FAMILIA

IDENTITATEA TEOLOGICĂ ŞI SPIRITUALĂ A FAMILIEI
ÎN MAGISTERIUL PAPEI PAUL AL VI-LEA
Pr. prof. dr. Alois Bişoc (Iaşi)

1. Familia în planul lui Dumnezeu

1.1.  Căsătoria şi familia sunt opera lui Dumnezeu

Între tentativele de secularizare se numără şi aceea care consideră căsătoria şi familia ca un produs al istoriei sau o invenţie a oamenilor şi, de aceea, astfel de realităţi, o dată cu apariţia culturii moderne, ar trebui să fie socotite ca depăşite. Doctrina Bisericii, din contră, afirmă că Dumnezeu însuşi este autorul căsătoriei, că el a întemeiat prin legi foarte precise "intima comunitate de viaţă şi de iubire conjugală" ^[126]. În acord cu doctrina conciliară, papa Paul al VI-lea, în importantul său discurs către participanţii la cel de al XIII-lea Congres Naţional al Centrului Italian Feminin, declară: "Căsătoria şi familia nu sunt doar opera omului, o construcţie umană produsă şi dominată în intima ei esenţă de condiţiile istorice şi ambientale, şi deci schimbătoare ca şi acestea"^[127].

Atât căsătoria, cât şi familia au o origine mai înaltă, care transcende omul, şi un proiect imuabil în istoria omenească. Căsătoria şi familia vin de la Dumnezeu, sunt opera lui Dumnezeu şi răspund unui proiect esenţial pe care el însuşi l-a trasat şi care depăşeşte schimbătoarele condiţii ale timpului, rămânând neschimbat de-a lungul veacurilor.

Cu alte cuvinte, căsătoria şi familia nu sunt o invenţie a omului, ci a lui Dumnezeu; se nasc din voinţa lui Dumnezeu cu o structură şi o funcţie bine definite. Spre a înţelege bine toate acestea, este necesar, însă, de a merge la "origini", de a ne plasa sub lumina revelaţiei, aşa cum ne sfătuieşte însuşi papa Paul al VI-lea: "Trebuie întotdeauna să ne îndreptăm spre această primă pagină din Biblie dacă vrem să înţelegem ce este şi cum trebuie să fie un cuplu uman, un cămin" ^[128].

Deschizând Sfânta Scriptură, la începutul ei, vedem două texte care interesează în mod deosebit tema noastră: Gen 1,26-28 şi Gen 2,18-25. Ne limităm însă la o analiză foarte telegrafică. "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său" (Gen 1,27), adică l-a creat persoană, ca şi el, l-a creat inteligent, liber, capabil să iubească. "Bărbat şi femeie l-a creat" (Gen 1,27) deci nu identici, ci în dualitatea sexelor, şi totuşi egali în demnitate. Potrivit planului său, Dumnezeu i-a creat complementari, unul pentru altul şi, de aceea, "omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de soţia sa şi amândoi vor fi un singur trup" (Gen 2,24). Cei doi alcătuiesc un singur cuplu în iubire şi vor primi misiunea de a răspândi iubirea creatoare a lui Dumnezeu: "Creşteţi [fiţi rodnici] şi vă înmulţiţi" (Gen 1,28). Deci, geneza căsătoriei şi a familiei se află sub iniţiativa directă a lui Dumnezeu, spre a se îndeplini un plan special al său.

Prin căsătorie şi familie, Dumnezeu vrea să-l facă pe om părtaş la prerogativele sale cele mai înalte: iubirea sa pentru oameni şi capacitatea sa creatoare de viaţă. Fiind plan divin, el nu se schimbă, ci este valabil pentru totdeauna, în mod independent de condiţiile schimbătoare ale timpurilor şi ale culturilor. În felul acesta, căsătoria şi familia ocupă un loc de onoare în planul divin. Ele sunt instituţiile cele mai vechi ale istoriei umane. Sunt un prototip şi, ca atare, rămân şi vor rămâne întotdeauna un model care trebuie să se reproducă. Sunt instituţiile cele mai importante: originea şi fundamentul societăţii omeneşti. Conciliul afirmă că "familia însăşi a primit de la Dumnezeu această misiune, ca să fie prima şi vitala celulă a societăţii" ^[129]. Pe aceeaşi linie conciliară, papa Paul al VI-lea afirmă de mai multe ori că familia este "nucleu social prim şi sacru", "primul nucleu natural", "celula naturală a societăţii umane", "celula fundamentală a vieţii sociale", "prima sacră societate întemeiată de Dumnezeu Creatorul, guvernată de legile sale", "celula de bază" ^[130]. O asemenea instituţie, atât de importantă şi de fundamentală, nu putea să se nască din nişte combinaţii întâmplătoare sau din diferite tentative umane. Papa declară explicit: "Căsătoria nu este, deci, efectul întâmplării sau produsul unor forţe naturale inconştiente; este o înţeleaptă instituţie, făurită de Creator pentru a realiza în omenire planul său de iubire" ^[131].

Căsătoria şi familia sunt, aşadar, legate de Dumnezeu Creatorul şi ele au o transcendentă relaţie cu Dumnezeu; de la el vin şi către el sunt orânduite; familiile se întemeiază şi trăiesc iniţial pe pământ, dar sunt destinate să se reunească în cer.

Desigur, acesta este un plan ce trebuie considerat cu ochii credinţei într-o perspectivă escatologică, conform căreia toate lucrurile sunt orânduite de Dumnezeu pentru mântuirea şi fericirea supranaturală a oamenilor. Numai în această lumină se poate avea o idee clară despre căsătorie şi despre familie. Orice concepţie sau doctrină, care nu ţine cont în mod suficient de această relaţie esenţială a căsătoriei şi a familiei cu originea sa divină şi cu destinul său care transcende experienţa umană, nu va înţelege nici realitatea lor profundă şi nici nu va putea găsi calea exactă pentru a rezolva problemele inerente vieţii familiale.

Dacă vor să rezolve criza, căsătoria şi familia trebuie să redescopere planul divin asupra lor. Acest lucru este posibil numai în lumina revelaţiei exprimate în Biblie şi interpretate în mod autentic şi competent de către magisteriul Bisericii.

1.2.  Comunitate de viaţă şi iubire

Iubirea nu a fost întotdeauna considerată şi trăită la justa sa valoare. De aceea, Biserica a căutat mereu să intervină pentru a o readuce la demnitatea sa. Dar ea, Biserica, nu a fost întotdeauna înţeleasă corect, ba chiar de multe ori i s-a adus acuza că ar fi duşman al iubirii umane. Papa Paul al VI-lea este conştient de acest lucru şi răspunde în mod hotărât "nu" acestor acuze: "Foarte adesea Biserica a părut, bineînţeles, pe nedrept, neîncrezătoare faţă de iubirea umană. De aceea, dorim astăzi să vă spunem în mod clar: "nu, Dumnezeu nu este duşmanul marilor realităţi umane, şi Biserica nu desconsideră nicidecum valorile trăite zilnic de milioane de cupluri" ^[132].

Nu numai că Dumnezeu nu este duşmanul iubirii conjugale, dar el însuşi este cel care a voit-o, a creat-o, a declarat bunătatea sa. Iubirea umană este excelentă în obârşiile ei: "şi a văzut Dumnezeu că toate acestea erau bune" (Gen 1,31). De aceea, este necesar să se meargă din nou "la origini", la Biblie, pentru a intui idealul iubirii conjugale şi, în consecinţă, a comunităţii în care ea se concretizează. Numeroasele studii, analizele psihologice, cercetările psihanalitice, anchetele sociologice, reflecţiile filozofice vor putea desigur aduce lumină asupra sexualităţii şi iubirii umane, dar ne-ar întuneca mintea dacă am uita această fundamentală învăţătură care ne-a fost dată încă de la început, şi anume: dualitatea sexelor a fost voită de Dumnezeu, pentru ca bărbatul împreună cu femeia să fie o imagine a lui Dumnezeu.

Creându-l pe om, Dumnezeu nu l-a lăsat singur şi nu l-a destinat la solitudine, deoarece, cum el însuşi zice, "nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2,18). De unul singur, omul nu putea fi imaginea lui Dumnezeu care este iubire, care este comuniune de persoane. Omul avea nevoie de cineva care să-i fie "asemenea", pentru a se ajuta, pentru a se completa, pentru a intra în relaţie de iubire şi de comuniune (Gen 2,18). De aceea, "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1,27). Astfel, bărbatul şi femeia poartă înscrisă în însăşi natura lor chemarea la iubire. Servindu-se de cuvintele unui autor englez, papa declară: "Domnul ne-a făcut bărbaţi şi femei pentru a ne învăţa să iubim. A întipărit în natură această lege, care este finalitatea sa, proiectul său. Vrea ca bărbatul şi femeia să înveţe a se iubi prin faptul că ei sunt complementari şi caută acea integrare, unitate şi interpersonalitate care mâine va fi, dacă va voi Dumnezeu, familie" ^[133].

Nici o tendinţă, nici o atracţie nu este atât de puternică în natura bărbatului şi a femeii ca aceea care îi atrage să se iubească şi să se unească într-o comunitate de viaţă diferită de oricare alt tip de comunitate umană. Într-adevăr, unirea dintre bărbat şi femeie se deosebeşte în mod radical de orice altă asociere umană şi constituie o realitate singulară, şi anume aceea că cuplul este întemeiat pe dăruirea reciprocă, unul altuia: "şi vor deveni amândoi un singur trup" (Gen 2,24).

Concret, această unire vrea să semnifice o unire foarte intimă şi profundă, unire nu numai a trupurilor şi a instinctelor, ci o unire totală a gândurilor, a inimilor, a întregii persoane, unire care face din cei doi "o singură inimă şi un singur suflet", s-ar putea spune "chiar o singură fiinţă". Însă profunda unire a bărbatului şi a femeii nu anihilează persoanele lor. Darul nu este o fuziune. Fiecare persoană rămâne distinctă şi, departe de a se dizolva în dăruirea reciprocă, se afirmă şi se cizelează, creşte în tot decursul vieţii conjugale conform acestei mari legi a iubirii: a se dărui unul altuia pentru a se dărui împreună.

O astfel de unire profundă nu poate înceta niciodată, deoarece iubirea, prin natura sa, cere de a fi durabilă, de a se angaja în mod desăvârşit pentru totdeauna. Cele două mari temelii pe care mâine va apărea o familie legitimă şi bună sunt exclusivitatea şi perenitatea, premisele indisolubilităţii. Sunt exigenţe care intră în planul iniţial al lui Dumnezeu, creatorul naturii umane. Ele sunt, de fapt, nişte legi care sunt date pentru binele familiei. Departe de a fi o sclavie, ele sunt o garanţie şi o protecţie, un adevărat sprijin, izvor de unitate, de fericire, de spirit de dăruire şi de sacrificiu.

Iată într-o privire de ansamblu planul lui Dumnezeu asupra bărbatului şi asupra femeii, care sunt chemaţi la iubire, la dăruire reciprocă, la unire definitivă într-o comunitate de viaţă şi de iubire. Acesta este într-adevăr fericitul rezultat al Conciliului al II-lea din Vatican care, tratând despre căsătorie şi despre familie, nu doar prin prisma unor aspecte juridice, ci bazându-se, în primul rând, pe planul divin, redescoperă valoarea iubirii personaliste şi a familiei ca o comunitate. Pe această bază, familia este definită "intimă comunitate de viaţă şi de iubire conjugală, fondată de Creator şi structurată după legi proprii" ^[134]. Papa Paul al VI-lea va urma cu fidelitate doctrina conciliară, insistând asupra vocaţiei bărbatului şi a femeii de a alcătui o comuniune de iubire şi de viaţă. El vorbeşte despre familie ca despre "prima societate umană instituită de bunătatea creatoare a lui Dumnezeu tocmai ca societate a iubirii, a dăruirii a două fiinţe umane făcute una pentru alta, pentru a alcătui o singură viaţă în comunicarea de sentimente, de efecte, de convieţuire, de colaborare, de ajutorare reciprocă, izvor de fericire mutuală" ^[135].

În acest sens, se admite că instituţia conjugală nu mai există doar pentru procreare sau rezervând acesteia primul loc. Ea se întemeiază şi există, în primul rând, pe fundamentul iubirii. Făcând apologia enciclicii Humanae vitae, papa Paul al VI-lea face cunoscută importanţa care a fost dată iubirii conjugale: "Am urmat cu plăcere concepţia personalistă, proprie doctrinei conciliare, cu privire la societatea conjugală, dând astfel iubirii, care o generează şi o alimentează, locul proeminent ce i se cuvine în aprecierea subiectivă a căsătoriei" ^[136].

Societatea conjugală nu este, de aceea, o sumă de trupuri sau de indivizi, ci o comuniune intimă de viaţă, în care iubirea joacă un rol principal. Iubirea este într-adevăr cimentul care dă acestei comunităţi de viaţă soliditatea sa şi elanul care o duce spre desăvârşire. Toată fiinţa participă la ea, în profunzimile misterului ei personal şi a componentelor sale efective, atât fizice, cât şi spirituale, până a constitui tot mai bine acea imagine a lui Dumnezeu pe care cuplul are misiunea de a o întrupa zi de zi.

Cu alte cuvinte, iubirea conjugală trebuie să îmbrăţişeze întreaga persoană şi trebuie să tindă neîncetat spre perfecţiune, făcând astfel ca soţii să fie tot mai vizibil imaginea lui Dumnezeu. Aceasta este vocaţia bărbatului şi a femeii potrivit planului divin: ei sunt chemaţi să se iubească, să se dăruiască, să se unească pentru totdeauna în căsătorie şi în familie, care familie este şi trebuie să fie comunitate de viaţă şi de iubire.

1.3.  Comunitate născătoare de viaţă

O dată cu Conciliul al II-lea din Vatican, în doctrina matrimonială nu mai există o ierarhie a scopurilor, ierarhie care avea pe primul lor procrearea. Totuşi, cu reevaluarea personalistă a iubirii conjugale, procrearea nu-şi pierde importanţa sa. Papa Paul al VI-lea ne pune în gardă faţă de opiniile ce încearcă să supraaprecieze iubirea conjugală până la punctul de a omite un bine fundamental al căsătoriei, care este copilul. De fapt, Conciliul însuşi declară în mod explicit că, "prin caracterul său natural, instituţia însăşi a căsătoriei şi a iubirii conjugale sunt orânduite spre procrearea şi educarea copilului" ^[137]. Deci, natura însăşi a iubirii conjugale este cea care tinde să se dăruiască, să se răspândească, să se continue prin intermediul fecundităţii. Enumerând proprietăţile iubirii conjugale în Humanae vitae, pontiful conchide: "Este în fine o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soţi, ci este destinată să se continue, dând naştere la noi vieţi" ^[138].

Desigur, nu trebuie să se uite că natura iubirii conjugale se înscrie în proiectul iniţial al lui Dumnezeu Creatorul şi că dualitatea sexelor a fost voită de el, pentru ca bărbatul şi femeia să fie împreună imaginea lui Dumnezeu şi, la fel ca şi el, izvor de viaţă. Deci, Dumnezeu Creatorul este cel care a înscris legea fecundităţii în însăşi structura psihico-fiziologică a bărbatului şi a femeii. Chemându-i să se unească în instituţia familială, Dumnezeu a unit în chip admirabil cele două scopuri principale ale aceste instituţii: iubirea şi procrearea. Cu alte cuvinte, prin intermediul căsătoriei şi a familiei, Dumnezeu a unit în mod înţelept două dintre marile realităţi umane: misiunea de a transmite viaţa şi iubirea reciprocă şi legitimă a bărbatului şi a femeii.

Trebuie subliniat apoi că Dumnezeu nu numai că a creat natura umană şi a unit pe bărbat şi pe femeie în căsătorie, ci le-a spus în mod expres, sub formă de precept: "Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul" (Gen 1,28). El a încredinţat în felul acesta soţilor sarcina de a continua "opera primei creaţii", de a completa universul creat de el. Este o sarcină de miniştri ai planului lui Dumnezeu asupra vieţii omeneşti, de miniştri ai puterii sale creatoare. Din acest motiv, ei pot fi numiţi "concreatori" în opera de conservare şi de organizare a lumii sau colaboratori liberi şi responsabili ai lui Dumnezeu Creatorul.

Adăugăm pe scurt un cuvânt despre importanţa pe care papa Paul al VI-lea o acordă educaţiei, considerată ca un rezultat necondiţionat al procreării. El declară că soţii sunt consacraţi "misiunii sublime de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu în a revărsa viaţa în noi creaturi şi de a le educa în dezvoltarea lor" ^[139]. Conciliul al II-lea din Vatican confirmă această misiune, făcând din ea o datorie foarte gravă a părinţilor. Aceştia, "deoarece au transmis fiilor lor viaţa, au obligaţia foarte gravă de a-i educa" ^[140]. Nu din întâmplare, în Familiaris consortio, papa Ioan Paul al II-lea pune în acelaşi capitol, îndată după slujirea dată vieţii, dreptul-datoria părinţilor de a da educaţie copiilor ^[141]. Soţii sunt chemaţi, deci, să colaboreze cu Dumnezeu nu numai în a da viaţă fizică fiilor lor, ci şi în a cultiva spiritul lor, deci de a fi nu numai "născători", ci deopotrivă şi părinţi.

În felul acesta, soţii răspund uneia dintre vocaţiile lor cele mai mari şi îndeplinesc una dintre operele cele mai nobile în această lume. Ei sunt "copărtaşi" la iubirea creatoare a lui Dumnezeu, sunt părtaşi la iubirea pe care el o poartă omenirii şi tuturor fiilor ei, şi prin care doreşte să îi înmulţească pe fiii oamenilor pentru a-i face părtaşi la viaţa sa şi la fericirea sa veşnică.

Multe sunt încă expresiile utilizate de papa Paul al VI-lea pentru a scoate în relief această nobilă vocaţie şi demnitate a familiei: "izvor de viaţă"; "primul sacru nucleu social, în care existenţa umană se deschide, se formează, se defineşte" ^[142]. Familia este, deci, o lucrare bună a lui Dumnezeu, prin care el continuă opera creatoare în lume. După părerea papei, nu există o altă instituţie umană care să facă mai comprehensibil şi mai vizibil gândul lui Dumnezeu Creatorul şi modul cum el îl cheamă pe om să colaboreze la opera sa. El îl face părtaş la prerogativele sale cele mai înalte: iubirea şi viaţa, ceea ce, simultan, este o vocaţie şi o misiune.

După această sinteză a gândirii papei Paul al VI-lea cu privire la familie în planul divin, se poate conchide că ea a fost voită de Dumnezeu, cu legi şi scopuri determinate, drept o comunitate de viaţă şi de iubire, ca o comunitate izvorâtoare de viaţă. Importanţa revelaţiei este incontestabilă în căutarea identităţii familiei, ba, mai mult, fără lumina Bibliei, nu se poate avea o idee clară despre familie. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să preamărim planul divin, care face din instituţia familială un obiect ideal şi superlativ, deoarece consacră vieţii, a cărui început şi sfârşit este Dumnezeu, un cămin de iubire, de fericire, de virtuţi fundamentale pentru existenţa umană.