesc din inima lui Dumnezeu. Iubirea umană, lucru bun la origine, dar coruptă de păcat, este astfel salvată, mântuită, purificată, reînnoită, înălţată şi sfinţită de Cristos; devine "vehicul şi instrument" al iubirii divine între soţi; este transformată în har şi mai ales a devenit demnă de a fi "prezenţa şi simbolul" iubirii reciproce dintre Cristos şi Biserică.

Iată mesajul îmbucurător al noutăţii creştine a căsătoriei. Isus nu se mulţumeşte să o îndrepte spre perfecţiunea iniţială pe care păcatul a umbrit-o, ci îi dă o nouă valoare şi semnificaţie religioasă, o face sacrament al noii alianţe. Aceasta devine un model şi un ideal foarte înalt pentru soţii creştini care, prin harul sacramentului, sunt inseraţi în ea, participă, sunt părtaşi la ea, o actualizează şi o reflectă.

Iată marea nobleţe a căsătoriei creştine. Fiind un sacrament, căsătoria îmbracă un "caracter sacru", devine o valoare religioasă de "primă mărime", capătă un "preţ inestimabil". De aceea, papa Paul al VI-lea îi invită pe soţii creştini să fie conştienţi de acest "sacramentum magnum" al Căsătoriei şi de a nu ezita niciodată de a da mărturie despre demnitatea ei ^[150].

În acelaşi timp, este o mare nobleţe pentru familia însăşi, care se naşte şi se întemeiază pe sacramentul Căsătoriei. Dintre toate instituţiile umane, ea este singura comunitate de viaţă întemeiată pe un sacrament. Ea este unica societate naturală înălţată, asumată în ordinea harului, unită cu trupul lui Cristos. Ea este, aşadar, unica societate naturală care are privilegiul de a fi locul unde este exprimat şi făcut vizibil pactul de iubire dintre Cristos şi Biserică. Isus Cristos a voit în felul acesta să o sfinţească şi să o înalţe la o nouă demnitate umană şi creştină.

2.3.  Prin harul dat spre perfecţiune

Reducând căsătoria la puritatea primordială şi ridicând-o la demnitatea de sacrament, Cristos nu-i lasă pe soţi în seama propriilor forţe. Cristos rămâne cu ei pentru a-i ajuta să se iubească aşa cum el însuşi a iubit Biserica. Prin sacramentul Căsătoriei, Isus este prezent în unirea de iubire a soţilor şi este prezent aici pentru a trezi o iubire şi mai mare. El este prezent cu harul Duhului Sfânt, care este sufletul ei dătător de viaţă. Într-adevăr, ambii, Cristos şi Duhul Sfânt, sunt prezenţi în mod activ în viaţa soţilor creştini, aşa cum atestă pontiful: "Voi nu mai sunteţi abandonaţi vouă înşivă, deoarece Cristos şi Duhul Sfânt, «aceste două mâini ale lui Dumnezeu», potrivit expresiei sfântului Irineu, lucrează fără preget pentru voi" ^[151].

Soţii creştini, deci, graţie sacramentului Căsătoriei, sunt asistaţi şi ajutaţi în mod continuu pentru a duce la îndeplinire misiunea lor conjugală şi familială. Prin ea, ei sunt întăriţi şi cvasi-consacraţi pentru împlinirea fidelă a propriilor datorii, pentru realizarea propriei vocaţii până la desăvârşire. Idealul perfecţiunii nu este rezervat doar câtorva privilegiaţi, ci este o vocaţie adresată tuturor. De aceea, ca şi toţi creştinii, şi soţii sunt chemaţi la perfecţiune şi la sfinţenie în starea specifică vieţii lor. Pentru a realiza această vocaţie, sacramentul Căsătoriei este instrumentul. El este un izvor special de har, este un izvor peren al tuturor harurilor de care au trebuinţă soţii. Şi aşa este, deoarece Cristos, izvor inepuizabil de har, este prezent în ei în aşa fel încât influenţează în mod constant viaţa soţilor.

Vorbind despre o atare misiune a lui Cristos, papa Paul al VI-lea evocă prima minune de la nunta din Cana şi afirmă că "generosul act al Domnului vrea să simbolizeze asistenţa sa nelipsită faţă de toţi cei care intenţionează să întemeieze o nouă familie, potrivit legilor lui Dumnezeu" ^[152]. Cu alte cuvinte, gestul lui Isus la nunta din Cana nu este doar un semn plin de solicitudine faţă de soţii aflaţi în dificultate, ci, pentru creştini, este simbolul permanentei şi eficacei sale asistenţe divine. De aceea, papa cere în mod repetat soţilor să fie conştienţi de asistenţa divină în viaţa lor şi-i încurajează: "Nu vă temeţi, Cristos este cu voi! Este aproape de voi pentru a transfigura iubirea voastră, pentru a-i îmbogăţi valorile, deja şi aşa atât de mari şi nobile, cu cele mult mai admirabile ale harului său"^[153].

Prin harul sacramental, Isus purifică, perfecţionează şi sfinţeşte iubirea soţilor creştini, făcând-o să devină reflexul iubirii divine. El este alături de soţii creştini pentru a face tare, stabilă, indisolubilă, legătura care îi uneşte în dăruirea reciprocă pentru întreaga viaţă.

Un fundament al indisolubilităţii căsătoriei creştine este şi vocaţia de a fi imagine a unirii totale şi indefectibile existente între Cristos şi Biserică. Aşa cum este imposibil de a rupe legătura de iubire dintre Cristos şi Biserică, la fel este imposibilă ruperea legăturii de iubire dintre soţii creştini. Prin asistenţa sa, prin harul său, Cristos face posibilă fidelitatea absolută dintre soţi potrivit exemplului său. Isus este alături de ei pentru a-i susţine în momentele de dificultate, de încercare, de criză, nelipsite, desigur, din realităţile vieţii umane, dar, în orice caz, nu de nedepăşit.

Papa Paul al VI-lea îi încurajează în mod insistent pe soţi să depăşească dificultăţile drumului conjugal cu ajutorul lui Cristos, care este întotdeauna alături de ei. Prin harul său, ei vor putea să fie orientaţi în mod dinamic spre perfecţiune.

Este alături de voi pentru a vă face să simţiţi demnitatea voastră de colaboratori ai lui Dumnezeu creatorul, prin transmiterea inestimabilului dar al vieţii, colaboratori ai lui Dumnezeu Providenţă, făcându-l prezent înaintea copiilor voştri, în bucurii, în griji, în nelinişti ^[154].

Desigur, Cristos nu poate lipsi în misiunea pe care o au soţii de a coopera cu Dumnezeu în a transmite viaţa şi a-i educa pe copiii lor. Ea este, într-adevăr, una dintre cele mai mari vocaţii.

Acestea sunt doar unele dintre aspectele cele mai importante ale vieţii conjugale şi familiale, dar Cristos, prin sacramentul Căsătoriei, intervine cu harul său în tot decursul perioadei de dezvoltare a vieţii familiei şi o influenţează în profunzime. Vorbind unor perechi de soţi cu ocazia nunţii de argint, papa Paul al VI-lea afirmă: "Voi aţi experimentat cum harul îmbelşugat al Sacramentului a fost întotdeauna gata de a coborî asupra voastră, în momentele vesele, ca şi în cele triste, în crize şi îndoieli, în eforturile istovitoare ale educării fiilor voştri, în neliniştile inerente pentru reuşita lor, în fascinantele infiltrări ale răului, ale exemplelor rele"^[155].

Tocmai din acest motiv, papa intenţionează să îi conştientizeze pe noii căsătoriţi asupra importanţei şi eficacităţii harului sacramental al căsătoriei, asupra asistenţei divine care sfinţeşte şi fortifică unirea lor, idealizează viaţa lor, şi face familia lor să fie aptă pentru îndeplinirea tuturor datoriilor. Iar tinerilor care se pregătesc pentru familie, le exprimă dorinţa ca adevărata lor iubire să vină de la Cristos, care-şi dă viaţa pentru Biserică, iar harul sacramentului să se reverse ca o "fântână inepuizabilă" în întreaga lor viaţă conjugală.

Pentru papa Paul al VI-lea, familia creştină este locul unde se revarsă harul Domnului. El o numeşte chiar "fluviu al harului" ^[156]. Soţii sunt astfel întăriţi şi consacraţi pentru îndeplinirea misiunii lor. Nu trebuie să se descurajeze, deci, în momentele dificile, ci să nutrească o puternică speranţă bazată pe forţa harului. Cu ea, cu speranţa, este întotdeauna posibilă continuarea itinerarului de perfecţiune şi de sfinţenie în viaţa conjugală şi familială.

Aceasta este una dintre liniile constante şi dominante în învăţătura papei Paul al VI-lea. Deja ca arhiepiscop de Milano, afirma că idealul de perfecţiune naturală şi supranaturală şi în familie este posibil şi că este unul dintre semnele timpului apariţia familiei ca izvor de har. De aceea, predică necesitatea unei depline conştientizări a soţilor asupra caracterului sacramental al căsătoriei lor. Ca papă, îi îndeamnă pe soţi să studieze semnificaţia reală a sacramentului Căsătoriei şi influenţa harului în familie. "Vă încredinţăm, vouă, soţi şi părinţi creştini, şi diverselor iniţiative care promovează azi în Biserică spiritualitatea vieţii conjugale, sarcina de a studia în mod mai aprofundat bogăţiile sacramentului Căsătoriei, repercusiunea sa în viaţa soţilor, a familiei şi a societăţii"^[157].

Acesta este, de fapt, şi îndemnul sinodului episcopilor adresat familiei, adică necesitatea ca soţii creştini să devină tot mai conştienţi de harul sacramental al Căsătoriei ^[158]. Numai dobândind această conştientizare vor putea face progrese în spiritualitatea lor proprie, vor reuşi să sfinţească întreaga lor viaţă conjugală şi familială.

În fine, din tot ceea ce am menţionat până acum, rezultă aşadar că, după ce a pierdut identitatea sa originală din cauza păcatului, căsătoria a fost readusă de Cristos la adevărul iniţial şi, încă şi mai mult, a fost ridicată la demnitatea de sacrament, prin intermediul căruia Cristos însuşi este prezent cu harul său în iubirea soţilor, aşa cum este prezent cu harul său în toate sacramentele. El inserează iubirea soţilor în misterul iubirii sale faţă de Biserică, o preschimbă în iubire supranaturală, în har, şi, în consecinţă, într-un mijloc de perfecţiune şi de sfinţire a soţilor înşişi şi a întregii familii.