FAMILIA

IMAGINEA BIBLICĂ A FAMILIEI ^[1]
Pr. Anton Budău (+)

1. De ce o imagine biblică?

Într-o problemă atât de complexă cum este familia, consultarea Bibliei nu este o soluţie anacronică sau anormală, ci, din contră, este un gest firesc. Aşa cum specialistul, pentru a cunoaşte un aparat, consultă planul tehnic al producătorului, aşa un creştin, pentru a înţelege istoria şi familia, consultă planul lui Dumnezeu: şi acesta se află în Sfânta Scriptură. Iată de ce e actuală imaginea biblică a familiei.

Nu o dată am auzit sunându-ne în urechi o bandă semnată de o ideologie, sperăm apusă, că familia este o instituţie potrivită timpurilor antice, contrară demnităţii omului.

La ipotezele lui Engels că familia ar fi evoluat dintr-o promiscuitate sexuală, apoi din căsătorii de grup de tip matriarhal, pentru a ajunge în sfârşit la familia patriarhală, în care femeia devine sclava bărbatului, studiul sistematic arată că, de la început, familia israelită, cea descrisă în Biblie, este de tip patriarhal, dovadă cuvântul folosit pentru a desemna termenul de familie "bet-ab". La fel expresia "a-şi construi o casă" pentru a spune "a crea o familie".

2. Familia creată de Dumnezeu

În primul capitol din Geneză citim: "²⁷Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie. ²⁸Şi Dumnezeu i-a binecuvântat..."

Nucleul fundamental apare deci ca un "chip şi o asemănare cu Dumnezeu". Şi trebuie notat că asemănarea cu Dumnezeu se referă la această uniune dintre bărbat şi femeie pe care textul sfânt o numeşte adam. Ca bărbat şi femeie, omul este, deci, într-o legătură specială cu Creatorul: chipul e ca un fel de copie de autor, iar asemănarea introduce o limitare: e o copie, şi nu originalul; şi la original omul nu va putea ajunge.

Aceasta este, deci, demnitatea cuplului şi textul sfânt vrea să ne transmită tocmai intenţia dumnezeiască cu privire la familie.

În capitolul al II-lea al Genezei, v. 18, omul adam este prezentat ca un bărbat izolat, cu conştiinţa totuşi că nu e bine să fie singur. Dumnezeu creează animalele pentru a-l sluji pe om. Pedagogia lui Dumnezeu vrea să-i demonstreze omului că animalul nu poate intra în comuniune cu omul. Şi atunci Dumnezeu creează femeia. O face într-un mod diferit de cum crease animalele. Rezultatul este o surpriză pentru om, care exclamă: "²³Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea". Capitolul se încheie cu aceste cuvinte: "²⁴De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup".

Ne sunt prezentate în aceste versete din capitolul al II-lea unele elemente fundamentale ale familiei în tradiţia ebraică şi cea creştină:

- noul cuplu va părăsi nucleul familial original pentru a constitui un nou nucleu familial autonom;

- nucleul familial se bazează pe relaţia conjugală: "vor fi amândoi un singur trup".

Este clar, deci, că pentru Biblie, nucleul fundamental al societăţii, al oricărei societăţi, familia, se bazează pe instituirea dumnezeiască ce face parte chiar din creaţie: aşa cum a fost creat cerul şi pământul şi tot ce se află pe el, aşa au fost creaţi bărbatul şi femeia ca să constituie nucleul fundamental al societăţii.

Dar între crearea primului cuplu şi evenimentele succesive din familie se află păcatul. În ce constă acest păcat? Cu siguranţă nu în convieţuirea lor, deoarece în v. 24 se spune că "vor fi un singur trup". În capitolul al III-lea, v. 5, citim că ispititorul îi spune femeii: "Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el [pomul oprit] vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".

Deci a dori să fie ca Dumnezeu, a aspira la o condiţie inaccesibilă pentru un om, iată în ce constă păcatul. Şi nu e vorba de o imaturitate pe plan moral sau intelectual. Omul dorea să fie atotputernic, atotştiutor, prerogative specific divine, dovadă interdicţia de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, ca şi pedeapsa.

Dar ceea ce ne interesează mai mult în studiul acesta este consecinţa pe care căderea primului cuplu a avut-o pentru familie. Şi e vorba de efecte negative: ruperea raporturilor omului cu Dumnezeu duce imediat la ruptura comuniunii şi solidarităţii cuplului. Astfel, bărbatul îşi acuză soţia; acuză cu efect dublu, căci în acelaşi timp este acuzat şi Creatorul: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (v. 12). Femeia, a cărei creaţie fusese salutată puţin mai înainte cu un chiot de bucurie, devine acum vinovată, după părerea lui adam, şi apoi ultimul vinovat e Dumnezeu. Relatarea Bibliei ne prezintă de fapt ceea ce oricine cunoaşte: ruptura solidarităţii din familie, cu acuze de tot felul, deseori lipsite de fundament.

Caracteristic Bibliei este interogatoriul pe care îl face Dumnezeu, unde nu-l înfierează pe om, ci vrea să-l convingă de răutatea acţiunii sale şi să-i trezească astfel căinţa. Dumnezeu nu-l surprinde pe om gol, în propriul ascunziş, ci îl strigă, îl întreabă unde este, lăsându-i astfel posibilitatea de a-şi mărturisi greşeala. Dar răspunsul omului arată mai degrabă agresivitate şi dorinţa de a se justifica decât părere de rău: caută un vinovat în loc să-şi facă autocritica. La fel procedează şi femeia: încearcă şi ea să dea vina pe şarpe şi, în ultimă instanţă - ca şi bărbatul - îl acuză pe Creator care a creat şarpele şi l-a făcut dăunător. Şi acum vă rog să observaţi: Dumnezeu nu interoghează şarpele. Singurii responsabili sunt bărbatul şi femeia, nu animalul. Şi vedeţi: ruptă relaţia cu Dumnezeu, rupte relaţiile în familie, se rup relaţiile şi cu natura.

Urmează pedeapsa:

- şarpele se va târî şi va mânca pământ: o viaţă blestemată, dar, pe de altă parte, firească;

- foarte grea apare pedeapsa femeii: dorinţa de a se căsători şi de a forma o familie va fi urmată de frustrări în viaţa de familie: bărbat autoritar, dacă nu chiar violent, care promite lucruri pe care nici măcar în somn nu le crede realizabile, apoi durerile şi pericolele sarcinii;

- bărbatul, care până acum era îngrijitorul paradisului, devine, după cădere şi după blestem, un muncitor ce asudă ca să-şi câştige bucata de pâine;

- blestemul se extinde şi asupra naturii, care nu va mai da rod, şi munca ostenitoare va fi aproape zadarnică în faţa secetei, degradării terenului, lăcustelor, cutremurelor, dar şi a relelor provocate de om: furturi, războaie, nedreptate.

Toate acestea vor face viaţa de familie şi mai grea. Singurul element pozitiv este titlul pe care îl primeşte femeia: ea este mama celor vii.

Dar ceea ce s-a întâmplat este ireversibil şi lui Dumnezeu nu-i rămâne altceva de făcut decât să-l accepte pe om aşa cum este el: păcătos şi mincinos. De aceea, este alungat din rai ca să nu mai provoace şi alte necazuri.

Iată, deci, ce ne spune Biblia cu privire la primul cuplu: Dumnezeu i-a creat ca să fie fericiţi. Dar păcatul a făcut ca în locul fericirii să apară suferinţa şi lupta.

Tema înrăutăţirii raporturilor între oameni continuă în cartea Genezei, în capitolul al IV-lea. Odată rupte relaţiile cu Dumnezeu, răul creşte. Aşa cum fuseseră rupte relaţiile între soţi, acum dezbinarea intră între fraţi: Cain şi Abel. Este cunoscut episodul, astfel că mă opresc doar la câteva aspecte:

- Eva (mama celor vii) are doi fii: Cain este agricultor, Abel este păstor;

- ocazia disputei se iveşte la oferirea jertfei: fiecare aduce jertfă lui Dumnezeu din produsele muncii sale;

- Dumnezeu acceptă jertfa lui Abel şi o refuză pe cea a lui Cain, fără să ni se spună de ce (menţiunea din Evr 11,4 este tardivă);

- conflictul ajunge până la fratricid;

- Dumnezeu intervine abia la sfârşit, "auzind glasul sângelui", şi îl blestemă pe criminal.

În a doua parte a capitolului al IV-lea continuă răul: asistăm la o societate în care predomină violenţa, o violenţă extinsă şi asupra familiei. Dacă nu a fost pace între fraţi, acum nu va mai fi nici între urmaşii lui Cain, creatori de cetăţi, dar cu acest aspect al violenţei. Tot un aspect al violenţei este poligamia. Apare legea talionului (aspectul de dreptate totuşi). Decadenţa şi violenţa nu mai poate fi oprită decât prin potop.

Din cele analizate ce învăţături să tragem?

a) Nu există familie armonioasă şi care să dureze în timp dacă nu reflectă în propriile raporturi iubirea lui Dumnezeu pentru omenire.

b) Un raport pozitiv cu Dumnezeu este condiţia raportului pozitiv dintre soţi şi dintre fiii lor. Cine spune că "nu există Dumnezeu" nu este emancipat, cum cred mulţi azi, ci doar un nebun, aşa cum zice Ps 52,1 "Zis-a nebunul în inima sa: «Nu este Dumnezeu»".

c) În criza prin care trece azi familia, trebuie înţeles că ea nu are nevoie de interdicţii sau de noi legi, ci de regăsirea credinţei şi restabilirea raporturilor cu Dumnezeu. Iată de ce problema familiei este o problemă de credinţă.

3. Relaţia dintre fraţi

Cartea Genezei oferă un şir de exemple de relaţii dintre fraţi şi, în acelaşi timp, de fiecare dată ne prezintă judecata pe care Dumnezeu o face asupra acestora. Şi sunt toate relaţii care implică familia. M-aş opri să analizez două fragmente:

- primul, un exemplu de amestec greşit al părinţilor în jocul fraţilor, fie ei vitregi, cazul lui Ismael şi Isaac;

- al doilea, un exemplu cum fraţii pot găsi o soluţie la problemele lor şi să salveze comuniunea, cazul lui Iosif, fiul lui Iacob.

3.1. Isaac şi Ismael

Cunoaştem întâmplarea din viaţa lui Abraham cu cei doi fii ai lui născuţi din două femei diferite (cap. 16 şi 21). Sara, soţia lui Abraham, era sterilă şi în vârstă şi nu mai putea aştepta nimic. Dar exista o lege care prevedea că soţia o poate da pe sclava ei soţului care să aibă un copil cu ea. Din punct de vedere juridic, fiul era moştenitor. Aşa a făcut Sara cu sclava ei Agar şi Abraham a avut un fiu, pe Ismael. Deşi lui Abraham i se promisese din partea lui Dumnezeu că va avea un fiu, el cedează la insistenţele soţiei. Graba Sarei în a rezolva problema va crea însă noi probleme. La scurt timp de la naşterea lui Ismael, Sara are un fiu şi Abraham îi pune numele Isaac. La înţărcarea lui Isaac, Abraham face mare sărbătoare la care participă toată familia; Abraham era mulţumit: avea un fiu care îl va moşteni, sânge din sângele lui. Dar chiar în ziua aceea începe dezbinarea. Ismael şi Isaac se jucau. Jocul paşnic şi liniştit al copiilor trezeşte gelozia şi ura Sarei. Pentru ea, care acum avea un fiu, Ismael devenise un străin, fiul unei sclave egiptene. Distanţa socială era enormă. Egalitatea pe care jocul o aducea între copii o tulbura pe Sara. Înainte ca să fie prea târziu, Ismael trebuia alungat. Isaac era singurul moştenitor, nu mai era loc pentru intrus.

Acolo unde copiii găsesc un mod de a trăi ca fraţi, prin joc, depăşind orice barieră socială, adulţii văd (poate şi azi) un pericol pentru privilegii. De aceea, interzic jocul, desfiinţează înţelegerea şi unitatea chiar şi în familie. Astfel, relaţia dintre fraţi este ameninţată de interesele adulţilor, de calcule egoiste, de diferenţe sociale şi rasiale. Rupând relaţia dintre fraţi, omenirea de azi asistă la crearea unei prăpăstii din ce în ce mai mari între Est şi Vest, între Nord şi Sud, între ţări bogate şi ţări subdezvoltate.

3.2. Iosif vândut de fraţii săi

Peripeţiile lui Iosif şi ale fraţilor săi ocupă în cartea Genezei douăsprezece capitole (37-49) şi constituie un fel de pereche simetrică cu cele relatate despre Cain şi Abel. Acolo, un frate îşi urăşte fratele şi îl ucide; aici, zece fraţi îl urăsc pe ultimul şi vor să-l ucidă, dar se mulţumesc până la urmă să-l vândă ca sclav. Dar fratele sclav, ajungând într-o poziţie înaltă, în loc să se răzbune, le salvează viaţa şi restabileşte unitatea familiei.

La începutul povestirii, Iosif are 17 ani. Este păstor împreună cu fraţii săi. Dar între ei începe neînţelegerea. Motivele sunt trei: a) Iosif aducea tatălui veşti despre purtările rele ale fraţilor săi (turnător); b) este preferatul tatălui; c) visurile ambiţioase în care îi vede pe fraţii săi slujindu-l.

Astfel, abia se iveşte ocazia că cei zece şi pun la cale uciderea lui. Tatălui îi trimit doar haina pătată de sânge, spunându-i că a fost sfâşiat de fiare sălbatice. Ura lor mare este potolită de Ruben, care le propune să-l vândă ca sclav la o caravană de egipteni.

Pentru Iacob, ştirea că ar fi fost sfâşiat de fiare este groaznică. Nu numai că o pierduse pe femeia pe care o iubise cel mai mult, acum îl pierde şi pe fiul ei. Toţi ceilalţi fii nu sunt destul pentru a-l consola. Peste clanul lui Iacob cade noaptea tristeţii şi fraţii ştiu că e din cauza lor.

În Egipt, Iosif face carieră, nu fără obstacole. În timpul secetei, care lovise întreaga Asie Mică şi Egiptul, Iosif este administratorul faraonului. Se căsătoreşte cu fiica unui preot egiptean şi ajunge cel mai puternic după faraon.

Şi pentru Iacob vin zile grele. Seceta este atât de mare încât sunt nevoiţi să caute hrană în Egipt. Vin cei zece fraţi să cumpere grâne. Iosif îi recunoaşte, dar nu li se descoperă. Le cere doar ca a doua oară să nu vină fără fratele mai mic, Beniamin. Cu greu îl va lăsa Iacob pe fiul cel mai mic, dar lipsa de hrană este prea mare. Se pare că încercările la care Iosif îi pune pe fraţii săi ar putea fi începutul unei răzbunări, dar nu e aşa. Vrea doar să-i facă pe fraţii săi să-şi regrete păcatul. La sfârşit se descoperă, plânge şi trimite după tatăl său ca să fie adus în Egipt. Familia lui Iosif este primită cu toate onorurile de însuşi faraonul Egiptului. Acum toată familia se află din nou împreună. Se face pace. Dumnezeu transformă orice rău în bine. Familia a depăşit acum vechile dezbinări şi iubirea este reclădită pe iertare. Iarăşi familia este întreagă. În ţara sclaviei, Iosif reface clanul lui Iacob în pacea şi bucuria fraternităţii regăsite.

După cum se observă, aspectele desprinse din aceste relatări biblice nu se opresc doar la domeniul familial. Pentru un oriental, este frate orice rudă. Astfel, Lot, nepotul lui Abraham, este numit frate. Într-un sens mai larg, termenul de frate are sensul de prieten, coleg. În acest sens, întrebarea "Unde este fratele tău?" se adresează fiecărui om pentru a da seamă de fratele său, de viaţa lui. Dezinteresul sau ruperea relaţiilor de solidaritate, care fac din toţi oamenii fraţi, înseamnă a-şi ucide fratele în inimă chiar dacă nu se ridică mâna împotriva lui.

În istoria lui Iosif se pare că Dumnezeu este absent. Nu intervine direct şi nici nu este chemat, cel nevinovat nu se lamentează şi nu strigă spre Dumnezeu.

Totuşi, Cartea sfântă ne arată cum Dumnezeu este prezent: "Domnul era cu Iosif... şi toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui" (Gen 39,2-3). Dumnezeu este, deci, cu cel nevinovat. Din condiţia de sclav, calomniat în casa lui Putifar şi apoi aruncat în închisoare, Dumnezeu îl scoate şi-l ridică pe tron lângă faraon. Dar în cazul lui Iosif, Dumnezeu este şi cel care transformă păcatul fraţilor, care căutau să-l ucidă sau să-i şteargă amintirea din familie, în ocazie şi instrument al salvării lor. De altfel, însuşi Iosif sintetizează această intervenţie a lui Dumnezeu atunci când le vorbeşte fraţilor săi: "Nu vă întristaţi, nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre. Deci, nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu care... m-a pus peste toată casa lui faraon şi stăpân peste tot Egiptul" (Gen 45,5.8).

Într-adevăr, Dumnezeu este cel care "face ca cineva să moară sau să trăiască, îl coboară în infern sau îl ridică" (1Sam 2,6). El este acela care "îi dă jos de pe tron pe cei puternici şi-i înalţă pe cei smeriţi" (Lc 1,52). Numai Dumnezeu garantează drepturile fraţilor şi, prin ei, ale familiei.

4. Respectul faţă de părinţi

Adresându-se tânărului bogat, Isus i-a spus: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" şi citează, printre altele, şi porunca a patra (Mt 19,17-19). Altădată le citează fariseilor aceeaşi poruncă, precizând că era formulată de însuşi Dumnezeu (Mt 15,4).

Avem două texte paralele:

- Ex 20,12: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie".

- Dt 5,16: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie".

Să analizăm cum s-a înţeles şi aplicat această poruncă.

Ca şi azi, şi-n antichitate, porunca a patra, care se adresa, în primul rând, adulţilor, şi nu copiilor, nu era observată de toţi. Profetul Ezechiel (22,7) acuză Ierusalimul: "În tine sunt dispreţuiţi tatăl şi mama". Dispreţul faţă de părinţi era pedepsit cu mare severitate: "Cine va grăi rău despre tatăl său sau despre mama sa, să fie omorât" (Ex 21,17). Şi legea din Sihem era foarte dură: "Blestemat cel care-şi dispreţuieşte tatăl sau mama!" (Dt 27,16). Aceeaşi pedeapsă era dată celui care "va bate pe tată sau pe mamă; să fie omorât" (Ex 21,15). La fel: "Cel ce va grăi rău de tatăl sau de mama sa să fie dat morţii... şi sângele său este asupra sa" (Lev 20,9).

Condamnarea la moarte, deşi atât de severă, se explică prin aceea că cine ştirbeşte cinstea părinţilor rupe, de fapt, unitatea care ar trebui să existe între cei care dau viaţa şi cel care o primeşte. În Deuteronom 21,18-21 se specifică:

De va avea cineva un fiu rău şi nesupus, care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba mamei sale şi aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu ascultă, să-l ia tatăl lui şi mama lui şi să-l ducă la bătrânii cetăţii şi la poarta cetăţii şi către preoţii cetăţii să zică: "Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de cuvântul nostru şi este lacom şi beţiv". Atunci toţi oamenii cetăţii să-l ucidă cu pietre şi să-l omoare. Aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău.

Acest caz ne arată că părinţii nu puteau dispune după bunul plac de viaţa copiilor lor, societatea este aceea care judecă şi condamnă. Pe de altă parte, recursul la puterea publică se face numai în cazul extrem. Şi totuşi, ce deosebire enormă între acest text şi cel din Lc 15,11-32, unde se vorbeşte despre tatăl care îl aşteaptă şi-l iartă pe fiul risipitor!

În cartea Proverbelor găsim apoi tratat pe larg raportul dintre fii şi părinţi: "Cel ce blestemă pe tatăl său şi pe mama sa stinge sfeşnicul în mijlocul întunericului" (Prov 20,20). Furtul sau distrugerea familiei părinţilor sunt la fel de dur condamnate: "Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi o alungă din casă pe mama sa este un fiu de ocară şi de ruşine" (Prov 19,26). "Cine îl pradă pe tatăl său şi pe mama sa şi zice «Nu-i păcat!» este tovarăş cu făcătorul de rele" (Prov 28,24). Alte texte se referă la bătrâneţea părinţilor: "Ascultă-l pe tatăl tău şi nu o dispreţui pe mama ta când a ajuns bătrână" (Prov 23,22). "Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea datorată mamei sale să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, şi puii de vultur să-l mănânce" (Prov 30,17).

Sigur că porunca a patra este valabilă şi pentru copiii mai mici. Isus Cristos a copilărit la Nazaret fiind supus lui Iosif şi Mariei (Lc 2,51). Sfântul Paul, în Scrisoarea către Efeseni, se adresează copiilor cu aceste cuvinte: "Copii, ascultaţi de părinţii voştri, în Domnul, căci aşa este drept. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», aceasta este cea dintâi poruncă însoţită de o promisiune: «ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult timp pe pământ» (Ef 6,1-4). La fel, în Scrisoarea către Coloseni scrie: "Copii, ascultaţi-i pe părinţii în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului" (Col 3,20). Trebuie să recunoaştem, deci, că această poruncă e valabilă pentru toţi cei care mai au părinţi în viaţă.

A-i cinsti pe părinţi azi nu este un lucru mai uşor decât în trecut. Conflictul dintre generaţii riscă să pună între părinţi şi fii un zid tot mai mare, îndurerând atâtea suflete. Cine va restabili comuniunea? Uneori bunicii au mai multă înţelepciune şi mai mult simţ creştin, reuşind să îi împace pe părinţi cu copiii lor. Dar ce s-ar putea spune despre părinţii despărţiţi? Va reuşi un fiu respectuos să îi împace pe cei care i-au dat viaţa?

Răbdarea şi iubirea sunt virtuţi mereu necesare, dar în special azi, când bătrânii par să fie nişte încurcă-lume şi buni să umple doar azilurile, care nu pot fi în nici un caz un loc de cinstire a părinţilor. Şi apoi, care e raportul dintre cuplu şi părinţii-socri? Dar oare ar mai fi atâtea semne de întrebare dacă ar şti părinţii, cum ştiau odată, să-şi binecuvânteze copiii în fiecare seară, făcând pe fruntea lor acel semn care uneşte cerul cu pământul, cerând împreună binecuvântarea Domnului?

În lumea noastră, atât de puţin respectuoasă faţă de părinţi, faţă de cei în vârstă, încă mai răsună un cuvânt din partea lui Dumnezeu.

5. Un imn al fecundităţii

Psalmul 126

Psalmii au fost numiţi autobiografia noastră umană şi spirituală. Desigur, imaginea familiei din psalmul 126 nu este completă, dar unele aspecte pot îmbogăţi analiza noastră.

  ¹ Dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc.
     Dacă Domul n-ar păzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o păzeşte.
  ² În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă şi vă culcaţi târziu
     mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă
              preaiubitului său în timpul somnului.
  ³ Iată, moştenire de la Domnul sunt fiii,
          rodul sânului este răsplată de la el.
  ⁴ Ca săgeţile în mâna celui viteaz,
          aşa sunt fiii tinereţilor.
  ⁵ Fericit bărbatul care-şi umple tolba cu ei;
     nu se va face de ruşine când va vorbi cu duşmanii săi la poartă.

Aşa cum am văzut deja, casă în ebraica biblică are şi sensul de familie. Din punct de vedere stilistic, este interesat de observat ritmul acestui psalm în trepte, ca şi tehnica de ecou:

Dacă Domnul n-ar zidi Domnul... în zadar...
Dacă Domnul n-ar păzi... în zadar... în zadar,
în zadar...
Dacă Domnul n-ar da...

Zidarul care şi clădeşte casa este omul care vrea să-şi creeze o familie. Omul aparţine familiei şi cetăţii. Dar găsim şi un termen mediu: poarta, poarta cetăţii unde aveau loc procesele, dar şi întâlnirea obişnuită dintre concetăţeni. Aşadar, familiile despre care ne vorbeşte psalmul 127 nu sunt închise în sine. Îşi împărtăşesc bucuriile şi necazurile. Sunt familii care lucrează din zori şi până seara târziu, iar pâinea este câştigată "în sudoarea frunţii", devenind astfel "pâinea durerii". Totuşi, psalmul nu vrea să descrie suferinţele. Cel care îşi pune încrederea în Domnul este binecuvântat. Orice efort devine zadarnic fără Dumnezeu.

Omul de azi trebuie să mediteze acest psalm, altfel devine sclavul muncii. Se zbate fără rost. Cine e cu Dumnezeu, chiar odihnindu-se, are succes. Cine e fără Dumnezeu aleargă în zadar.

Partea a doua a psalmului, v. 3-5, prezintă fericirea căminului bucurat de mulţimea copiilor. Copiii, se spune în psalm, sunt moştenirea, deci darul Domnului şi binecuvântarea sa; sunt o răsplată pentru cei care şi-au construit familia cu Dumnezeu. Cu o imagine din viaţa militară, copiii sunt asemănaţi săgeţilor, care, în mâna unui războinic viteaz, pot înspăimânta duşmanul şi să asigure viitorul casei şi al cetăţii. Familia numeroasă constituia cea mai mare fericire, o binecuvântare a lui Dumnezeu şi era şi o adevărată bogăţie pentru o familie de tip tribal, pentru care era important să fie numeroasă, pentru a fi puternică. Cine are în jurul său mulţi fii nu se teme când discuţiile de la poarta cetăţii devin mai dure.

În lumea noastră, însă, a da viaţă, a avea o familie numeroasă, a coopera la opera creatoare a lui Dumnezeu sunt sinonime cu ignoranţa. Dar să nu uităm că numai darul lui Dumnezeu asigură reuşita în viaţă. Iată imaginea familiei din psalmul 126:

Dacă temelia unei familii nu este iubirea,
zadarnic se construieşte o vilă frumoasă.
Dacă temelia unei comunităţi nu este credinţa,
sunt zadarnice proiectele şi iniţiativele.
Dacă temelia unei societăţi nu este dreptatea,
sunt zadarnice legile şi poliţia.
Chiar dacă ar munci cineva cât doi
şi-ar pierde somnul şi liniştea sufletească,
în zadar ar alerga după câştig.
Adevăratul sens al vieţii îl dă numai Dumnezeu.

Iubirea, înţelegerea, dialogul şi încrederea între soţi şi cu copiii este izvor de siguranţă. Fericit cine înţelege acestea şi trăieşte astfel. Nu se va teme de viitor.

6. Isus şi familia sa

Naşterea lui Isus Cristos prin puterea Duhului Sfânt în familia din Nazaret are loc după o istorie îndelungată de păcat şi har. Dumnezeu îşi continuă planul de mântuire fără să fie împiedicat de păcatul omului. Isus se naşte într-o familie a cărei viaţă se scurge în sărăcie, în simplitatea muncilor mărunte de fiecare zi, în iubire şi solidaritate, în suferinţă şi bucurie.

Evangheliştii Matei şi Luca redau cadrul familial în care a avut loc naşterea lui Cristos pe fondul unui trecut mai general. Lăsând la o parte listele genealogice, ne interesează să cunoaştem mai de aproape familia lui Isus.

Familia sfântă este compusă din persoane deschise total acţiunii lui Dumnezeu, aşa se explică, de fapt, cum au reuşit să-l primească între ei pe Cristos şi să continue drumul spre Dumnezeu. În familia din Nazaret vedem persoane care au făcut voinţa lui Dumnezeu.

Maria şi Iosif au vegheat asupra lui în peştera din Betleem şi l-au salvat de la masacrul poruncit de Irod. Gingăşia şi zâmbetul mamei l-au deschis pentru relaţii umane şi pentru limbaj. Iosif îşi îndeplineşte rolul de tată pe care Dumnezeu i l-a încredinţat. Învăţându-l pe Isus meseria lui de lemnar, Iosif i-a dat lui Isus o poziţie socială în comunitate.

Deci, Isus are părinţi şi acceptă autoritatea lor: "le era supus" (Lc 2,51).

Prin Iosif, Isus face parte dintr-un popor, are o genealogie (Mt 1,1-25) şi e un fapt important pentru că acest popor fusese ales de Dumnezeu şi primise Legea prin Moise. Prin Iosif, "fiul lui David", Isus se află în inima speranţei acestui popor care "aştepta mângâierea lui Israel". Născându-se într-o familie, Fiul lui Dumnezeu împlineşte această speranţă.

Familia este prima comunitate în care apare încrederea, iubirea, comunicarea între persoane, simţul răspunderii, solidaritatea grupului, care sunt dimensiuni fundamentale umane.

Totuşi familia, ca orice comunitate privată, are tendinţa de a se închide în sine, de a se organiza într-un egoism colectiv. Devine un clan, un grup de presiune. Asistăm la acest proces şi în familia de la Nazaret. Predicând împărăţia lui Dumnezeu, vindecând bolnavii în sate şi în Cafarnaum, Isus întâlneşte duşmănia clanului de la Nazaret (cf. Mt 13,53).

În faţa ostilităţii clanului de la Nazaret, Isus vorbeşte de chemarea profeţilor. Adevărata familie a lui Isus, după ce şi-a început viaţa publică, este o familie spirituală: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pun în practică" (Lc 8,21). Cristos a venit să reunească marea familie a tuturor acelora care sunt cu adevărat fraţii săi, fiii lui Dumnezeu, pentru că fac voinţa Tatălui din ceruri. Această familie nouă va fi Biserica, o familie universală.

Un caz special este cel al aşa-zişilor "fraţi ai lui Isus" (Mt 12,46-48; 13,55; Mc 3,31-35; 6,3; In 2,12; Fap 1,14). Isus avea într-adevăr fraţi şi surori? Sau cu alte cuvinte: Maria a avut şi alţi fii? E o problemă mult disputată între catolici şi protestanţi.

Expresia "fraţii lui Isus" a fost interpretată încă din primele secole creştine în trei feluri:

A. "Fraţii lui Isus" ar fi fraţi de sânge ai lui Isus, el fiind "primul născut". Dar:

a) în familia ebraică, femeia nu are autoritate: ea este supusă tatălui sau soţului său, iar după moartea acestuia, fiilor adulţi. Totuşi, aici, Maria este menţionată ca reprezentantă a familei;

b) când sfânta familie merge în pelerinaj la templu, nu sunt menţionaţi alţi copii; dacă ar fi avut alţii, aceştia ar fi rămas împreună cu Maria acasă;

c) niciodată în Noul Testament nu se vorbeşte despre alţi fii ai Mariei. Faptul că Isus este numit primul născut nu înseamnă că Maria ar mai fi avut fii: termenul mai este folosit în Col 1,15, unde Isus este numit "primul născut al Tatălui". Dar Dumnezeu Tatăl nu are alţii fii; oamenii sunt doar creaţi de el, nu născuţi.

B. "Fraţii lui Isus" ar fi fost fraţi vitregi ai lui Isus, copii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară. Dar:

a) această interpretare nu are o bază istorică: ea se inspiră din literatura apocrifă (Protoevanghelia lui Iacob);

b) aceşti "fraţi" nu sunt menţionaţi în relatarea pelerinajului la templu;

c) genealogiile (Mt 1,1-16; Lc 3,23-38) îl prezintă pe Isus ca moştenitor al promisiunilor mesianice, prin Iosif; dacă Iosif ar fi avut alţi fii dintr-o căsătorie anterioară, unul dintre ei ar fi trebuit să fie moştenitorul liniei mesianice.

C. În vocabularul ebraic şi aramaic nu există un cuvânt pentru a descrie rudenia apropiată (văr, cumnat), folosindu-se cuvântul "frate": Abraham îl numeşte pe nepotul său Lot "frate" (Gen 13,8; 14,14.16); Laban, unchiul lui Iacob, îl numeşte pe acesta frate (Gen 29,12.15). Vechiul Testament conţine atât în textul ebraic, cât şi în traducerea greacă a Septuagintei multe astfel de exemple. Pentru a specifica gradul de rudenie, într-un document juridic, de exemplu, pentru noţiunea de văr se scrie "fiul fratelui tatălui" (Lev 10,4).

7. Familia în scrisorile pauline

Problema familiei nu este marginală în sfântul Paul, deşi el se ocupă cu probleme mult mai profunde care privesc credinţa.

În 1Cor 7,1-9, sfântul Paul răspunde la un caz de conştiinţă pe care creştinii din Corint îl puseseră. Poate că prea impresionaţi de exemplul lui Cristos, care a trăit într-o totală feciorie, ca şi de învăţătura lui, unii creştini din Corint dispreţuiau căsătoria. Alţii, care proveneau din mediul păgân, nu puteau înţelege măreţia fecioriei pe care şi Paul o trăise între ei. De aceea, ei îl întreabă pe Apostol ce sens are căsătoria? Ce este mai plăcut lui Dumnezeu: căsătoria sau fecioria?

Este evident că problema nu era numai teoretică, ci, mai ales, practică: de răspunsul Apostolului depindea alegerea creştinilor. Ştim că sfântul Paul, propunând ca ideal suprem fecioria, scoate în evidenţă măreţia căsătoriei creştine, insistând foarte mult asupra indisolubilităţii acesteia. Dar să citim textul:

¹ Referitor la cele ce mi le-aţi scris, este bine ca omul să nu se atingă de femeie. ² Totuşi, pentru a evita desfrânările, fiecare [bărbat] să-şi aibă femeia lui şi fiecare [femeie] să-şi aibă bărbatul ei. ³ Bărbatul să-şi împlinească datoria faţă de soţie, la fel şi soţia faţă de bărbat. ⁴ Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; la fel, nici bărbatul nu este stăpân pe propriul trup, ci femeia. ⁵ Să nu vă lipsiţi unul de celălalt decât cu consimţământ, pentru un anumit timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească Satana din cauza nestăpânirii voastre. ⁶ Vă spun lucrul acesta ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă. ⁷ Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine, însă fiecare îşi are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel. ⁸ Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei dacă rămân ca mine. ⁹ Dar dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.

Aşa cum se vede, Apostolul nu este un visător. Cunoaşte firea omenească şi o înţelege. Dacă sexul exprimă demnitate şi măreţie, poate exprima şi fragilitate, lipsă de stăpânire, dorinţă. Determinant este, însă, întotdeauna raportul cu Cristos: creştinul trebuie să aleagă acea stare de viaţă în care îl poate întâlni mai uşor, după darul pe care i l-a dat Dumnezeu. În rest, sfântul Paul nu face altceva decât să reia învăţătura lui Cristos. Familia trebuie să fie o epifanie a lui Dumnezeu. Căsătoria este măreaţă numai când se lasă purificată de cruce: iubirea, ca să fie adevărată, trebuie să fie răstignită.

Într-o altă scrisoare, cea către Efeseni (5,21-33), sfântul Paul îi încurajează pe creştini să trăiască "viaţa cea nouă în Cristos" şi se opreşte îndelung asupra vieţii de familie:

²¹ Fiţi supuşi unii altora în frica lui Cristos. ²² Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, ²³ pentru că bărbatul este capul femeii aşa cum şi Cristos este capul Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor şi este. ²⁴ Şi cum Biserica se supune lui Cristos, tot aşa şi femeile [să fie supuse] bărbaţilor lor în toate.

²⁵ Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea ²⁶ pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ²⁷ ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită. ²⁸ Tot aşa şi bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile ca pe trupul propriu. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine. ²⁹ Căci nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă, îl hrăneşte şi îl îngrijeşte aşa cum [face] Cristos pentru Biserică. ³⁰ Căci toţi suntem mădulare ale trupului său. ³¹ De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. ³² Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică, ³³ dar şi cu privire la voi: fiecare să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să aibă respect faţă de bărbat.

Să reţinem ideile principale din text, care ne vor permite să înţelegem concepţia sfântului Paul despre familie:

Originalitatea sfântului Paul constă tocmai în fundamentarea cristologică şi ecleziologică dată căsătoriei creştine. Imaginea care domină tot textul este cea a unirii dintre Cristos şi Biserică, ea revenind ca un laitmotiv.

Se pare că Paul atribuie bărbatului rolul lui Cristos, în timp ce femeia ar avea rolul Bisericii. Dar nu e decât o aparenţă, căci Apostolul arată atât bărbatului, cât şi femeii că iubirea lor trebuie să-şi aibă exemplul în iubirea dezinteresată a lui Cristos faţă de Biserică. Prin această imagine, Apostolul vrea să spună că, în căsătoria creştină, soţii trebuie să arate unul faţă de celălalt aceeaşi iubire pe care Cristos a arătat-o Bisericii. Şi este clar că acolo unde este iubire nu mai comandă nimeni, ci fiecare ascultă din iubire şi se simte liber. Cristos, de altfel, îşi arată domnia prin aceea că devine slujitorul tuturor, în aceea că nu este primul, ci ultimul, aşa cum zice cu puţin timp înainte de moarte: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22-27). De aceea, Apostolul, vorbind despre diferitele datorii familiale, începe cu îndemnul: "Fiţi supuşi unii altora în frica lui Cristos". Dincolo de obiceiurile şi cultura diferitelor popoare, rămâne clar că sensul cel mai profund al căsătoriei se arată într-o iubire reciprocă între bărbat şi femeie, care să fie după chipul iubirii lui Cristos faţă de Biserica sa.

Specificul unei asemenea iubiri, considerată între Cristos şi Biserică, s-ar putea rezuma astfel:

a) iubirea conjugală trebuie să fie total gratuită, ca aceea a lui Cristos care se dăruieşte fără să ceară altceva decât să fie, la rândul său, iubit;

b) tocmai de aceea, iubirea tinde la unirea cu celălalt până la identificare, pentru ca celălalt să se simtă preţuit;

c) pentru aceasta, este întotdeauna o iubire gata de jertfă. Cristos a arătat cea mai mare iubire oferindu-se pe cruce, din iubire pentru Biserica sa.

d) este apoi o iubire care creşte mereu;

c) e necesar un efort continuu de purificare.

Căsătoria creştină se reîmprospătează astfel încât nu apar ridurile vârstei şi nici semnele oboselii. De fapt, în iubire nu poate exista "îmbătrânire", pentru că ea întinereşte prin copii, care nu sunt un rod natural al căsătoriei, ci semnul capacităţii de reînnoire şi dăruire. Prezenţa copiilor este semnul vieţii: arborele este viu, dă roade, dă noi vlăstare, e plin de o viaţă care nu se va termina după ce el dispare.

Tocmai de aceea, după ce a vorbit despre semnificaţia căsătoriei creştine, Apostolul vorbeşte despre copii (Ef 6,1-4):

¹ Copii, ascultaţi de părinţii voştri, în Domnul, căci aşa este drept. ² Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aceasta este cea dintâi poruncă însoţită de o promisiune: ³ ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult timp pe pământ.

⁴ Iar voi, părinţilor, să nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i în disciplina şi învăţătura Domnului.

Pentru apostolul Paul, o familie fără copii este un nonsens: ar fi semnul unei închideri egoiste, şi nu al deschiderii cristologice şi ecleziale, aşa cum i-ar cere iubirea dintre Cristos şi Biserică. Iubirea dintre Cristos şi Biserică este mereu rodnică; din ea se nasc mereu noi fii prin puterea Duhului Sfânt. Deci, pentru soţii creştini există un motiv în plus pentru o rodnicie plină de bucurie, în nici un fel împiedicată.

În ultimul verset, Apostolul îi îndeamnă pe părinţi la misiunea lor de educatori: a-i educa pe copii înseamnă a-i naşte a doua oară. Educarea să se facă cu blândeţe, fără spirit de dominare sau violenţă, care nu ar face decât să-i întărâte, adică să-i facă închişi pentru orice sfat.

Concluzie

Am analizat diferite relatări din Biblie, care vorbesc despre familie. Încă de la primul cuplu uman, vedem iubirea protectoare a lui Dumnezeu faţă de familie. Între rândurile greşite pe care le-au scris oamenii de-a lungul istoriei pe tema familiei, observăm scrisul drept şi clar al lui Dumnezeu. El rămâne fidel, în ciuda infidelităţilor noastre. Planul său rămâne o lumină ce poate conduce şi astăzi familia spre scopul ei, acela visat de Dumnezeu când l-a creat pe om: o familie unită şi fericită, în care sălăşluieşte încrederea, deschiderea, rodnicia.

Cunoscând acest plan al Creatorului, fie ca şi-n familiile noastre să înflorească virtutea şi iubirea prin forţa ce ne vine din cuvântul său.