FAMILIA

SEXUALITATE ŞI PROCREARE
Robert Lazu (Timişoara)

1. Punerea problemei

Chestiunea de care ne vom ocupa în eseul de faţă este cât se poate de bine determinată: raportul dintre sexualitate şi procreare văzut din perspectiva credinţei creştine transmise de magisteriul Bisericii Catolice. Ceea ce poate surprinde este însă publicul pe care l-am avut în vedere atunci când am gândit, elaborat şi scris acest articol. Cei cărora le destinăm rândurile de faţă sunt, în primul rând, anumiţi credincioşi creştini, membrii fie ai Bisericii de Răsărit, fie ai celei de Apus, credincioşi care, aşa cum am constatat cu întristare din proprie experienţă, nesocotesc (aproape) întru totul învăţătura Bisericii asupra acestui subiect.

Beneficiind de o "educaţie" sexuală preponderent pornografică, dobândită prin intermediul revistelor şi filmelor, sau, în ultimul deceniu, prin intermediul imaginilor softcore sau hardcore ce inundă Internetul, majoritatea adolescenţilor se află în situaţia tragică de a trăi o viaţă sexuală dezordonată, dominată de perversiuni, homosexualitate, lesbianism şi excese nenumărate. Conducând în multe cazuri la pruncuciderea săvârşită prin avort, toate aceste fenomene negative au la bază "o idee coruptă a sensului şi experienţei libertăţii, concepută nu ca o capacitate de realizare a adevărului planului lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, ci ca o forţă de afirmare autonomă, nu rareori împotriva altora, pentru propria bunăstare egoistă" ^[104].

Atunci când, mai devreme sau mai târziu, convertirea unor astfel de tineri (mai) are loc, ei sunt puşi în situaţia de a-şi reconsidera complet perspectiva asupra raporturilor dintre sexe. În asemenea momente de cumpănă apar o serie de probleme, care, nerezolvate corect, pot duce la grave devieri în evoluţia spirituală a multor suflete. Toate dificultăţile sunt cauzate de uriaşa deosebire dintre o viaţă des- sau ne-înfrânată şi viaţa de asceză, de înfrânare, de mortificare pe care o presupune trăirea credinţei.

Învăţătura Mântuitorului Isus Cristos ridică în faţa noastră exigenţe care, atunci când nu par ridicole văzute din perspectiva "lumii acesteia", pur şi simplu, apar ca fiind imposibil de îndeplinit. Din această ultimă categorie fac parte toate recomandările de natură morală şi etică referitoare la sexualitate, mai cu seamă interdicţia asupra utilizării oricăror mijloace prin care procrearea poate fi împiedicată.

Spre a numi scurt şi cuprinzător diferenţa esenţială dintre "morala" lumească şi cea creştină privitoare la sexualitate, vom spune că: în timp ce pentru lumea de azi sexualitatea este un mijloc egocentric de a dobândi plăcere, pentru credinciosul creştin, sexualitatea este unul dintre acele aspecte ale vieţii umane care implică cel mai înalt grad de responsabilitate ("iubire şi responsabilitate", spune papa Ioan Paul al II-lea), fiind indisolubil legată de exigenţa naşterii şi creşterii pruncilor în cadrul familiei.

Deşi clară şi neechivocă, această învăţătură fundamentală a Bisericii este cu greu asimilată, atunci când ea nu este respinsă categoric. Nenumărate dovezi în acest sens ne-au menţinut atenţia trează, provocându-ne să aprofundăm, după puteri, teologia morală în căutare de noi şi noi răspunsuri. Şi cum am putea rămâne indiferenţi atunci când am întâlnit: 1) credincioşi creştini (de cele mai multe ori ortodocşi, dar şi protestanţi sau catolici) care afirmau că folosirea diverselor mijloace contraceptive e licită, iar sexul premarital trebuie îngăduit deoarece este benefic; 2) preoţi duhovnici (ortodocşi) ce recomandau folosirea prezervativelor; 3) credincioşi (neoprotestanţi) care susţineau procedeul sterilizării soţului sau a soţiei în vederea evitării naşterii de noi prunci? Toţi aceştia sunt - atenţie! - persoane din imediata noastră apropiere, creştini declaraţi şi practicanţi, care au reuşit să ne surprindă prin uşurinţa cu care susţineau practici contrare învăţăturii Bisericii întemeiate de Isus Cristos. Lor le dedicăm textul de faţă, cu speranţa că le va oferi prilejul de a regândi câteva probleme cu adevărat importante, despre viaţă, credinţă şi sexualitate.

2. Învăţătura magisterială

Nicicând în Biserica lui Cristos nu au existat dubii în ceea ce priveşte normele morale care circumscriu viaţa sexuală. Acceptată exclusiv în viaţa familiei binecuvântate prin sfântul sacrament al Căsătoriei, sexualitatea a constituit, începând cu Conciliul al II-lea din Vatican, obiectul unei adevărate avalanşe de documente magisteriale, vădindu-se şi prin acest aspect, al cantităţii textelor normative^[105], grava criză morală ce afectează modernitatea târzie. Cu referire strictă la subiectul articolului nostru - raportul dintre sexualitate şi procreare - învăţătura magisterială, expusă cu claritate de diferiţi papi sau în varii documente cu caracter oficial, este următoarea:

Biserica, chemând oamenii la observarea legii naturale, interpretată prin doctrina sa constantă, învaţă că fiecare act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieţii (papa Paul al VI-lea, Humanae Vitae [1968], II, 11 ^[106]);

Această doctrină, de mai multe ori prezentată de magisteriu, e bazată pe legătura indisolubilă pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate rupe din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare (Ibidem, II, 12);

După planul lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul celei mai ample comunităţi a familiei, pentru că instituţia însăşi a căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procrearea şi educarea copiilor, care sunt cununa căsătoriei (papa Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio [1981], II, 14);

În momentul actului conjugal, bărbatul şi femeia sunt chemaţi să confirme în mod responsabil dăruirea reciprocă de sine pe care au făcut-o în legământul căsătoriei. Or, logica dăruirii totale de sine faţă de celălalt comportă deschiderea potenţială către procreaţie: căsătoria este astfel chemată să se realizeze şi mai deplin în familie (papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, I, 12).

Toate citatele de mai sus, extrase din texte pontificale, exprimă una dintre axiomele enunţate în cadrul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican cu privire la sexualitate şi procreare: "Prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încununarea" (GS 48 § 2 ^[107]). Fără a reduce multitudinea funcţiilor sexualităţii exclusiv la aceea procreativă, învăţătura magisterială subliniază caracterul indisolubil al legăturii dintre sexualitate şi naşterea, respectiv creşterea pruncilor; de aceea, orice act sexual care nu este deschis procreării este o faptă morală intrinsec negativă, rea, având caracterul unui păcat deosebit de grav ^[108]. Aflând poziţia Bisericii în această chestiune atât de delicată, este firesc să ne întrebăm ce anume motivează respingerea utilizării prezevativelor şi a contraceptivelor. Reiterând interogaţia lui Paul Evdokimov (cel mai subtil critic al învăţăturii catolice care poate fi citit asupra acestui subiect) referitoare la responsabilitatea cuplului în faţa transmiterii vieţii, mulţi credincioşi consideră, asemenea teologului francez, că: "Întrucât copilul poate fi în mod liber voit, trebuie să fie dată şi o posibilitate de a nu-l avea"^[109]. Constatând cu surprindere tonul hotărât cu care textele magisteriale denunţă această poziţie, favorabilă contracepţiei, ca fiind contrară învăţăturii creştine, de obicei, prima reacţie este aceea de respingere a ei. Totuşi, dincolo de reacţiile de moment, este necesar să aprofundăm motivele pentru care învăţătura creştină postulează caracterul indisolubil al legăturii dintre sexualitate şi procreare. Care sunt, deci, aceste motive?

În primul rând, Dumnezeu creatorul, el însuşi autor al căsătoriei, a înzestrat unirea conjugală cu "multiple valori şi scopuri" ^[110]. Astfel, "prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor" ^[111]. Totuşi, trebuie să reţinem că instituţia căsătoriei "nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăşi natura ei de legământ indisolubil între persoane şi binele copiilor cere ca şi dragostea reciprocă dintre soţi să se exprime în modul cuvenit, să sporească şi să se maturizeze" ^[112]. În această perspectivă, a unei legi înscrise în firea omului de însuşi Creatorul lumii, lege care stabileşte legătura dintre sexualitate şi procreare, orice intervenţie cu scopul de a o încălca este ilegitimă: "Fiilor Bisericii, întemeiaţi pe aceste principii, nu le este îngăduit, în reglementarea procreării, să meargă pe căi ce sunt condamnate de magisteriu în interpretarea legii divine" ^[113].

Pe scurt, acesta ar fi motivul principal al interdicţiei asupra contracepţiei: legătura dintre sexualitate şi procreare nu este una arbitrară, aflată la bunul plac al fiecărui cuplu, ci este o lege divină înscrisă în însăşi firea omului. A acţiona împotriva unei asemenea legi înseamnă a acţiona împotriva voinţei lui Dumnezeu însuşi.

În al doilea rând, există un alt motiv, la fel de important, pentru care contracepţia este ilicită. Exprimat concis de marele Catehism al Bisericii Catolice, acest motiv accentuează misterul cel mai profund al rodniciei cuplului: "Chemaţi să dăruiască viaţa, soţii se împărtăşesc din puterea creatoare şi din paternitatea lui Dumnezeu" ^[114].

Dezvoltând învăţătura catehismului, papa Ioan Paul al II-lea arată: "Deşi biologic asemănătoare cu cele ale altor fiinţe ale naturii, paternitatea şi maternitatea umană au în ele însele, într-un mod esenţial şi exclusiv, o «asemănare» cu Dumnezeu, pe care este întemeiată familia înţeleasă drept comunitate de viaţă umană, drept comunitate de persoane unite în dragoste (communio personarum)" ^[115]. Din această asemănare a omului cu Dumnezeu decurge o consecinţă cu adevărat extraordinară: "în paternitatea şi în maternitatea umană, Dumnezeu însuşi este prezent, într-un mod diferit decât în orice altă generare" ^[116]. Prezenţa discretă, tainică, a lui Dumnezeu în miezul unirii conjugale a soţilor este accentuată de Ioan Paul al II-lea cu referire la cooperarea dintre aceştia şi Creator:

Întrebând "Sunteţi hotărâţi?", Biserica aminteşte noilor soţi că se află în faţa puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ei sunt chemaţi să devină părinţi, adică să coopereze cu Creatorul pentru a da viaţă. A coopera cu Dumnezeu pentru a chema noi fiinţe umane la viaţă înseamnă a contribui la transmiterea chipului şi asemănării dumnezeieşti, pe care le reflectă oricine este "născut din femeie" ^[117].

Pomenita colaborare dintre părinţi şi Dumnezeu Creatorul este, în fond, motivul cel mai profund pentru care contracepţia - sub orice formă - nu poate fi decât ilicită. Practic, utilizând mijloace prin care doresc să se opună legii naturale rupând legătura dintre sexualitate şi procreare, soţii se opun direct voinţei şi puterii creatoare a lui Dumnezeu. Gravitatea unui asemenea gest nu mai trebuie subliniată. Cauzat, în primul rând, de lipsa completă de educaţie şi cateheză, el este mult prea frecvent pentru a ne lăsa indiferenţi. Analizând dialogurile pe asemenea teme cu prieteni şi cunoscuţi, am realizat că cei care cunosc această învăţătură sunt cu adevărat excepţii rarisime. Mai rău încă, atunci când erau puşi în faţa învăţăturii Bisericii, am întâlnit părinţi care, în loc să reflecteze asupra doctrinei ecleziale, ajungeau să-l condamne pe Dumnezeu pentru modul în care a binevoit să ne creeze! Motivul unei asemenea reacţii? "Pierderea simţului supranaturalului", fenomen pe care papa Ioan Paul al II-lea l-a denunţat în repetate rânduri, referindu-se la cultura şi civilizaţia moderne.

3. Dileme şi dificultăţi

Complet insensibili la voinţa divină, incapabili de meditaţie, lipsiţi de efectele benefice ale unui dialog REAL şi DIRECT cu Dumnezeu, ne opunem de cele mai multe ori voinţei sale cu aceeaşi uşurătate cu care în adolescenţă ne iniţiam în practicarea păcatelor de tot felul. Cuvintele "facă-se voia ta" din rugăciunea adresată Tatălui ceresc s-au banalizat pe buzele noastre, rostite prea adesea mecanic, fără înţelegere, fără iubire, fără a avea conştiinţa Cui ne adresăm folosindu-le. În loc să căutăm soluţii de a ne schimba viaţa radical, după exemplul sfinţilor, conformându-ne cu adevărat evangheliei, căutăm subterfugii lejere pentru a ne proteja egoismul dezvoltat sub umbrela hedonismului. Atraşi de idoli şi zei de celuloid, care salvează singuri lumea înconjuraţi de trombe de foc şi fum izbucnite din armele lor copleşitoare, sau atraşi de mode intelectuale de tot felul, de la psihanaliză şi metode terapeutice de ultimă oră, la sociologie, magie, chiromanţie şi astrologie, uităm că Cel căruia ne închinăm a murit scârbavnic, atârnat între doi tâlhari ca o zdreanţă lepădată de toţi. În faţa crucii Celui Răstignit, înţelegem că nimic nu ne este mai greu decât să acceptăm suferinţa, supărările şi privaţiunile de tot felul, privind ţintă la Ierusalimul ceresc. "Ierusalimul ceresc"? Care Ierusalim...?

Într-un text remarcabil intitulat "Bucuria la martirii din secolul al II-lea" ^[118], Élise-Marie Pinchon analizează unul dintre misterele martirilor creştini din primele veacuri ale Bisericii lui Cristos: bucuria în faţa morţii. După ce, mai întâi, cercetătoarea franceză arată prin numeroase exemple (Agatonica, Policarp, Apollonius, Perpetua, Felicitas etc.) că "bucuria martirilor este strălucitoare" ^[119], ea surprinde paradoxul acestei atitudini: deşi se bucură în faţa morţii, "martirului nu-i place suferinţa în ea însăşi" ^[120]! Cum poate fi explicat un asemenea contrasens? Răspunsul este dezarmant de simplu: "Martirii nu doresc nici suferinţa, nici moartea: ei sunt convinşi că merg spre viaţă, pe care cred că au descoperit-o" ^[121]. Bucuria martirilor, a întregii comunităţi creştine în faţa morţii, se explică deci prin conştiinţa deplinei realităţi a vieţii viitoare, loc al convieţuirii eterne cu îngerii, cu sfinţii, cu Dumnezeu însuşi. Considerând că este unit cu Mântuitorul Cristos deoarece îl imită prin chiar patimile sale, martirul merge cu bucurie spre jertfă în ciuda fricii, a mâhnirii care-l pot cuprinde în momente de slăbiciune. Profund uman, el are puterea să treacă prin moarte nu bizuindu-se pe forţe proprii, ci datorită harului izvorât din credinţa în atotputernicia divină şi în viaţa veşnică. Refuzând să nesocotească voia lui Dumnezeu, el priveşte spre modelul apostolilor, vrednici urmaşi ai lui Cristos care nu au refuzat moartea martirică.

Comparându-ne cu creştinii primelor veacuri, constatăm, de multe ori, cât de departe suntem de exemplul lor. Înconjuraţi de pseudo-valorile unei culturi consumiste promovate cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicare în masă, animată de acei "negustori ai pământului" zugrăviţi atât de plastic în Apocalipsul sfântului Ioan Teologul (18,11-16), preferăm confortul unei vieţi lipsite de greutăţi angajamentelor creştine. Cele mai multe familii, atunci când acceptă unul dintre copii pe care Cel Preaînalt binevoieşte să-l aducă la lumina zilei, îl transformă deseori într-un soi de păpuşă de lux, în care sunt ambalate toate ambiţiile şi dorinţele de mărire deşartă ale părinţilor. Privind cu resentiment spre familiile numeroase, pretinşii familişti se angajează alături de iresponsabilii medici ginecologi în propovăduirea contracepţiei, părându-li-se de-a dreptul monstruos exemplul unor cupluri angajate cu adevărat în primirea şi creşterea vieţii. Zdrobite sub tirul apăsător al propriilor soţi sau mame, multe tinere soţii recurg la soluţia ultimă, ucigându-şi în pântec pruncii nenăscuţi. Şi cum ar putea face altfel, lipsite de nădejde, de credinţă, de dragoste?

Dar să nu dăm vina numai pe lumea "din afară". O greşeală la fel de gravă apasă asupra acelor preoţi şi credincioşi care, dorind să evite punctele "tari" ale învăţăturii Bisericii, trec cu repeziciune peste tot ceea ce ar putea deranja tânărul cuplu: caracterul indestructibil al cununiei, ilegitimitatea mijloacelor contraceptive, grijile şi necazurile pentru care trebuie să fie pregătită familia. Cum s-ar explica altfel faptul că, dintre toţi prietenii ortodocşi cu care am discutat, aproape nimeni nu recunoştea în sexualitatea conjugală lucrarea creatoare a Dumnezeului celui viu? Sau cum s-ar putea explica uşurinţa cu care unii credincioşi catolici, pretinşi practicanţi, trăiesc o viaţă de familie în care absenţa sau numărul redus al pruncilor indică demisia de la exigenţele unei vieţi sexuale fertile?

În faţa învăţăturii magisteriale se pot invoca şi inventa felurite contra argumente. Dată fiind libertatea cu care Dumnezeu a binevoit să ne înzestreze, conştiinţa omului nu poate fi forţată să admită nici o învăţătură, oricât de sănătoasă ar fi ea. În fond, singurul "argument" în favoarea respectării învăţăturii sacre rămâne credinţa. În lipsa acesteia, de obicei, orice discuţie este sterilă.

Conclusiv, reluând în termenii dreptei credinţe învăţătura Bisericii referitoare la relaţia indisolubilă dintre sexualitate şi procreare, vom reţine următoarele: înzestraţi de Dumnezeu cu puterea sa creatoare, manifestată sub forma zămislirii şi a naşterii pruncilor, soţii creştini trăiesc în credinţa conlucrării tainice dintre ei şi Creator în momentul concepţiei. De altfel, conform unei învăţături antropologice mai subtile, în timp ce părinţii oferă prin aşa-numita "concepţie activă" suportul trupesc, natural, al apariţiei unei noi vieţi omeneşti, Dumnezeu contribuie decisiv la zămislirea fătului prin "concepţia pasivă", care, simultan cu acţiunea părinţilor, inseminează sufletul noii făpturi ^[122]. Dincolo de orice subtilităţi teologice, reflectând la toate aceste aspecte dramatice ale vieţii noastre de familişti, nu ne rămâne decât să încercăm a înţelege măreţia procreaţiei aşa cum este ea prezentată în textele Conciliul al II-lea din Vatican: "Să le fie limpede tuturor că viaţa omului şi îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta şi nici nu pot fi măsurate şi înţelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veşnic al oamenilor" ^[123].