FAMILIA

"FAMILIA CREŞTINĂ" ÎN MAGISTERIUL PAPEI IOAN PAUL AL II-LEA
Antologie de texte şi traducere de pr. conf. dr. Wilhelm Dancă

PARTEA A PATRA

SLUJIREA VIEŢII

I. O IUBIRE CARE UNEŞTE ŞI DĂ VIAŢA

- Colaboratorii iubirii lui Dumnezeu creator

Creând pe bărbat şi pe femeie după chipul şi asemănarea sa, Dumnezeu a încununat astfel opera sa creatoare: el îi cheamă să fie părtaşi în chip special la iubirea şi puterea de Creator şi Tată, prin intermediul cooperării libere şi responsabile a bărbatului şi femeii la transmiterea darului vieţii umane: "Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, supunându-l".

În felul acesta, rolul fundamental al familiei este slujirea vieţii, de a realiza în cursul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmiţând prin naştere de la om la om chipul lui Dumnezeu.

Fecunditatea este rodul şi semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soţilor: "Adevăratul cult al iubirii conjugale şi întreaga structură familială care naşte de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soţi să fie dispuşi cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului şi Mântuitorului, care prin ei înmulţeşte mereu şi îmbogăţeşte familia sa".

Fecunditatea iubirii conjugale nu se restrânge, deci, numai la procrearea copiilor - chiar dacă aceasta este înţeleasă în dimensiunea sa specific umană - ci se lărgeşte şi se îmbogăţeşte cu toate acele roade ale vieţii morale, spirituale şi supranaturale pe care tatăl şi mama sunt chemaţi să le dea copiilor şi, prin copii, Bisericii şi lumii ^[66].

-  Doctrina şi norma Bisericii: vechi şi mereu noi

Tocmai pentru faptul că iubirea soţilor este o participare specială la misterul vieţii şi al iubirii lui Dumnezeu însuşi, Biserica ştie că a primit misiunea specială de a păstra şi apăra demnitatea înaltă a căsătoriei şi responsabilitatea extrem de mare a transmiterii vieţii umane.

Astfel, continuând tradiţia vie a comunităţii ecleziale în cursul istoriei, recentul Conciliu Vatican al II-lea şi magisteriul predecesorului meu papa Paul al VI-lea, exprimat în enciclica sa Humanae vitae, au transmis timpurilor noastre o veste cu adevărat profetică, care reafirmă şi propune cu claritate doctrina mereu veche şi mereu nouă a Bisericii despre căsătorie şi despre transmiterea vieţii umane.

De aceea, în ultima lor adunare, părinţii sinodali au declarat textual: "Acest sfânt sinod, reunit în credinţă cu urmaşul lui Petru, ţine cu tărie cele ce s-au propus în Conciliul al II-lea din Vatican şi în enciclica Humanae vitae, în special că iubirea conjugală trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă şi deschisă la noua viaţă" ^[67].

-  Biserica este de partea vieţii

Doctrina Bisericii se află astăzi într-o situaţie socială şi culturală, care o face mai greu de înţeles, pe de o parte, iar pe de alta, mai urgentă şi de neînlocuit pentru promovarea binelui adevărat al bărbatului şi al femeii.

Într-adevăr, progresul ştiinţific şi tehnic pe care omul contemporan îl realizează mereu pentru dominarea naturii nu măreşte numai speranţa de a crea o omenire nouă şi mai bună, ci provoacă şi o îngrijorare, tot mai mare, pentru viitor. Unii se întreabă dacă e bine să trăieşti ori era mai bine de a nu se fi născut; se îndoiesc dacă este permis să îi aducă pe alţii la viaţă, din moment ce aceştia poate vor blestema propria lor viaţă într-o lume crudă, ale cărei cruzimi încă nu pot fi prevăzute. Alţii se gândesc că sunt singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi îi exclud pe alţii cu mijloace anticoncepţionale sau cu alte metode chiar mai rele. Alţii, încătuşaţi cum sunt de mentalitatea de consum şi cu unica preocupare de continuă creştere a bunurilor materiale, sfârşesc prin a nu mai înţelege nimic şi, de aceea, refuză bogăţia spirituală a unei noi vieţi umane. Motivul ultim al acestei mentalităţi este absenţa lui Dumnezeu din inima oamenilor, a lui Dumnezeu a cărui iubire singură este mai mare decât toate îngrijorările lumii şi le poate învinge pe toate.

S-a născut astfel o mentalitate împotriva vieţii (anti-life mentality), mentalitate care cuprinde multe probleme actuale: să ne gândim, de exemplu, la o anumită panică derivată din studiile de ecologie despre viitorul demografic al omenirii, care exagerează pericolul creşterii omenirii în detrimentul calităţii vieţii.

Dar Biserica crede cu tărie că viaţa umană, chiar slabă şi suferindă, este mereu un dar minunat al Dumnezeului bunătăţii. Împotriva pesimismului şi egoismului care umbresc lumea, Biserica este de partea vieţii, ştiind să descopere în fiecare viaţă umană splendoarea acelui "da" şi "amin" care este Cristos însuşi. Împotriva lui "nu" care invadează şi răneşte lumea, Biserica îi opune un "da" puternic, apărând în felul acesta omenirea şi omul de toţi aceia care uneltesc şi rănesc viaţa.

Biserica este chemată să arate din nou tuturor, cu cea mai clară şi puternică convingere, voinţa ei de a promova cu orice mijloace viaţa umană şi de a o apăra împotriva oricărei uneltiri la fiinţa ei, în orice stadiu de dezvoltare s-ar afla.

Pentru aceasta, Biserica condamnă, ca fiind o gravă ofensă adusă demnităţii umane şi dreptăţii, toate acele activităţi ale guvernelor sau ale altor autorităţi publice ce încearcă să limiteze în orice mod libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Ca urmare, orice violenţă exercitată de aceste autorităţi în favoarea anticoncepţiei şi chiar a sterilizării şi a avortului procurat trebuie condamnată şi respinsă cu toată forţa. În acelaşi mod, trebuie detestate, pentru că sunt nedrepte, manevrele internaţionale care contribuie cu ajutoare economice pentru promovarea popoarelor, dar care sunt condiţionate de programarea anticoncepţionalelor, sterilizării şi provocării avortului ^[68].

-  Concepţia integrală despre om şi vocaţia lui

În contextul unei culturi care deformează grav sau chiar a pierdut adevărata semnificaţie a sexualităţii umane, pentru că o smulge din raportul ei esenţial cu persoana umană, Biserica simte acum mai urgentă şi de neînlocuit misiunea sa de a prezenta sexualitatea ca valoare şi obligaţie a întregii persoane create, bărbat şi femeie, după chipul lui Dumnezeu.

În această perspectivă, Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat clar că,

atunci când este vorba de a uni iubirea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, caracterul moral al comportamentului nu depinde numai de sincera intenţie şi de valorificarea motivelor, dar este determinat şi de criterii obiective care îşi au baza în natura însăşi a persoanei umane şi a faptelor sale şi sunt destinate la menţinerea în climat de adevărată iubire a întregului sens al dăruirii reciproce şi al procreării umane; iar toate acestea nu vor fi posibile dacă nu va fi cultivată cu suflet sincer virtutea castităţii conjugale.

Plecând de la "viziunea integrală asupra omului şi a vocaţiei lui nu numai naturale şi pământeşti, ci şi supranaturale şi veşnice", papa Paul al VI-lea a afirmat că doctrina Bisericii "e bazată pe legătura de nedespărţit dintre cele două semnificaţii (unitate şi procreaţie) ale actului conjugal, legătură pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate despărţi din proprie iniţiativă". Şi a încheiat confirmând că trebuie exclusă, fiind intrinsec lipsită de onestitate, "orice acţiune care, fie ca pregătire la actul conjugal, în împlinirea lui, sau în dezvoltarea urmărilor lui naturale, are ca scop sau mijloc de a face imposibilă procrearea".

Când soţii, recurgând la anticoncepţionale, despart aceste două semnificaţii pe care Dumnezeu creatorul le-a înscris în fiinţa bărbatului şi a femeii şi în dinamica comuniunii lor sexuale, devin "arbitrii" planului divin, "manipulând" şi înjosind sexualitatea umană, cu aceasta înjosindu-se pe ei înşişi şi alterând valoarea dăruirii totale. Astfel, limbajului genuin care exprimă dăruirea totală reciprocă a soţilor, anticoncepţia îi impune un limbaj obiectiv contradictoriu, acela de nedăruire totală unul altuia. De aici derivă nu numai refuzul pozitiv pentru o nouă viaţă, ci chiar falsificarea interioară a adevăratei iubiri conjugale, care e chemată a se dărui în totalitatea personală.

În schimb, atunci când soţii recurg la perioadele de infecunditate, respectând legătura de nedespărţit a semnificaţiei unitare şi procreative a sexualităţii umane, se comportă ca "miniştri" ai planului lui Dumnezeu şi "folosesc" sexualitatea conform dinamismului genuin al dăruirii "totale", fără manevre şi alterări^[69].

-  Politica demografică să respecte omul

Sfântul Scaun a urmărit discuţiile pe tema populaţiei în cursul acestor ani şi a studiat ce implicaţii au factorii demografici asupra întregii familii umane. Se înţelege uşor că situaţia populaţiei în lume este foarte complexă şi diferă de la regiune la regiune. În spatele fenomenelor demografice se ascund multe probleme care au de a face cu îmbunătăţirea situaţiilor de viaţă şi, deci, cu posibilitatea dată persoanelor de a trăi în mod demn, în dreptate şi în pace, pentru a putea să exercite dreptul sacru de a-şi forma o familie, de a aduce în lume copii şi de a-i creşte şi pentru a împlini astfel destinul lor veşnic, adică unirea cu Domnul iubitor care i-a creat. De aceea, Biserica catolică se interesează în mod pozitiv de unele probleme cum ar fi îmbunătăţirea sistemelor de învăţământ şi de sănătate, recunoaşterea rolului persoanelor bătrâne, încercarea de a lărgi posibilităţile indivizilor pentru a fi ei înşişi protagonişti activi în procesul de dezvoltare şi de construire a unui nou sistem economic global, bazat pe dreptate şi echitate.

Biserica recunoaşte rolul pe care îl au guvernele şi comunitatea internaţională de a studia şi de a trata cu simţ de răspundere problema populaţiei în contextul şi în perspectiva binelui comun a fiecărei naţiuni şi a întregii omeniri. Dar politicile demografice nu trebuie să considere persoanele ca nişte simple cifre, sau în termeni economici, sau în lumina vreunei alte prejudecăţi. Ele trebuie să respecte şi să promoveze demnitatea şi drepturile fundamentale ale persoanei umane şi ale familiei.

Demnitatea persoanei umane - a tuturor şi a fiecăruia - şi caracteristica sa unică de om şi de femeie, capacitatea sa de a contribui la bunăstarea societăţii au o importanţă primordială pentru Biserică, atunci când se intră în discuţiile despre populaţie. Într-adevăr, Biserica crede că demnitatea umană se bazează pe faptul că Dumnezeu a creat fiecare persoană, că am fost răscumpăraţi de Cristos şi că, în conformitate cu planul divin, ne vom bucura de Dumnezeu pentru totdeauna. Biserica trebuie să fie mereu un semn şi o apărătoare a caracterului transcendent al persoanei umane, redând speranţa acelora care altfel s-ar putea să nu mai aştepte ceva mai bun după viaţa prezentă. Această convingere a Bisericii este împărtăşită de alţii şi este în concordanţă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii umane şi răspunde la aşteptările cele mai adânci ale persoanei umane. Deci demnitatea persoanei este o valoare de importanţă universală, susţinută de persoane de diferite religii, din diferite arii culturale şi naţionale. Acest accent pe valoarea persoanei cere respectarea vieţii umane, care este mereu un dar splendid al bunătăţii lui Dumnezeu. Împotriva pesimismului şi egoismului care umbresc lumea, Biserica trece de partea vieţii şi lansează un apel pentru înfăptuirea unor eforturi mai mari în vederea corectării acelor situaţii ce ameninţă sau micşorează valoarea şi bucuria onestă a vieţii umane. Mă refer, aşadar, la cuvintele din îndemnul meu apostolic Familiaris consortio, care reflectă gândirea unanimă a Sinodului mondial al episcopilor din 1980 asupra familiei în lumea modernă.

Experienţele şi tendinţele anilor din urmă manifestă clar efectele foarte negative ale programelor contraceptive. Aceste programe au sporit permisivitatea sexuală şi au promovat o conduită iresponsabilă, cu grave consecinţe, în special asupra educaţiei tineretului şi asupra demnităţii femeilor. Noţiunea însăşi de "paternitate responsabilă" şi de "planificare a familiei" a fost violată prin distribuirea de contraconcepţionale la adolescenţi. În plus, de la programele contraceptive s-a trecut deseori, de fapt, la practica sterilizării şi a avortului, finanţată de guverne şi de organizaţii internaţionale ^[70].

-  Importanţa fundamentală a familiei

Biserica subliniază importanţa familiei, care este "nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul să fie ocrotită de către societate şi stat". La cererea Sinodului internaţional al episcopilor, Sfântul Scaun a publicat Carta drepturilor familiei, în care ea "face un apel către toate statele, organizaţiile internaţionale şi către toate instituţiile şi persoanele interesate, ca să respecte aceste drepturi şi să asigure recunoaşterea lor efectivă şi îndeplinirea lor". În acest document, familia este recunoscută ca "o comunitate de iubire şi de solidaritate, care este în mod unic înclinată spre învăţarea şi transmiterea valorilor culturale, etice, sociale, spirituale şi religioase, esenţiale pentru dezvoltarea şi bunăstarea propriilor membri şi a societăţii".

Familia este cu adevărat o comunitate de persoane legate împreună de iubire, de interesul reciproc, de obligaţii faţă de trecut şi faţă de viitor. Deşi membrii familiei sunt, în primul rând, soţii şi fiii lor, este important să se menţină un sens al familei drept o comunitate în care se întâlnesc diferite generaţii şi a cărei forţă rezidă în faptul că oferă un loc de identitate şi de siguranţă rudelor şi celor care sunt primiţi în sânul ei.

Familia are un rol unic şi de neînlocuit în transmiterea darului vieţii şi în oferirea unui climat mai bun pentru educaţia copiilor şi pentru inserarea lor în societate. Familia este primul loc unde copilul găseşte iubire şi e primit bine chiar din momentul conceperii şi, în continuare, în timpul procesului de creştere şi de dezvoltare.

Nesiguranţa viitorului nu ar trebui să micşoreze speranţa noastră în copii şi capacitatea noastră de a ne bucura de prezenţa lor. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să reafirmăm convingerea noastră în valoarea copilului şi în contribuţia pe care copiii de astăzi o pot da întregii familii umane. Aşa cum spuneam şi în Adunarea generală a Naţiunilor Unite,

în prezenţa reprezentanţilor atâtor naţiuni ale lumii aici reuniţi, doresc să-mi exprim bucuria că noi toţi găsim în copii, primăvara vieţii, anticiparea istoriei viitoare a fiecăreia dintre actualele noastre patrii pământeşti. Nu există ţară pe pământ, nu există sistem politic care poate să-şi facă o idee despre viitorul său altfel decât cu ajutorul imaginii acestor generaţii noi care vor primi de la părinţii lor moştenirea complexă a valorilor, datoriilor şi aspiraţiilor naţiunii căreia îi aparţin şi cea a întregii familii umane. Interesul faţă de copil, deja înainte de naştere, din primul moment al conceperii şi de-a lungul anilor copilăriei şi tinereţii, este experienţa primordială şi fundamentală a raportului dintre o fiinţă umană şi o altă fiinţă umană ^[71].

-  Paternitatea responsabilă şi realismul conştient

Toţi ştim că hotărârea soţilor de a accepta să aducă pe lume un fiu şi de a-l creşte nu întotdeauna este uşoară şi că deseori e ocazie de jertfă. Biserica este în mod real conştientă de lucrul acesta, iar învăţătura sa despre paternitatea responsabilă se referă la cuplurile căsătorite - care numai ele au dreptul la procreaţie - pentru a le ajuta să ajungă la ceea ce trebuie să fie o decizie liberă, informată şi reciprocă cu privire la programarea naşterilor şi fixarea numărului de fii. Această hotărâre a părinţilor ar trebui să se bazeze pe recunoaşterea generoasă şi pioasă că au fost asociaţi de Dumnezeu în opera creaţiei şi pe responsabilitatea lor faţă de ei înşişi, faţă de fiii lor, de familia lor şi de societate. Ar trebui să fie o decizie bazată pe metodele moral acceptabile de distanţare sau de limitare a naşterilor, asupra cărora Biserica are dreptul şi datoria de a se pronunţa. De asemenea, guvernele şi organizaţiile internaţionale au obligaţia de a-i ajuta pe soţi creând o ordine socio-economică menită să favorizeze viaţa familială, naşterea şi educaţia fiilor şi furnizând o informaţie corectă asupra situaţiei demografice, în aşa fel încât cuplurile să poată vedea cum se cuvine care sunt datoriile şi posibilităţile lor.

O atenţie specială ar trebui acordată rolului femeilor în societatea modernă. Îmbunătăţirea status-ului femeilor este importantă. În privinţa aceasta, nu ar trebui să neglijăm ajutorul pe care îl reprezintă femeile în familie, ele având capacitatea de neînlocuit de a creşte copilul şi de a-l călăuzi pe copilaş în prima fază a educaţiei. Această contribuţie specială a femeilor este deseori ignorată sau micşorată, privilegiind consideraţii economice sau posibilităţi de angajare, iar uneori chiar cu scopul de a scădea numărul fiilor. Eforturi constante ar trebui făcute pentru a asigura deplina integrare a femeilor în societate, recunoscând însă aşa cum trebuie importantul lor rol social în calitate de mame. Lucrul acesta ar trebui să comporte asistenţa sanitară a mamei şi copilului, un concediu adecvat de maternitate şi alocaţii familiale suplimentare.

Biserica are cunoştinţă despre iniţiativele în favoarea bătrânilor susţinute de UNPFA. Numărul persoanelor bătrâne este în creştere în multe ţări. Deseori, necesităţile lor sunt neglijate, aşa cum nu se cunoaşte nici ajutorul pe care ei îl dau societăţii. Ei au experienţă de viaţă, înţelepciune şi o răbdare specială în soluţionarea problemelor umane, de aceea, pot şi trebuie să fie membri activi ai societăţii de astăzi ^[72].

II. EDUCAŢIA CREŞTINĂ A COPIILOR

- Dreptul-datoria educativă a părinţilor

Obligaţia de educaţie îşi are rădăcinile în vocaţia iniţială a soţilor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu, pentru că, aducând pe lume o nouă făptură din iubire şi pentru iubire, ceea ce în sine înseamnă vocaţie la creştere şi dezvoltare, părinţii îşi asumă obligaţia de a o ajuta efectiv să trăiască o viaţă pe deplin umană. Aşa cum a amintit Conciliul al II-lea din Vatican,

deoarece au dat viaţă copiilor, părinţii au obligaţia gravă de a-i educa; ei sunt primii şi principalii lor educatori. Această funcţie educativă este atât de importantă încât, dacă lipseşte, poate fi înlocuită cu foarte mare greutate. Părinţilor le revine obligaţia de a crea în sânul familiei o atmosferă întărită de iubire şi evlavie faţă de Dumnezeu şi de oameni, atmosferă care favorizează educaţia completă a copiilor în sens personal şi social. Deci, familia este prima şcoală a virtuţii sociale de care duce atâta lipsă societatea.

Dreptul şi datoria de educaţie a părinţilor sunt considerate ca esenţiale în legătură cu transmiterea vieţii umane; ca originare şi primordiale, în comparaţie cu misiunea educativă a altora, şi aceasta din cauza raportului de iubire care există între părinţi şi fii. Această educaţie este, în sfârşit, de neînlocuit şi inalienabilă, pentru că nu poate fi încredinţată cu totul altora şi nici uzurpată de alţii.

Pe lângă aceste caracteristici, nu poate fi dată uitării consideraţia că elementul cel mai radical al obligaţiei educative a părinţilor este iubirea paternă şi maternă; aceasta îşi găseşte angajarea în serviciul vieţii: iubirea părinţilor, din izvor, devine sufletul şi chiar norma care inspiră şi conduce acţiunea educativă concretă, îmbogăţind-o cu acele valori de gratitudine, perseverenţă, bunătate, slujire, dezinteres şi spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai preţios rod al iubirii ^[73].

-  Educaţia la valorile esenţiale ale vieţii umane

Deşi sunt înconjuraţi de greutăţi ce se împotrivesc operei educative, mult agravate astăzi, părinţii trebuie să-şi formeze fiii cu încredere şi curaj pentru valorile esenţiale ale vieţii umane. Fiii trebuie să crească într-o libertate justă faţă de bunurile materiale, adoptând un stil de viaţă simplu şi auster, fiind convinşi că "omul este mai preţios prin ceea ce este decât prin ceea ce are".

Trăind într-o societate zdruncinată şi dezmembrată de tensiuni şi conflicte, din cauza ciocnirilor violente ale curentelor individualiste şi egoiste, fiii trebuie să se îmbogăţească nu numai în sensul adevăratei dreptăţi, care singură conduce la respectarea demnităţii personale a fiecăruia, ci, mai ales, în iubirea adevărată, înţeleasă ca grijă sinceră şi slujire dezinteresată faţă de alţii, în special faţă de cei săraci şi lipsiţi. Familia este prima şi fundamentala şcoală a sociabilităţii, pentru că este comunitate de iubire care ştie să afle în dăruirea de sine legea care o conduce şi o face să crească. Dăruirea de sine care inspiră iubirea soţilor între ei este modelul şi norma dăruirii de sine ce trebuie să se actualizeze între fraţi şi surori, precum şi între diferitele generaţii care sunt împreună în familie. Comuniunea şi participarea la trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie şi de dificultate, reprezintă cea mai concretă şi eficace pedagogie pentru înscrierea activă, responsabilă şi fecundă a copiilor în orizontul larg al societăţii.

Educaţia la iubire ca dăruire de sine constituie şi premisa indispensabilă pentru părinţii chemaţi să ofere fiilor lor o clară şi delicată educaţie sexuală. În faţa unei culturi care "banalizează" în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează şi o trăieşte în mod reductiv şi sărăcit, legând-o în mod exclusiv de timp şi de plăcerea egoistă, slujirea educativă a părinţilor trebuie să insiste cu fermitate asupra unei culturi sexuale care să fie într-adevăr şi-n mod deplin personală: sexualitatea, de fapt, este o bogăţie a întregii persoane - trup, sentiment şi suflet - şi manifestă semnificaţia sa intimă în a purta persoana la dăruirea de sine în iubire.

Educaţia sexuală, drept şi datorie fundamentală a părinţilor, trebuie să se actualizeze mereu sub conducerea lor plină de grijă, fie în sânul familiei, fie în centrele de educaţie alese şi controlate de ei. În acest sens, Biserica insistă asupra legii subsidiarităţii pe care trebuie s-o respecte şcoala atunci când cooperează la educaţia sexuală, încadrându-se în spiritul care îi animă pe părinţi.

În acest context, este obligatorie şi educaţia la castitate, pentru că este virtutea care dezvoltă maturitatea autentică a persoanei şi o face capabilă de a respecta şi promova "semnificaţia matrimonială" a trupului. Mai mult, părinţii creştini îi vor acorda o atenţie şi o grijă deosebite, descoperind semnele chemării lui Dumnezeu prin educaţia la feciorie, forma superioară a dăruirii de sine care constituie sensul însuşi al sexualităţii umane.

Datorită legăturilor strânse care sunt între dimensiunea sexuală a persoanei şi valorile ei etice, datoria de educatori a părinţilor trebuie să-i conducă pe copii la cunoaşterea şi stima normelor necesare şi preţioase care garantează o creştere personală, responsabilă în sexualitatea umană.

Pentru aceasta, Biserica se opune cu tărie la o anumită formă de informare sexuală, ruptă de principiile morale şi aşa de răspândită, care nu este altceva decât o iniţiere la experimentarea plăcerii şi stimul ce duce la pierderea seninătăţii, chiar din anii nevinovăţiei, deschizându-se calea spre viciu ^[74].

-  Primii educatori sunt părinţii

Pentru fiii voştri, voi, părinţilor, sunteţi şi trebuie să fiţi primii educatori importanţi: dând naştere în iubire şi din iubire la persoane noi, vă asumaţi obligaţia de a le ajuta eficient să trăiască o viaţă în întregime umană şi creştină. Familia este prima şcoală de virtuţi umane şi sociale, de care au nevoie, în special astăzi, toate structurile civile şi politice. Este vorba de a-i educa pe fii în valorile esenţiale ale vieţii, în simţul adevărat al dreptăţii, al cinstei autentice, al respectării demnităţii proprii şi a altuia, dar mai mult în simţul iubirii adevărate, ca grijă şi slujire dezinteresată faţă de alţii, în special faţă de cei mai săraci şi nevoiaşi.

Educarea fiilor în marile valori ale credinţei creştine, în credinţa în Dumnezeu Tatăl, în Cristos, Fiul său, în Duhul Sfânt! Prima şcoală de cateheză este şi trebuie să fie familia! De la tata şi de la mama, de la fraţii şi surorile mai mari, copiii trebuie să primească, odată cu exemplele de viaţă creştină, tezaurul marilor adevăruri ale revelaţiei divine, pe care le vor adânci mai târziu printr-o cateheză sistematică în parohii, în institutele şi mişcările religioase.

Dar, mai ales, voi, părinţilor, trebuie să-i educaţi pe fiii voştri să se roage, să-i introduceţi în descoperirea treptată a tainei lui Dumnezeu şi în dialogul personal cu el. Această rugăciune făcută în familie, care e Biserica domestică, constituie pentru fii introducerea naturală în rugăciunea liturgică specifică din interiorul Bisericii. De aceea, este necesară participarea treptată a tuturor membrilor familiei creştine la Euharistie, mai ales la cea duminicală şi de sărbătoare, şi la alte sacramente, în special la cele ale iniţierii creştine ^[75].

-  Tinerilor, "de voi depinde viitorul!"

Cristos ne cere să nu rămânem indiferenţi în faţa nedreptăţii, să ne angajăm responsabil în construirea unei societăţi mai creştine, a unei societăţi mai bune. Pentru aceasta, e necesar să îndepărtăm ura din viaţa noastră: să ne dăm seama că orice ideologie care proclamă violenţa şi ura ca soluţii pentru obţinerea dreptăţii este înşelătoare, falsă, incompatibilă cu urmarea lui Cristos. Iubirea învinge mereu, aşa cum şi Cristos a învins; iubirea a învins, deşi uneori, în faţa unor evenimente şi situaţii concrete, poate părea că este ineficientă. Şi Cristos dădea impresia că nu va reuşi. Dumnezeu poate întotdeauna mai mult.

În experienţa de credinţă cu Domnul, descoperiţi faţa aceluia care, fiind învăţătorul nostru, este singurul care poate să ceară ceva în întregime, fără limite. Optaţi pentru Isus şi refuzaţi idolatriile lumii, idolii care caută să seducă tineretul. Numai Dumnezeu este adorabil. Numai el merită dăruirea voastră întreagă.

Este adevărat că vreţi să renunţaţi la idolul bogăţiei, la pofta de avere, de consumism, la banii nemunciţi?

Este adevărat că vreţi să refuzaţi idolul puterii, ca dominaţie asupra altora, şi nu ca atitudine de slujire fraternă aşa cum ne-a arătat Isus? Este adevărat?

Este adevărat că vreţi să refuzaţi idolul sexului, plăcerii, care frânează dorinţa voastră de a-l urma pe Cristos pe drumul crucii ce conduce la viaţă? Idolul care poate distruge iubirea.

Cu Cristos, cu harul său, veţi şti să fiţi generoşi pentru ca toţi fraţii voştri, oamenii şi, mai ales, cei mai nevoiaşi, să aibă parte de bunurile materiale şi de o formare şi de o cultură adecvată timpului nostru, menite să le îngăduie să-şi dezvolte talentele naturale pe care le-au primit de la Dumnezeu. În felul acesta, va fi mai uşor să fie atinse acele obiective de dezvoltare şi de bunăstare absolut necesare pentru ca toţi să poată trăi în demnitate şi ca fii ai lui Dumnezeu.

Tinere, ridică-te şi ia parte împreună cu sutele de mii de oameni şi femei din Biserică la misiunea neobosită de a vesti evanghelia, de a-i călăuzi cu gingăşie pe cei care suferă pe acest pământ şi de a căuta modalităţi de construire a unei ţări juste, a unei ţări care să trăiască în pace. Credinţa în Cristos ne învaţă că merită să lucrezi pentru o societate mai dreaptă, că merită să-l aperi pe cel nevinovat, oprimat şi sărac, că merită să suferi pentru a uşura suferinţa altuia.

Tinere, ridică-te! Eşti chemat să cauţi cu pasiune adevărul, să cultivi neobosit bunătatea, un om sau o femeie cu vocaţie de sfinţenie. Fie ca greutăţile prin care treci acum să nu te împiedice să iubeşti, să fii generos, ci să te provoace şi mai mult. Să nu oboseşti în slujire, să nu tăinuieşti adevărul, să depăşeşti momentele de frică, să fii conştient de limitele personale. Trebuie să fii puternic şi curajos, lucid şi statornic pe acest drum lung.

Nu te lăsa sedus de violenţă şi de miile de motive care par să o justifice. Greşeşte cel care spune că numai prin ea se ajunge la dreptate şi pace ^[76].

-  Învăţaţi să fiţi oameni

Nu e bine ca omul să fie singur.Nu poate să trăiască singur pe pământ. Este chemat să-şi trăiască viaţa în comunitate. De aceea, apar comunităţile, prima şi cea mai fundamentală dintre ele fiind familia. Prin intermediul comunităţilor, în special prin intermediul familiei, omul se formează şi se maturizează ca om. Astfel, născut în comunitatea matrimonială a omului şi a femeii, omul datorează educaţia sa familiei. Fiind de acord cu semnificaţia deosebită a acestui cuvânt, educaţia e chemată să "umanizeze" omul. Încă din prima clipă a conceperii sale în sânul matern, omul învaţă treptat să fie om, iar această ucenicie fundamentală se identifică tocmai cu educaţia. Omul este viitorul familiei şi al omenirii întregi, dar viitorul său este strâns legat de educaţie.

Familia are dreptul primordial şi fundamental de a educa, însă îi revine şi datoria primordială şi fundamentală de a educa. În îndeplinirea acestei datorii esenţiale, care ţine îndeaproape de vocaţia sa, familia scoate apă din izvoarele marelui tezaur al omenirii întregi care este cultura, mai exact din cultura locului unde este înrădăcinată. Datorită acestei stări de lucruri, omul devine moştenitorul trecutului care în el se transformă în viitor: nu doar viitor al familiei proprii, ci şi al naţiunii şi al omenirii întregi (...)

Având în vedere generalizarea rapidă a fenomenelor sociale, cu urmări asupra mentalităţii şi comportamentului celulelor societăţii şi ale persoanelor, nu vreau să neglijez pregătirea conştiinţei umane şi creştine a tuturor în legătură cu aceste lucruri, deoarece marea cauză a familiei îi interesează pe toţi, şi să fac un apel către responsabilii direcţi ai culturii, îndeosebi ai culturii numite "de masă", către responsabilii educaţiei, către agenţii pastorali, să fac un apel, în sfârşit, către toţi aceia care pot contribui la menţinerea şi păstrarea unei situaţii favorabile a comunităţii conjugale şi familiale, unde, o dată cu transmiterea vieţii, apare obligaţia foarte gravă de a educa copilul. Iar voi, dragi taţi şi mame, conştienţi de faptul că familia voastră este prima şcoală de valorificare umană a fiilor pe care Dumnezeu vi i-a dat, veţi fi conştienţi, de asemenea, cu siguranţă, şi de această altă datorie care vă revine, şi anume de a pregăti totul sau de a insista asupra faptului ca fiii voştri să poată înainta armonios, în trăirea vieţii, bazaţi pe o adecvată formare umană şi creştină. Biserica se bucură când puterile legale în societate, dând importanţă pluralismului şi unei juste libertăţi religioase, "ajută familiile ca fiii să poată primi în toate şcolile o educaţie inspirată din principiile morale şi religioase ale familiilor înseşi" ^[77].

-  Şcolile catolice şi pluralismul educativ

O parte importantă a vieţii ecleziale este educaţia catolică, în special şcolile catolice. Ştiu că grija pentru educaţie a caracterizat mereu viaţa Bisericii în provincia voastră ecleziastică şi pretutindeni în ţara voastră.

Aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, responsabilitatea primordială a educaţiei fiilor le revine părinţilor. Educaţia începe în casă, unde viaţa familială tinde să înveţe virtuţile sociale şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi faţă de aproapele. În acelaşi timp, Conciliul recunoaşte faptul că părinţii au nevoie de ajutorul întregii societăţi pentru a-şi îndeplini misiunea de educare a fiilor. În ceea ce o priveşte, Biserica a oferit mereu ajutor părinţilor pentru ca viaţa credincioşilor, încă din primii ani, să fie călăuzită de Spiritul lui Cristos. Biserica este convinsă puternic că o educaţie completă include în mod necesar o dimensiune religioasă. Dacă religia este neglijată sau dată deoparte în procesul de educaţie care formează inima şi sufletul naţiunii, atunci nu se va salva o moralitate demnă de om; dreptatea şi pacea nu vor ţine mult. Biserica este convinsă, de asemenea, că, prin grija faţă de educaţia catolică, se promovează şi "desăvârşirea integrală a persoanei umane, ca, de altfel, şi binele societăţii pământeşti şi edificarea unei lumi mai umane" (GE 3).

Această funcţie educativă asumă forme diferite, printre care şcoala catolică are o importanţă deosebită pentru misiunea Bisericii.

Astăzi problemele sunt atât de multe încât cer colaborare în societate şi în Biserică pentru a căuta binele comun. Îndeosebi situaţia în continuă schimbare pune la încercare şcolile catolice din punctul de vedere al resurselor umane şi financiare. În această perioadă a educaţiei catolice în ţara voastră, Bisericile voastre locale trebuie facă unele lucrări de reorganizare care conduc la acţiuni de închidere, fuzionare sau transfer. Este de înţeles faptul că părinţii sunt îngrijoraţi în privinţa fiilor lor şi învăţătorii în privinţa locurilor de muncă şi a perspectivelor de viitor. De aceea, este fundamental ca episcopii să arate direcţia justă în această fază de reorganizare, pentru a asigura educaţia catolică la un număr cât mai mare dintre membrii Bisericii şi pentru a asigura locul care li se cuvine şcolilor, precum şi justa şi înţeleapta lor structură educativă. Toate persoanele angajate în conducerea şcolilor catolice trebuie să colaboreze sub călăuza episcopilor, pentru ca aceste şcoli să poată desfăşura misiunea lor acum şi în viitor. Pentru mulţi, lucrul acesta va însemna sacrificarea opiniilor personale în vederea binelui comun.

Când trebuie luate decizii dificile cu privire la resursele umane şi materiale, să ne amintim cuvintele din Gravissimum educationis: "Păstorii Bisericii şi toţi credincioşii nu trebuie să renunţe la nici un efort... şi să vină în întâmpinarea mai ales a necesităţilor acelora care nu au mijloace economice sau sunt departe de darul credinţei" (nr. 9). Această preocupare este fundamentală pentru angajarea fermă a Bisericii de a promova o societate mai dreaptă. De asemenea, este fundamentală pentru misiunea ei de evanghelizare ^[78].

-  Educaţia se hrăneşte din evanghelia iubirii

În sfera educaţiei, Biserica are un rol specific de îndeplinit. În lumina tradiţiei şi a magisteriului conciliar, se poate spune că nu este numai vorba de a încredinţa Bisericii educaţia religioasă şi morală a persoanei, ci şi de a promova tot procesul educativ al persoanei "cu" Biserica. Familia este chemată să-şi îndeplinească sarcina sa educativă în Biserică, luând astfel parte la viaţa şi la misiunea eclezială, Biserica doreşte să educe mai ales prin familie, care e abilitată pentru aceasta prin sacramentul Căsătoriei, cu "harul stării" care decurge din acest sacrament şi prin carisma specifică ce îi este proprie oricărei comunităţi familiale.

Unul dintre domeniile în care familia este de neînlocuit este cu siguranţă cel al educaţiei religioase, care-i permite să se dezvolte ca "Biserică familială". Educaţia religioasă şi cateheza copiilor situează familia în Biserică ca un adevărat subiect activ de evanghelizare şi de apostolat. Este vorba despre un drept intim legat de principiul libertăţii religioase. Familiile, şi mai concret părinţii, au libertatea de a alege pentru copiii lor un model de educaţie religioasă şi morală determinat, corespunzător convingerilor lor. Dar chiar şi atunci când ei încredinţează aceste sarcini unor instituţii bisericeşti sau unor şcoli conduse de un personal religios, e necesar ca prezenţa lor educativă să rămână constantă şi activă.

În educaţie nu trebuie neglijată nici problema esenţială a discernerii vocaţiei şi, în acest cadru, în mod deosebit a pregătirii la viaţa conjugală. Biserica a depus eforturi şi iniţiative considerabile pentru pregătirea la căsătorie, de exemplu, sub forma unor întâlniri organizate pentru logodnici. Toate acestea sunt valabile şi necesare. Dar nu trebuie uitat că pregătirea la viitoarea viaţă de cuplu este mai ales o sarcină a familiei. Desigur, numai familiile cu maturitate spirituală pot să exercite această responsabilitate în mod adecvat. Se cuvine, aşadar, să subliniem necesitatea unei strânse solidarităţi între familii care se poate exprima în diverse tipuri de organizaţii, ca asociaţiile familiale pentru familii. Instituţia familială se află întărită de această solidaritate care apropie nu numai persoanele, ci şi comunităţile, angajându-le să se roage împreună şi să caute, cu concursul tuturor, răspunsurile la întrebările esenţiale ce apar în viaţă. Oare aceasta nu este o formă preţioasă de apostolat al familiilor desfăşurat de familii? Este, aşadar, important ca familiile să caute să înnoade între ele legături de solidaritate. Între altele, aceasta le permite un schimb de servicii educative: părinţii sunt formaţi de către alţi părinţi, copiii de copii. Este astfel creată o tradiţie educativă deosebită, căreia caracterul de "Biserică familială" propriu familiei îi dă toată vigoarea.

Evanghelia iubirii este izvorul nesecat din care se hrăneşte orice familie umană în calitatea ei de "comuniune de persoane". Întregul proces educativ îşi găseşte în iubire sprijinul şi sensul său ultim, căci ea este pe deplin rodul dăruirii reciproce a soţilor. Datorită eforturilor, suferinţelor şi decepţiilor care însoţesc educaţia persoanei, iubirea este fără încetare supusă încercării. Pentru a face faţă, trebuie un izvor de putere spirituală care nu se găseşte decât în Cel care "a iubit până la sfârşit". Educaţia se situează astfel pe deplin în perspectiva "civilizaţiei iubirii"; depinde de ea şi contribuie în mare măsură la edificarea ei ^[79].

III. PARTICIPARE LA DEZVOLTAREA SOCIETĂŢII

- Familia, celula de bază a societăţii

"Deoarece Creatorul a toate a făcut din comunitatea conjugală începutul şi temelia societăţii umane", pentru aceasta, familia a devenit "celula vitală şi de bază a societăţii".

Familia are legături vitale şi organice cu societatea, pentru că este baza şi alimentul continuu al societăţii, prin obligaţia sa de a sluji viaţa: din familie se nasc cetăţenii şi în familie ei găsesc prima şcoală a acelor virtuţi sociale care sunt sufletul vieţii şi al dezvoltării societăţii înseşi.

Astfel, prin forţa naturii şi vocaţiei sale, departe de a se închide în ea însăşi, familia se deschide spre alte familii şi spre societate, asumându-şi propriul rol social (...)

Ca urmare, în faţa unei societăţi care riscă să fie mereu tot mai depersonalizată şi masificată, deci dezumanizată şi dezumanizantă, cu rezultatele negative ale atâtor forme de "evaziune" - cum sunt, de exemplu, alcoolismul, drogurile şi terorismul -, familia posedă şi descătuşează chiar şi azi energii formidabile capabile de a smulge omul din anonimat, de a-l menţine conştient de demnitatea lui personală, de a-l îmbogăţi cu o omenitate profundă, de a-l insera activ în ţesutul organic al societăţii cu trăsăturile sale unice şi irepetabile ^[80].

-  Rolul social şi politic al familiei

Rolul social al familiei nu se poate opri numai la opera de procreare şi educaţie, cu toate că această operă reprezintă prima formă de expresie a familiei, formă de neînlocuit.

Familiile, singure sau asociate, pot şi trebuie să se dedice multiplelor opere de slujire socială, mai ales în folosul celor săraci şi al tuturor acelor persoane ori situaţii, unde nu pot ajunge organizaţiile de prevenire şi de asistenţă socială ale autorităţilor publice.

Contribuţia socială a familiei are originalitatea sa, care cere să fie mai bine cunoscută şi mai prompt favorizată, mai ales datorită creşterii copiilor, antrenând, cât mai mult posibil, pe toţi membrii familiei (...)

Rolul social al familiilor este chemarea de a se exprima şi în intervenţii politice, în sensul că familiile trebuie să fie primele care să aibă grijă ca legile şi instituţiile statului să nu fie călcate, ci să susţină şi să apere pozitiv drepturile şi obligaţiile familiei. În acest sens, familiile trebuie să crească în conştiinţă că sunt protagoniste ale politicii familiale şi să-şi asume responsabilitatea de a transforma societatea; altfel, familiile vor fi primele victime ale acelor rele pe care se mulţumesc să le privească cu indiferenţă. Apelul Conciliului al II-lea din Vatican de a depăşi etica individualistă are, aşadar, valoare şi pentru familia ca atare^[81].

-  Biserica şi statul în slujba familiei

Familia şi căsătoria, care este temelia ei, sunt instituţii cărora întreaga comunitate civilă şi religioasă trebuie să le slujească. Dacă se înţelege faptul că "această societate formată din om şi femeie este prima formă de comuniune dintre persoanele umane", atunci se acceptă faptul că orice iniţiativă în serviciul comunităţii matrimoniale şi familiale dă putere şi este un beneficiu pentru diferitele forme de convieţuire şi, în definitiv, pentru întreaga societate umană.

Totuşi, se descoperă şi că această "societate de bază" are exigenţele sale naturale şi nu poate fi manipulată de ideologii sau concepţii parţiale despre societate. Introducerea de norme şi legi în reglementarea instituţiilor sociale, care ar putea să violeze exigenţele ei specifice sau să pună în dificultate şi într-o stare de lucruri răsturnată ceea ce de fapt este util familiei, sărăceşte şi privează întreaga societate de acele valori morale ce contribuie eficace la binele comun, lezând baza convieţuirii. Într-adevăr, nimic din ceea ce aduce prejudicii familiei nu poate fi în beneficiul societăţii.

Este important ca autorităţile publice şi cei care, prin activitatea lor ştiinţifică, se ocupă de ceea ce este în conformitate cu exigenţele autentice ale omului şi ale societăţii să înţeleagă ce înseamnă colaborarea adevărată între legislaţia civilă şi cea religioasă cu privire la drepturile familiei.

Urmărind propria finalitate - învaţă Conciliul al II-lea din Vatican - Biserica nu comunică omului doar viaţa divină, ci răspândeşte şi lumina sa cu repercusiuni, într-un fel, asupra lumii întregi, mai ales pentru faptul că vindecă şi înalţă demnitatea persoanei, întăreşte unitatea societăţii umane şi introduce în munca zilnică a oamenilor un sens şi o semnificaţie mai adâncă.

De aceea, apărând concepţia creştină despre căsătorie şi familie, Biserica construieşte şi întăreşte şi comunitatea civilă cu legături ferme şi stabile de ordin moral.

Într-adevăr, adeziunea credincioşilor la învăţătura Bisericii despre căsătorie şi familie contribuie eficace la concretizarea faptului ca printre membrii unei comunităţi să domnească acele virtuţi morale care fac posibilă dreptatea şi fidelitatea, respectul persoanei, simţul răspunderii, înţelegerea reciprocă, întrajutorarea reciprocă.

Drepturile familiei nu sunt o temă pur spirituală şi religioasă, pe care, în consecinţă, societatea civilă o poate lăsa deoparte, ca şi cum nu ar fi o chestiune profund umană ce o priveşte îndeaproape.

Cu siguranţă, Biserica, promovând valorile fundamentale ale familiei, răspunde la obligaţiile misiunii sale, dar şi asupra autorităţilor civile apasă obligaţia de a promova salvgardarea unor asemenea drepturi care fac parte din bunurile de bază ale căsătoriei.

Destinul comunităţii umane este strâns legat de sănătatea instituţiei familiale. Atunci când, în legislaţia sa, puterea civilă nu recunoaşte că familia constituită în mod just este o valoare specifică pentru binele societăţii, când se comportă ca un spectator indiferent în faţa valorilor etice ale vieţii sexuale şi matrimoniale, atunci, nu doar că nu promovează binele şi păstrarea valorilor umane, ci favorizează printr-un asemenea comportament disoluţia bunelor moravuri. La fel ca şi atitudinea permisivistă faţă de transmiterea vieţii în afara legilor naturale ale unirii conjugale, cu toate că poate rezolva unele probleme urgente cu privire la o paternitatea dorită, contribuie la întunecarea naturii şi a demnităţii căsătoriei.

Consider că e necesar să subliniez dreptul-datoria părinţilor de a-şi educa fiii. Obligaţia lor precisă este şi aceea de a forma în copil o personalitate matură, rod al patrimoniului valorilor vieţii.

Această funcţie educativă - spune Conciliul al II-lea din Vatican - este atât de importantă încât, dacă lipseşte, cu greu poate fi înlocuită. Într-adevăr, părinţilor le revine misiunea de a crea în sânul familiei acea atmosferă însufleţită de iubire şi de evlavie faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, care favorizează educaţia completă a fiilor în sens personal şi social. Aşadar, familia este prima şcoală de virtuţi sociale, de care au nevoie toate societăţile.

În ceea ce le priveşte, puterile publice, recunoscând acest drept-datorie a părinţilor, trebuie să favorizeze libertatea adevărată a învăţământului, pentru ca şcoala să coopereze, ca un fel de prelungire a familiei, şi să-i ajute pe copii să crească în acele valori fundamentale care sunt voite de cei ce le-au dat viaţa. Din păcate, libertatea învăţământului este limitată când, practic, din cauza dificultăţilor economice, familiile nu pot să aleagă orientarea formativă ce ar fi posibil să continue în mod adecvat opera lor educativă. De asemenea, când şcoala aleasă este catolică, părinţii au dreptul şi, de aceea, pot să ceară ca educaţia care se dă aici să fie în conformitate cu magisteriul Bisericii. Cazul contrar ar fi o înşelăciune ce ar leza virtutea dreptăţii ^[82].

-  Familia, primul spaţiu pentru angajarea socială

Cuplul şi familia constituie primul spaţiu pentru angajarea socială a credincioşilor laici. Este o angajare care poate fi îndeplinită aşa cum se cuvine numai în convingerea valorii unice şi de neînlocuit a familiei pentru dezvoltarea societăţii şi a Bisericii însăşi.

Leagăn al vieţii şi al iubirii, în care omul "se naşte" şi "creşte", familia este celula fundamentală a societăţii. Acestei comunităţi trebuie să i se rezerve o grijă privilegiată, mai ales ori de câte ori egoismul uman, campaniile antinatalitate, politicile totalitare, dar şi situaţiile de sărăcie şi mizerie fizică, culturală şi morală, ca şi mentalitatea hedonistă şi consumistă, fac să sece izvoarele vieţii, în timp ce ideologiile şi diferitele sisteme, împreună cu formele de dezinteres şi de lipsă de iubire, atentează la funcţia educativă proprie familiei.

Astfel, este urgentă o acţiune vastă, profundă şi sistematică, susţinută nu numai de cultură, dar şi de mijloacele economice şi de instrumentele legislative, destinată să asigure familiei misiunea sa de a fi locul primar al "umanizării" persoanei şi societăţii.

Angajarea apostolică a credincioşilor laici constă, înainte de toate, în a face familia conştientă de identitatea sa de prim nucleu social de bază şi de rol original în societate, pentru a deveni ea însăşi tot mai mult protagonistul activ şi responsabil al propriei creşteri şi al propriei participări la viaţa socială. În felul acesta, familia va putea şi va trebui să ceară de la toţi, începând cu autorităţile publice, respectarea acelor drepturi care, salvând familia, salvează însăşi societatea.

Tot ceea ce este scris în exortaţia Familiaris consortio privind participarea la dezvoltarea societăţii şi ceea ce a formulat Sfântul Scaun, la invitaţia Sinodului episcopilor din 1980, prin Carta drepturilor familiei, reprezintă un program operativ, complet şi organic pentru toţi credincioşii laici care, din diferite raţiuni, sunt interesaţi în promovarea valorilor şi exigenţelor familiei: un program a cărui realizare trebuie urgentată cu o rapiditate şi o hotărâre cu atât mai mare cu cât devin mai grave ameninţările faţă de stabilitatea şi rodnicia familiei şi cu cât devine mai apăsătoare şi mai sistematică tentativa de marginalizare a familiei şi zădărnicire a ponderii ei sociale.

Aşa cum o dovedeşte experienţa, civilizaţia şi robusteţea popoarelor depind mai ales de calitatea umană a familiilor lor. De aceea, angajarea apostolică faţă de familie dobândeşte o incomparabilă valoare socială. În ceea ce o priveşte, Biserica este profund convinsă de aceasta, ştiind foarte bine că "viitorul omenirii trece prin familie" ^[83].

-  Opoziţia faţă de avort, cultura morţii

Vreau să vă spun numaidecât că viaţa constituie una dintre acele valori esenţiale, pentru tutelarea şi promovarea căreia există societatea şi se articulează în structurile sale. Nimeni nu poate aprecia această valoare aşa cum o face creştinul, care crede într-un Dumnezeu ce se revelează nu ca "Dumnezeul morţilor, ci al celor vii, deoarece toţi trăiesc prin el", un Dumnezeu care, pentru a reînnoi faţa şi inima omenirii, l-a trimis pe pământ pe Fiul său, în care se află izvorul vieţii.

Datorită acestor motive, într-o epocă în care pare să domine peste tot cultura morţii, Biserica este angajată să ilumineze şi să atragă atenţia printr-o pastoraţie insistentă opiniei publice din orice ţară cu scopul de a favoriza o inversare a tendinţei.

De când s-a născut, mişcarea voastră s-a angajat generos să colaboreze cu alte forţe de bună voinţă, mai întâi pentru a împiedica intrarea în vigoare, apoi pentru a atenua efectele unei legi ce autorizează suprimarea celor nevinovaţi şi se foloseşte tot mai mult ca mijloc de control al naşterilor. Astăzi oferă ajutor mamelor în dificultate şi familiilor în pericol, îndemnând pe fiecare să-şi împlinească propriile responsabilităţi, pentru ca structurile sanitare şi, în special, Centrele de sfătuire pentru familii să fie locuri unde viaţa este apărată aşa cum se cuvine, şi nu întreruptă prematur.

Este o lucrare care merită orice fel de încurajare din partea celor ce se îngrijesc de viitorul moral şi civil al istoriei.

Eliminarea vieţii celui ce trebuie să se nască este astăzi, din păcate, un fenomen foarte răspândit în lume, chiar şi în naţiunile cu milenare tradiţii creştine, cum e Italia. Finanţat din contribuţia banului public, fenomenul este facilitat de legile umane printr-un ansamblu de argumentări, a cărui înşelăciune şi lipsă de consistenţă este uşor de întrevăzut.

În realitate, avortul este o mare înfrângere a omului şi a societăţii civile. Prin avort se sacrifică viaţa unei fiinţe umane pentru bunuri de valoare inferioară, invocând motive deseori inspirate din lipsa de curaj şi de încredere în viaţă şi uneori din dorinţa unei bunăstări rău înţelese. Iar statul, în loc să intervină - aceasta fiind misiunea sa - pentru a apăra pe cel nevinovat în pericol, prevenind suprimarea şi asigurându-i prin mijloace adecvate existenţa şi creşterea, autorizează şi chiar îşi dă concursul în executarea unei sentinţe de moarte.

Aceasta este una dintre consecinţele cele mai îngrijorătoare ale materialismul teoretic şi practic, care, negându-l pe Dumnezeu, sfârşeşte prin negarea şi a omului în esenţiala sa dimensiune transcendentă, şi este un rod al hedonismului consumist, care vede în interesul imediat scopul activităţii umane.

Biserica a intervenit de fiecare dată cu claritate şi vigoare pentru a denunţa avortul fie ca ofensă gravă la adresa legii lui Dumnezeu, singurul Domn al vieţii, fie ca violare a dreptului primordial şi intangibil al persoanei umane de a exista. Ea va continua să intervină pentru a-i convinge pe oameni să reaşeze la baza societăţii valorile morale fundamentale, fără de care nu se poate construi o convieţuire cu adevărat civilă. Într-adevăr, civilizaţia se măsoară, întâi de toate, prin respectul şi promovarea vieţii în arcul întreg al existenţei umane.

Dragii mei, în doi februarie care vine veţi celebra a opta zi pentru viaţă. Cu acest prilej, intenţionez să vă încurajez din toată inima pe voi şi pe colaboratorii voştri pentru a continua fără întrerupere lucrarea voastră, pentru a o îmbunătăţi cât priveşte calitatea şi puterea de pătrundere, pentru a o dezvolta în toată gama articulaţiilor sale.

Vă daţi seama că lupta este grea.

Să nu pierdeţi niciodată claritatea ideilor, nici impulsul idealului, nici dinamismul necesar de a continua. Nu vă descurajaţi din cauza complexităţii şi lungimii confruntării. Adevărul şi binele, chiar dacă nu imediat, în cele din urmă vor învinge.

Străduiţi-vă să uniţi toate energiile disponibile, care sunt multe şi trebuie trezite. Scuturaţi sectoarele care se refugiază în agnosticism sau în dezangajare. Apelaţi la rezerva inepuizabilă a voluntariatului. În acest câmp, care depăşeşte puterile umane, să invocaţi mereu ocrotirea Fecioarei Mame, Maria preasfântă ^[84].

-  Destinul Europei este în mâinile voastre

Tema asupra căreia v-aţi concentrat reflecţiile are o importanţă decisivă pentru viitorul Europei, ba chiar pentru fiecare popor şi naţiune. Respectarea necondiţionată a dreptului la viaţă pe care îl are persoana umană, deja concepută şi încă nenăscută, este unul dintre pilaştrii pe care se sprijină orice societate civilă. Când un stat pune la dispoziţie instituţiile sale pentru ca cineva să poată traduce în act voinţa de suprimare a celui conceput, renunţă la una dintre datoriile sale de bază şi la însăşi demnitatea sa de stat. Sfântul Toma de Aquino, unul dintre cei mai mari învăţători ai conştiinţei europene, învaţă că legea civilă "are putere de lege în măsura în care este dreaptă". Această dreptate - după cum explică Doctorul angelic - se întemeiază pe legea naturală, astfel încât o lege care nu este în conformitate cu ea, conchide el, "nu este o lege, ci coruperea legii".

Nu este necesar să recurgem la lumina credinţei creştine pentru a înţelege aceste adevăruri de fond. Când Biserica face apel la ele, nu vrea să introducă un stat creştin: ea vrea doar să promoveze un stat uman. Un stat care să recunoască faptul că datoria sa de bază este apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, în special a celei mai slabe. Şi cine este mai slab decât persoana zămislită şi încă nenăscută?

Dar voi aţi vrut să reflectaţi în special asupra dreptului la viaţă pe care îl are cel zămislit şi destinul Europei. Este uşor de observat contradicţia stridentă dintre legalizarea avortului, de acum înainte în act, din păcate, în aproape toată Europa, şi ceea ce constituie măreţia culturii europene. Având rădăcinile sale majore în moştenirea greacă şi latină, ea a găsit în creştinism aportul iluminant ce i-a îngăduit să se întindă împreună cu creştinismul către orizonturi de măreţie superioară. Europa a descoperit demnitatea fiecărei persoane umane ca atare: o descoperire care a făcut din cultura europeană o cultură în mod eminent umanistă. Fiind înrădăcinată în latinitate, e a fost şcoala dreptului, înţeles ca organizare raţională a vieţii sociale bazate pe dreptate. Moştenind cultura greacă, cultura europeană a văzut în folosirea justă a raţiunii - concepută ca facultate de pătrundere a realităţii ce nu se lasă dominată de propriile interese particulare - unul dintre semnele cele mai clare ale măreţiei omului.

Ei bine, în acest incomparabil patrimoniu cultural, legalizarea avortului s-a inserat ca un element străin, purtând în sine germenele corupţiei. Cum se poate vorbi în continuare de demnitatea oricărei persoane, câtă vreme se îngăduie uciderea celei mai slabe şi a celei mai nevinovate? În numele cărei dreptăţi se face cea mai nedreaptă discriminare a persoanelor, declarând că unele sunt demne de apărare, iar altora această demnitate le este negată? Ce fel de raţiune se actualizează aici, dacă şi pentru motive utilitariste sau hedonistice se îngăduie eliminarea unui nevinovat? Într-adevăr, în legătură cu această problemă, Europa îşi joacă destinul său viitor, deoarece dă semne de decadenţă morală şi de sărăcire demografică, riscând astfel să risipească un patrimoniu cultural ce i-a fost transmis de gânditori iluştri, mari jurişti şi sfinţi admirabili.

Prezenţa voastră, zelul cu care aţi participat la aceste zile de studiu arată însă cât de serioasă şi adâncă este voinţa voastră de a schimba direcţia de mers pe acest drum. Nu vă temeţi de greutatea acestei misiuni. Să nu vă frâneze mersul faptul că sunteţi o minoritate. Istoria Europei arată că, nu de puţine ori, marile salturi calitative ale culturii sale au fost favorizate de mărturia unor solitari, care deseori a fost plătită cu sacrificiu personal. Forţa este în adevărul însuşi, şi nu în cifre. Europa de mâine este în mâinile voastre. Fiţi vrednici de această misiune. Voi vă străduiţi să redaţi Europei demnitatea sa: aceea de a fi locul unde persoana, fiecare persoană, este confirmată în demnitatea sa incomparabilă ^[85].

-  Familia şi societatea

Familia este o comunitate de persoane, cea mai mică celulă socială, şi, ca atare, este o instituţie fundamentală pentru viaţa oricărei societăţi.

Ce aşteaptă de la societate familia ca instituţie? Înainte de toate, să fie recunoscută în identitatea sa şi admisă în calitate de subiect social. Această natură de subiect este legată de identitatea proprie căsătoriei şi familiei. Căsătoria, care se află la baza instituţiei familiei, constă într-un legământ prin care "un bărbat şi o femeie alcătuiesc între ei o comunitate pe toată viaţa, orânduită prin caracterul ei natural spre binele soţilor, ca şi spre generarea şi educarea copiilor". Numai o astfel de unire poate fi recunoscută şi confirmată drept "căsătorie" în sânul societăţii. Din contră, celelalte uniri de persoane, care nu răspund condiţiilor amintite mai sus, nu pot fi recunoscute, chiar dacă astăzi se răspândesc, în această privinţă, tendinţe foarte periculoase pentru viitorul familiei şi al societăţii înseşi.

Nici o societate umană nu se poate expune riscului permisivităţii în probleme de fond privind esenţa căsătoriei şi a familiei! O astfel de permisivitate morală nu poate decât să aducă prejudicii exigenţelor autentice ale păcii şi ale comuniunii dintre oameni. Înţelegem astfel de ce Biserica apără cu tărie identitatea familiei şi de ce incită instituţiile competente, în special pe cele responsabile de viaţa politică, precum şi organizaţiile internaţionale, să nu cedeze ispitei unei aparente şi false modernităţi.

Comunitate de viaţă şi de iubire, familia este o realitate socială temeinic înrădăcinată şi, într-un mod cu totul deosebit, o societate suverană, chiar dacă ea este condiţionată în diferite privinţe. Afirmarea suveranităţii instituţiei-familie şi constatarea multiplelor sale condiţionări ne fac să vorbim despre drepturile familiei. În legătură cu acest subiect, Sfântul Scaun a publicat în 1983 Carta drepturilor familiei, care îşi păstrează încă întreaga actualitate.

Drepturile familiei sunt strâns legate de drepturile omului. Într-adevăr, dacă familia este comuniune de persoane, împlinirea ei depinde, în mod semnificativ, de justa aplicare a drepturilor persoanelor care o alcătuiesc. Câteva dintre aceste drepturi privesc în mod imediat familia, ca dreptul părinţilor la procrearea responsabilă şi la educarea copiilor; alte drepturi, dimpotrivă, privesc nucleul familial numai în mod indirect: printre acestea, o importanţă deosebită o au dreptul la proprietate, în special la ceea ce numim proprietatea familială şi dreptul la muncă.

Cu toate acestea, drepturile familiei nu sunt simpla sumă matematică a drepturilor persoanei, familia fiind ceva mai mult decât suma membrilor ei luaţi separat. Ea este comunitate de părinţi şi de copii, uneori o comunitate compusă din mai multe generaţii. Din acest motiv, calitatea sa de subiect, care se realizează după planul lui Dumnezeu, fundamentează şi cere drepturi particulare şi specifice. Plecând de la principiile morale enunţate, Carta drepturilor familiei consolidează existenţa instituţiei familiale în ordinea socială şi juridică a "marii" societăţi: a naţiunii, a statului şi a comunităţilor internaţionale. Fiecare dintre aceste "mari" societăţi este cel puţin indirect condiţionată de existenţa familiei; pentru aceasta, definirea datoriilor şi a drepturilor "marii" societăţi faţă de familie este o chestiune extrem de importantă şi de esenţială.

În primul rând, găsim legătura cvasiorganică ce se instaurează între familie şi naţiune. Fireşte, nu putem vorbi de naţiune în sens propriu în toate cazurile. Dar există grupuri etnice care, deşi nu pot fi considerate ca adevărate naţiuni, acced totuşi într-o oarecare măsură la rangul de "mare" societate. Într-o ipoteză, ca şi în cealaltă, legătura familiei cu grupul etnic sau cu naţiunea se sprijină, înainte de toate, pe participarea la cultură. Într-un sens, părinţii dau naştere şi pentru naţiune unor copii, ca să facă parte dintre membrii acesteia şi să participe la patrimoniul ei istoric şi cultural. De la început, identitatea unei familii se dezvoltă într-o oarecare măsură după imaginea identităţii naţiunii căreia îi aparţine.

Participând la patrimoniul cultural al naţiunii, familia contribuie la suveranitatea specifică ce se naşte din cultura şi limba sa. Am abordat această problemă la Adunarea UNESCO de la Paris, în 1980, şi am revenit de nenumărate ori asupra ei, din pricina importanţei sale de netăgăduit. Datorită culturii şi limbii, nu numai naţiunea, ci fiecare familie îşi găseşte suveranitatea spirituală. Altfel, ar fi greu de explicat numeroase evenimente vechi şi recente, fericite şi dureroase, victorii şi înfrângeri, care arată cât de organic este legată familia de naţiune şi naţiunea de familie.

Legătura familiei cu statul este în parte asemănătoare şi în parte diferită. Într-adevăr, statul se distinge de naţiune prin structura sa mai puţin "familială", căci este organizat în funcţie de un sistem politic şi în mod mai "birocratic". Cu toate acestea, chiar şi sistemul statului are într-un sens un "suflet", în măsura în care răspunde naturii sale de "comunitate politică" orânduită juridic în vederea binelui comun. Familia se află în relaţie strânsă cu acest "suflet", ea este legată de stat tocmai în virtutea principiului subsidiarităţii. Într-adevăr, familia este o realitate socială care nu dispune de toate mijloacele necesare pentru a-şi realiza finalităţile proprii, îndeosebi în domeniile instruirii şi ale educaţiei. Statul este atunci chemat să intervină după principiul menţionat: acolo unde familia îşi este sieşi suficientă, se cuvine să fie lăsată să acţioneze în mod autonom; o intervenţiei excesivă a statului s-ar vădi nu numai nerespectuoasă, ci şi dăunătoare, căci ar constitui o violare evidentă a drepturilor familiei; numai acolo unde ea nu-şi este în mod real suficientă sieşi, statul are calitatea şi datoria de a interveni.

În afara domeniului educaţiei şi al instruirii la toate nivelele, ajutorul statului, care în orice caz nu trebuie să excludă iniţiativele persoanelor private, se exprimă, de exemplu, în instituţiile care vizează salvgardarea vieţii şi sănătăţii cetăţenilor şi, îndeosebi, în măsurile de prevedere care privesc lumea muncii. Şomajul constituie în zilele noastre una dintre ameninţările cele mai serioase pentru viaţa familială, preocupă pe bună dreptate politica statelor şi este un obiect de reflecţie atentă pentru doctrina socială a Bisericii. Mai mult ca oricând, în consecinţă, este indispensabil şi urgent să-i aducem remedii prin soluţii curajoase, ştiind să ne întoarcem privirea, chiar dincolo de graniţele naţionale, către numeroasele familii pentru care lipsa de lucru se traduce printr-o situaţie de mizerie dramatică.

Vorbind despre muncă în legătură cu familia, se cuvine să subliniem importanţa şi ponderea muncii femeilor în căminul lor: trebuie să fie recunoscută şi valorizată la maximum. "Datoria" femeii care, după ce a dat naştere unui copil, îl hrăneşte, îl îngrijeşte şi are grijă de educaţia lui, în special în decursul primilor ani, este atât de mare încât nu se poate compara cu nici o muncă profesională. Acest lucru trebuie afirmat limpede, la fel cum trebuie apărat orice alt drept legat de muncă. Maternitatea, cu toate ostenelile pe care le cuprinde, trebuie să dobândească o recunoaştere chiar economică cel puţin egală cu aceea a celorlalte munci prestate pentru a întreţine familia într-o perioadă atât de delicată a existenţei sale.

Se cuvine cu adevărat să nu se precupeţească nici un efort pentru ca familia să fie recunoscută ca societatea primordială şi, într-un sens, "suverană". "Suveranitatea" sa este indispensabilă pentru binele societăţii. O naţiune cu adevărat suverană şi puternică din punct de vedre spiritual este întotdeauna compusă din familii puternice, conştiente de vocaţia lor şi de misiunea lor în istorie. Familia se situează în centrul tuturor acestor probleme şi al acestor îndatoriri: a o surghiuni într-un rol subaltern şi secundar, îndepărtând-o de la locul care-i revine în societate, înseamnă a cauza un grav prejudiciu creşterii autentice a întregului corp social ^[86].

IV. PARTICIPAREA LA VIAŢA ŞI LA MISIUNEA BISERICII

- Familia în misterul Bisericii

Între rolurile fundamentale ale familiei creştine este şi rolul eclezial, adică familia este în serviciul edificării împărăţiei lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viaţa şi misiunea Bisericii.

Pentru a înţelege mai bine baza, conţinutul şi caracteristicile acestei participări, trebuie studiate adânc legăturile multiple şi profunde, care leagă Biserica de familia creştină, făcând din familie o "Biserică în miniatură" (ecclesia domestica), aşa încât familia, în felul ei, este imaginea vie şi reprezentarea istorică a misterului însuşi al Bisericii.

În primul rând, este Biserica, mama cea care dă viaţă, educă şi edifică familia creştină, împlinind misiunea de mântuire pe care a primit-o de la Domnul său. Prin proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei creştine adevărata sa identitate, adică ceea ce ea este şi trebuie să fie după planul lui Dumnezeu. Prin celebrarea sacramentelor, Biserica îmbogăţeşte şi întăreşte familia creştină cu harul lui Cristos, în vederea sfinţirii ei pentru gloria Tatălui; iar prin proclamarea reînnoită a poruncii noi a iubirii, Biserica însufleţeşte şi călăuzeşte familia creştină la slujirea iubirii, pentru a imita şi a reînvia aceeaşi iubire de dăruire şi de sacrificiu, pe care Cristos Isus o nutreşte pentru întreaga omenire.

La rândul ei, familia creştină este inclusă în misterul Bisericii până la acel punct de a lua parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, anume: soţii şi părinţii creştini, prin puterea sacramentului, "au starea lor de viaţă şi, în funcţia lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu". De aceea, nu numai că "primesc" iubirea lui Cristos, devenind comunitate "mântuită", dar sunt chemaţi să "transmită" fraţilor aceeaşi dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate "care mântuieşte". Astfel, familia creştină, în timp ce este opera şi semnul fecundităţii supranaturale a Bisericii, devine simbol, mărturie şi participare la maternitatea Bisericii ^[87].

-  Familia creştină crede şi evanghelizează

În măsura în care familia creştină primeşte evanghelia şi se maturizează în credinţă, ea devine evanghelizatoare. Să îl mai ascultăm încă o dată pe papa Paul al VI-lea:

Familia, ca şi Biserica, trebuie să fie un spaţiu unde evanghelia este transmisă şi de unde iradiază evanghelia. Deci, în intimitatea unei familii conştiente de această misiune, toţi membrii familiei evanghelizează şi sunt evanghelizaţi. Părinţii nu numai că transmit copiilor evanghelia, ci pot primi de la ei evanghelia trăită adânc. O astfel de familie devine evanghelizatoare pentru multe familii în mediul unde-şi desfăşoară activitatea.

Aşa cum au amintit părinţii sinodali, reluând apelul lansat la Puebla, viitoarea evanghelizare depinde în mare parte de Biserica domestică - familia. Această misiune apostolică a familiei este însămânţată la botez şi primeşte de la harul sacramental al Căsătoriei o nouă forţă pentru a transmite credinţa, pentru a sfinţi şi transforma societatea actuală după planul lui Dumnezeu.

Familia creştină, mai ales astăzi, are vocaţia specială de a fi martoră a legământului învierii lui Cristos, prin iradierea constantă a bucuriei iubirii şi a siguranţei speranţei, de care trebuie să dea mărturie: "Familia creştină proclamă cu glas viu virtuţile prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu şi speranţa în viaţa fericită".

Necesitatea absolută a catehezei familiale este cerută cu mai multă tărie în anumite împrejurări pe care Biserica le întâlneşte în diferite locuri, şi anume: "acolo unde legislaţia antireligioasă interzice educaţia în credinţă sau acolo unde necredinţa ori secularizarea fac imposibilă o adevărată creştere religioasă, această «Biserică domestică» rămâne singurul mediu unde copii şi tinerii pot primi o catehizare autentică"^[88].

-  Instrumente de evanghelizare

Faţă de proprii copii, părinţii au un rol de neînlocuit, nu doar ca primi educatori în credinţă şi ca modele de virtute, ci şi ca exemple ale unei fidele iubiri conjugale. În acea comunitate de iubire şi de încredere care ar trebui să fie orice familie, părinţii şi copiii pot fi evanghelizaţi şi, în acelaşi timp, pot fi instrumente de evanghelizare. Respectarea autentică a vieţii şi a demnităţii umane, caritatea generoasă şi simţul datoriei şi al dreptăţii, înrădăcinate stabil în evanghelie, provin dintr-o familie unde au întâietate raporturile sănătoase între copii şi părinţi şi unde fiecare membru al familiei caută să se fie de ajutor celorlalţi. Familia unde rugăciunea, susţinerea iubitoare şi formarea credinţei sunt principii constante va aduce beneficii foarte mari nu doar membrilor familiei, ci şi Bisericii şi societăţii ^[89].

-  Misiunea apostolică a familiei

Când vorbim despre evanghelizare, trebuie să ne gândim, înainte de toate, la familiile creştine: celula originară a oricărei comunităţi umane, prevăzută de ordinea creaţiei, este şi locul de bază pentru învăţarea credinţei. Familia este locul întâlnirii dintre generaţii; în ea trebuie să fie învăţate virtuţile sociale; în relaţiile zilnice, credinţa devine experienţă personală şi, în acelaşi timp, comunitară. Grija faţă de suflete trebuie aşadar să aibă ca ţintă întărirea familiei, protejarea ei în faţa ameninţării tendinţelor ce o duşmănesc şi călăuzirea ei către misiunea apostolică în măsura în care e o realitate matură.

O grijă deosebită, la care particip şi eu, trebuie să fie atenţia faţă de generaţiile tinere ale Bisericii. Ei vor fi cei care au să transmită năvodul credinţei la generaţiile următoare. Deci trebuie să ne îngrijim de puterea lor interioară şi de mărturia credinţei lor. Consacraţi toate energiile voastre în favoarea tinerilor. Au nevoie de toată încrederea noastră şi de un dialog sincer cu adulţii. Numai în felul acesta poate fi umplută din ambele părţi distanţa dintre tineri şi adulţi, care astăzi pare să fie mai mare decât cea care separa generaţiile trecute. Arătaţi-le, aşadar, tinerilor că sunteţi tovarăşii lor de viaţă, că receptaţi întrebările şi necesităţile lor şi că puteţi să le daţi mărturie despre ceea ce poate să facă evanghelia în viaţa lor. Cu cât ne angajăm mai multă în favoarea tinerilor, cu atât mai clar şi mai hotărât trebuie să fie modul în care stăm aproape de ei ca păstori. Informaţi-i în legătură cu cei care, prin erorile lor ideologice, ar putea să-i corupă. Încurajaţi cu suflet bun noile experienţe pozitive ale tinerilor, dar, în acelaşi timp, arătaţi-le unde încep căile greşite şi care sunt drumurile trasate de Sfânta Scriptură şi de tradiţia creştină. Din cauza lipsei de preoţi, puneţi alături de tineri un număr potrivit de îngrijitori de suflete de bună calitate, ce pot să comunice în mod convingător şi entuziast puterea şi frumuseţea revelaţiei biblice şi a credinţei Bisericii. Aşadar, acordaţi un spaţiu suficient mărturiei de credinţă a tinerilor şi ascultaţi părerile lor; deoarece "Domnul le arată deseori celor tineri ceea ce este mai bun", cum zice sfântul Benedict.

Fără îndoială, e bine să-i ajutaţi mereu pe tineri, să-i legaţi de elementele fundamentale ale concepţiei creştine despre viaţă şi despre angajarea socială cu inimă curată, cum ne spune învăţătura Bisericii când vorbeşte despre Domnul şi despre dogmele credinţei. Fiţi conştienţi, de asemenea, şi transmiteţi tinerilor lucrul acesta, şi anume că noi, cei adulţi, am văzut mai întâi şi am început să stimăm anumite valori noi şi opţiuni pentru ca omenirea să aibă o viaţă mai sigură, care apoi au fost descoperite şi acceptate de către cei tineri. Mă refer aici mai ales la pace, la dezvoltarea popoarelor şi la mediu ^[90].

-  Deschiderea faţă de viaţa "cu alţii" şi "pentru alţii"

În domeniul vast în care proiectul de viaţă, elaborat în tinereţe, se întâlneşte cu "alţii", am atins punctul cel mai nevralgic. Să observăm în continuare că acest punct central, în care "eu-l" nostru personal se deschide către viaţa "cu alţii" şi "pentru alţii" în legământul matrimonial, găseşte în Sfânta Scriptură un cuvânt foarte semnificativ: "Va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa". Acel "va lăsa" merită o atenţie deosebită. Istoria omenirii trece încă de la început - va trece până la sfârşit - prin familie. Omul intră în ea prin naştere, pe care o datorează părinţilor, tatălui şi mamei, pentru a părăsi apoi la momentul potrivit acest prim climat de viaţă şi de iubire şi a trece la unul nou. "Părăsind pe tatăl şi pe mama", fiecare dintre voi, în acelaşi timp şi într-un anumit sens, îi poartă în interiorul său, preiau moştenirea complexă, care începe direct şi izvorăşte în ei şi în familia lor. În felul acesta, chiar părăsind, fiecare dintre voi rămâne: moştenirea pe care o preia îl leagă strâns de cei care i-au transmis-o şi cărora le datorează atât de mult. Iar el însuşi - ea şi el - vor continua să transmită aceeaşi moştenire. De aceea, porunca a patra din decalog are o aşa mare importanţă: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta".

Este vorba aici, înainte de toate, de moştenirea de a fi om şi, apoi, de a fi om într-o situaţie personală şi socială mai definită. Sub acest aspect, chiar şi asemănarea fizică în raport cu părinţii are partea sa de contribuţie. Dar mai important decât aceasta este întreaga moştenire a culturii, în centrul căreia se găseşte aproape zilnic limba. Părinţii v-au învăţat pe fiecare dintre voi să vorbiţi acea limbă care reprezintă expresia esenţială a legăturii sociale cu ceilalţi oameni. Această legătură este determinată de graniţe mai largi decât familia însăşi sau decât un anumit mediu. Acestea sunt graniţele cel puţin ale unui trib, dar de cele mai multe ori sunt graniţele poporului sau ale naţiunii în care v-aţi născut.

În felul acesta, moştenirea familială se extinde. Prin educaţia familială participaţi la o anumită cultură, participaţi şi la istoria poporului sau naţiunii voastre. Legătura familială înseamnă, totodată, apartenenţa la o comunitate mai mare decât familia şi, de asemenea, o altă bază de identitate a persoanei. Dacă familia este prima educatoare a fiecăruia dintre voi, în acelaşi timp - prin familie - educator este tribul, poporul sau naţiunea de care suntem legaţi prin unitatea culturii, a limbii şi a istoriei.

Această moştenire reprezintă, de asemenea, o chemare în sens etic. Primind credinţa şi moştenind valorile şi conţinuturile care constituie lumea culturală a societăţii sale, a istoriei naţiunii, fiecare dintre voi este înzestrat spiritual în omenitatea sa individuală. Revine aici parabola talanţilor, pe care îi primim de la creator prin intermediul părinţilor noştri şi al familiilor noastre, dar şi al comunităţii naţionale de care aparţinem. Faţă de această moştenire nu putem avea o atitudine pasivă sau de refuz, cum a făcut ultimul dintre slujitorii pomeniţi în parabola talanţilor. Trebuie să facem tot ceea ce suntem în stare pentru a asuma această moştenire spirituală, pentru a o întări, păstra şi spori. Aceasta este o obligaţie importantă pentru toate societăţile, în special poate pentru cele care se găsesc la începutul existenţei lor autonome sau pentru cele care trebuie să apere esenţialul identităţii propriei naţiuni de pericolul distrugerii din afară sau de cel al descompunerii dinlăuntrul acestei existenţe.

Scriindu-vă vouă, tinerilor, caut să am în faţa ochilor sufletului situaţia complexă şi distinctă a triburilor, popoarelor şi naţiunilor de pe globul pământesc. Tinereţea voastră şi proiectul vieţii, pe care fiecare dintre voi îl elaborează în timpul tinereţii, sunt încă de la început inserate în istoria acestor diferite societăţi, iar lucrul acesta are loc nu "din afară", ci, în mod eminent, "din interior". Lucrul acesta devine pentru voi o problemă de conştientizare familială şi, în consecinţă, naţională: o chestiune de inimă, o chestiune de conştiinţă. Conceptul de "patrie" se dezvoltă în imediata apropiere a conceptului de "familie" şi, într-un anumit sens, unul în domeniul celuilalt. Iar voi, treptat, experimentând această legătură socială, care este mai largă decât legătura familială, începeţi şi să participaţi la responsabilitatea faţă de binele comun al familiei mai mari, care este "patria" pământească a fiecăruia şi a fiecăreia dintre voi. Figurile eminente ale istoriei, vechi sau contemporane, ale unei naţiuni călăuzesc şi tinereţea voastră şi favorizează dezvoltarea acelei iubiri sociale, care deseori se numeşte "amor patriae"^[91].

-  Familia vesteşte, celebrează şi slujeşte evanghelia vieţii

Ca Biserică domestică, familia e chemată să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia vieţii. E o îndatorire ce-i priveşte, în primul rând, pe soţi, chemaţi să fie transmiţători ai vieţii, pe baza unei mereu reînnoite conştiinţe asupra sensului zămislirii ca eveniment privilegiat în care se vădeşte că viaţa umană este un dar primit pentru a fi, la rându-i, dăruit. În procrearea unei noi vieţi, părinţii observă că fiul "dacă e rodul dăruirii lor reciproce de iubire, este, la rându-i, un dar pentru amândoi, un dar care izvorăşte din dar.

Familia îşi îndeplineşte misiunea de a vesti evanghelia vieţii, mai ales prin educarea copiilor. Prin cuvânt şi exemplu, în relaţiile şi alegerile de fiecare zi şi prin gesturi şi semne concrete, părinţii îşi iniţiază copiii la libertatea autentică, ce se realizează în dăruirea sinceră de sine, şi cultivă în ei respectul faţă de celălalt, simţul de dreptate, primirea cordială, dialogul, slujirea generoasă, solidaritatea şi orice altă valoare ce ajută la trăirea vieţii ca pe un dar. Acţiunea educativă a părinţilor creştini trebuie să se facă slujire a credinţei copiilor şi ajutor oferit lor ca să-şi împlinească vocaţia primită de la Dumnezeu. În misiunea educativă a părinţilor e cuprins faptul de a-şi învăţa copiii şi a le da mărturie despre adevăratul sens al suferinţei şi al morţii: o vor putea face dacă vor şti să fie atenţi la orice suferinţă pe care o vor întâlni în jurul lor şi, în primul rând, dacă vor şti să dezvolte atitudini de apropiere, asistenţă şi participare faţă de bolnavi şi bătrâni în mediul familial.

Pe lângă aceasta, familia celebrează evanghelia vieţii prin rugăciunea zilnică, individuală şi familială: prin ea îl laudă pe Domnul şi îi mulţumeşte pentru darul vieţii şi imploră lumină şi putere pentru a înfrunta momentele de dificultate şi suferinţă, fără a-şi pierde niciodată speranţa. Dar celebrarea care dă semnificaţie oricărei alte forme de rugăciune şi de cult este aceea care se exprimă în existenţa de fiecare zi a familiei, dacă e o existenţă făcută din iubire şi dăruire.

Celebrarea se transformă astfel într-o slujire a evangheliei vieţii, care se exprimă prin solidaritate, experimentată în interiorul şi în jurul familiei ca atenţie grijulie, trează şi cordială în acţiunile mici şi smerite de fiecare zi. O expresie deosebit de semnificativă a solidarităţii între familii e disponibilitatea de a adopta sau de a lua în încredinţare copii părăsiţi de părinţii lor sau aflaţi în orice situaţie de gravă dificultate. Adevărata iubire paternă sau maternă ştie să meargă dincolo de legăturile de carne şi sânge şi să primească şi copii din alte familii, oferindu-le cele necesare pentru viaţă şi pentru dezvoltare deplină. Printre formele de adopţiune, merită propusă şi adopţiunea la distanţă, care e de preferat în cazurile în care părăsirea are drept unic motiv condiţiile de mare sărăcie a familiei. Într-adevăr, printr-un astfel de tip de adopţiune, li se oferă părinţilor ajutoarele necesare pentru a-şi păstra şi educa proprii copii, fără a-i dezrădăcina din mediul lor natural.

Înţeleasă ca "determinarea hotărâtă şi perseverentă de a se implica pentru binele comun", solidaritatea se cere exercitată şi prin diferite forme de participare socială şi politică. Prin urmare, a sluji evanghelia vieţii implică efortul familiilor, mai ales prin participare la asociaţii adecvate, pentru ca legile şi instituţiile statului să nu lezeze în nici un fel dreptul la viaţă, de la zămislire până la moartea naturală, ci să-l apere şi să-l promoveze ^[92].

-  "Evanghelia familiei" are nevoie de martori vii

Am început Anul Familiei la Nazaret, în solemnitatea Sfintei Familii; dorim, de-a lungul acestui an, să facem un pelerinaj până în acest loc de har care a devenit sanctuarul sfintei familii în istoria omenirii. Dorim să facem acest pelerinaj regăsind conştiinţa patrimoniului de adevăr despre familie care, de la început, constituie una dintre comorile Bisericii. Este comoara care se adună începând cu bogata tradiţie a Vechiului Legământ, care se desăvârşeşte în Cel Nou şi care îşi găseşte expresia plenară şi emblematică în misterul sfintei familii, prin care Mirele dumnezeiesc îndeplineşte răscumpărarea tuturor familiilor. Plecând de aici, Isus proclamă "evanghelia familiei". Din această comoară de adevăr se inspiră toate generaţiile de ucenici ai lui Cristos, începând cu apostolii, a căror învăţătură am folosit-o pe larg în această scrisoare.

În epoca noastră, această comoară este exploatată din plin de documentele Conciliul al II-lea din Vatican; de asemenea, analizele interesante sunt dezvoltate în numeroase discursuri consacrate soţilor de către Pius al XII-lea, în enciclica Humanae vitae a lui Paul al VI-lea, în intervenţiile Sinodului episcopilor consacrat familiei (1980) şi în îndemnul apostolic Familiaris consortio. Am menţionat deja aceste luări de poziţie ale magisteriului. Dacă revin acum asupra lor, o fac pentru a sublinia amploarea şi bogăţia acestei comori de adevăr creştin despre familie. Totuşi, numai mărturiile scrise nu sunt îndeajuns. Mult mai importante sunt mărturiile vii. Paul al VI-lea a atras atenţia că "omul contemporan îi ascultă mai bucuros pe martori decât pe învăţători, sau, dacă-i ascultă pe învăţători, aceasta se datorează faptului că sunt martori". Comoara familiei este încredinţată, în Biserică, în special martorilor, taţilor şi mamelor, fiilor şi fiicelor care, prin familia lor, şi-au găsit drumul vocaţiei umane şi creştine, dimensiunea "omului lăuntric" despre care vorbeşte Apostolul, şi care au ajuns astfel la sfinţenie. Sfânta familie este cea dintâi dintre atâtea alte familii sfinte. Conciliul a reamintit că sfinţenia este vocaţia universală a celor botezaţi. În epoca noastră, ca şi în trecut, nu lipsesc martori ai "evangheliei familiei", chiar dacă ei nu sunt cunoscuţi sau dacă n-au fost canonizaţi de Biserică ^[93].

V. O COMUNITATE ÎN DIALOG CU DUMNEZEU

- Biserica se roagă pentru familii

Biserica se roagă pentru familia creştină şi o educă, pentru a trăi în generoasă coerenţă cu darul şi misiunea preoţească primite de la Cristos, marele preot. În realitate, preoţia Botezului primită de toţi creştinii, preoţie trăită în căsătoria-sacrament, constituie pentru soţi şi pentru familie baza vocaţiei şi misiunii preoţeşti, pentru care faptele existenţei lor zilnice se transformă în "sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos". Iar aceasta se întâmplă nu numai cu celebrarea sfintei Euharistii şi a altor sacramente şi cu jertfa de sine însuşi lui Dumnezeu, ci şi cu viaţa de rugăciune, cu dialogul rugător cu Tatăl ceresc prin Isus Cristos şi în Duhul Sfânt.

Rugăciunea familială are caracteristicile sale specifice. Este o rugăciune făcută în comun, soţ şi soţie împreună, părinţi şi copii împreună. Comuniunea rugăciunii este rodul acelei comuniuni dăruite de sacramentul Botezului şi al Căsătoriei. Membrilor familiei creştine li se pot aplica în mod deosebit cuvintele cu care Cristos Domnul a făgăduit prezenţa sa: "Adevăr zic vouă: dacă doi dintre voi se vor aduna pe pământ pentru a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri le va da. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, eu sunt în mijlocul lor".

O astfel de rugăciune are drept conţinut original însăşi viaţa de familie, care în toate circumstanţele sale este interpretată ca vocaţia lui Dumnezeu şi este transpusă în viaţă ca răspuns familial la chemarea lui Dumnezeu în toate împrejurările vieţii: bucurii şi dureri, speranţe şi tristeţe, naşteri şi aniversări, aniversarea naşterii părinţilor, plăceri, îndepărtări îndelungate şi întoarceri, alegeri importante şi decisive în viaţă, moartea persoanelor iubite etc. marchează intervenţia iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, aşa cum trebuie să marcheze şi momentul favorabil pentru rugăciuni de mulţumire, de cerere şi de încredinţare plină de încredere a familei Tatălui comun din ceruri. Apoi, demnitatea şi responsabilitatea familiei creştine - Biserica domestică - pot fi trăite numai cu ajutorul necontenit al lui Dumnezeu, care va fi dăruit, fără îndoială, dacă va fi cerut cu umilinţă şi încredere^[94].

-  Educarea copiilor la rugăciune

Părinţii creştini, în forţa demnităţii şi misiunii lor, au rolul specific de a-l educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu şi în dialogul personal cu Dumnezeu, aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: "în familia creştină - îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului căsătoriei - copiii trebuie să înveţe a percepe, din fragedă copilărie, pe Dumnezeu şi a-l iubi, precum şi a-l iubi pe aproapele în spiritul credinţei pe care au primit-o la Botez".

Momentul fundamental şi de neînlocuit al educaţiei la rugăciune este exemplul concret, mărturia vie a faptelor părinţilor, pentru că, rugându-se împreună cu copiii, tatăl şi mama îşi împlinesc rolul preoţesc propriu şi coboară în adâncul inimii copiilor, lăsând urme adânci pe care nu le vor şterge evenimentele vieţii viitoare. Să ascultăm chemarea papei Paul al VI-lea către părinţi:

Mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri să se roage creştineşte?... Îi pregătiţi, în colaborare armonioasă cu preoţii, pe copiii voştri la primirea sacramentelor iniţierii: Spovada, prima Împărtăşanie şi sfântul Mir?... Îi obişnuiţi ca, atunci când sunt bolnavi, să se gândească la suferinţele lui Cristos?... să ceară ajutorul Maicii Domnului şi al sfinţilor... Recitaţi voi sfântul Rozariu în familie?... Şi voi, taţilor, ştiţi să vă rugaţi împreună cu copiii voştri... cu toată comunitatea familială... cel puţin câteodată?... Exemplul vostru de corectitudine a gândirii şi a faptelor, susţinut de rugăciunea făcută în comun, este o lecţie pentru viaţă, un act de cult, cu merit deosebit... şi în felul acesta duceţi pacea între pereţii casei voastre: "Pace acestei case!" Aduceţi-vă aminte: în felul acesta construiţi Biserica! ^[95]

-  Prezenţa sfintei Fecioare Maria în familie şi în lume

Aţi auzit şi voi "chemarea" Mariei şi, într-un anumit fel, aţi devenit instrumentele sale docile, semne sensibile ale "prezenţei sale active" în istoria de astăzi, ca, de altfel, în toată istoria Bisericii, în cea a fiecărui suflet în parte şi a omenirii.

De această prezenţă a Mariei are nevoie în mod deosebit secolul nostru, asupra căruia se proiectează umbre întunecate, dar în care strălucesc şi lumini speciale de speranţă. Iar sfânta Fecioară Maria, la rândul ei, face să nu lipsească, pentru cel care ştie să o înţeleagă şi să o aprecieze, mijlocirea sa maternă şi susţinerea ei valabilă ca să putem înfrunta senin şi curajos încercările vieţii prezente, crucile zilnice, datoriile mărturiei noastre creştine. Preasfânta Fecioară Maria ne este alături pentru a ne ajuta să împlinim lucrarea de edificare a unei lumi întemeiate pe valorile solidarităţii, dreptăţii, păcii.

De aceea, trebuie să vedem anul acesta marian ca o speranţă, o putere de revitalizare a energiilor supranaturale ale credinţei şi ale carităţii, o fel de "antidot" al numeroaselor veninuri ce riscă, dacă nu suntem atenţi, să intoxice pe fiecare persoană în parte din societate, îndepărtând-o de Cristos şi, deci, de mântuire. Sfânta Fecioară Maria este ca un fel de busolă, o "stea" luminoasă, care ne orientează mereu spre "soarele dreptăţii", spre Isus.

Fascinaţia suavă a Mariei preasfinte ne conduce la adevăr şi ne îndepărtează de seducţiile acestei lumi. Ea ne arată o frumuseţe superioară, în care sufletul nostru găseşte pacea adevărată şi ne face să redescoperim lumea, dincolo de orice urâţenie a sa, în realitatea sa şi în nevinovăţia sa originară, aşa cum a ieşit din mâinile creatorului său şi cum a fost mântuită de sângele Răscumpărătorului ^[96].

-  Binecuvântat este rodul trupului tău

În acest An Marian, Conferinţa Episcopală Italiană a ales în mod fericit ca temă a Zilei pentru Viaţă expresia evanghelică: "Binecuvântat este rodul trupului tău". Aceste cuvinte ale Elisabetei adresate Mariei preasfinte, dacă, pe de o parte, evocă pentru cei credincioşi începutul mântuirii omenirii, pe de altă parte, revelează şi faptul că fiii sunt darul Domnului. Dacă sfânta Fecioară Maria este binecuvântată între toate femeile, fiecare mamă pe pământ este binecuvântată, pentru că orice rod al trupului este binecuvântare.

Să reafirmăm acel adevăr şi să spunem un "da" vieţii: un "da" iubirii adevărate dintre soţi, mereu deschisă vieţii; un "da" autentic, care trebuie să-i ajute să depăşească greutăţile de nelipsit, prezente în orice alegere definitivă.

Să spunem "da" vieţii ca Maria preasfântă, în momentul minunat şi istoric pentru întreaga omenire care este buna-vestire, să mulţumim lui Dumnezeu care ne-a dăruit-o prin părinţii noştri iubiţi, să ne bucurăm şi să fim solidari cu cel care este chemat acum să o dăruiască şi să o ocrotească: acestea sunt lucrurile pe care vreau să le repet pentru fiecare dintre voi.

Aşadar, cuplurilor tinere să nu le fie frică să dăruiască viaţa; operatorii sociali şi pastorali să o susţină şi să o apere în toate locurile unde sunt chemaţi să slujească marea comunitate umană.

În acest An Marian, femeia care este Mama lui Isus, şi în Isus e mama tuturor oamenilor, ne cheamă să pregătim adventul celui de al treilea mileniu acceptând vieţile tinere, angajându-ne să le formăm şi să le educăm pentru iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor, să deschidem drumuri noi încrederii şi speranţei. Mariei preasfinte îi încredinţăm acum în rugăciune rodul oricărui trup ^[97].

-  Toţi suntem fraţi şi surori ai Mariei preasfinte

În acest An marian, pe care l-am decretat pentru ca toţi credincioşii catolici să privească mai mult la Maria preasfântă, ea, care ne precede în pelerinajul credinţei şi cu o grijă maternă mijloceşte pentru noi înaintea Fiului ei, răscumpărătorul nostru, doresc să-i încredinţez ei şi mijlocirii sale circumstanţele dificile ale lumii de astăzi, eforturile care se fac şi se vor face, deseori cu mari suferinţe, pentru a contribui la dezvoltarea adevărată a popoarelor, propusă şi vestită de predecesorul meu, Paul al VI-lea.

Aşa cum a procedat mereu pietatea creştină, noi îi prezentăm preasfintei Fecioare grelele situaţii individuale, pentru ca, arătându-le Fiului ei, să obţină de la el uşurarea şi schimbarea lor. Dar îi prezentăm, de asemenea, situaţiile sociale şi criza internaţională cu aspectele ei îngrijorătoare de mizerie, lipsa locurilor de muncă, lipsa locuinţelor, cursa înarmărilor, încălcarea drepturilor umane, stări sau pericole de conflict, parţial sau total. Toate acestea vrem în final să le punem în faţa "ochilor ei milostivi", repetând încă o dată cu credinţă şi speranţă vechea antifonă: "Sfântă Maică a lui Dumnezeu, nu dispreţui rugile celor care sunt greu încercaţi, ci scapă-ne mereu de toate încercările, o, Fecioară preamărită şi binecuvântată".

Maria preasfântă, mama noastră şi regină, este aceea care, întorcându-se către Fiul ei, spune: "Nu mai au vin", dar şi aceea care îl laudă pe Dumnezeu Tatăl, pentru că: "I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici, i-a înălţat pe cei smeriţi; i-a umplut de bunuri pe cei flămânzi, i-a trimis cu mâinile goale pe cei bogaţi". Grija ei maternă se interesează de aspectele personale şi sociale ale vieţii oamenilor de pe pământ.

În faţa Preasfintei Treimi, eu încredinţez sfintei Fecioare Maria ceea ce am prezentat în această scrisoare, invitându-i pe toţi să reflecteze şi să se angajeze activ în promovarea dezvoltării adevărate a popoarelor, cum afirmă în mod eficace rugăciunea de la sfânta Liturghie omonimă:

O, Dumnezeule, care ai dăruit tuturor popoarelor un singur început şi vrei să-i reuneşti într-o singură familie, fă ca oamenii să se recunoască drept fraţi şi să promoveze în solidaritate dezvoltarea oricărui popor, ca... să se respecte drepturile oricărei persoane şi comunitatea umană să cunoască un timp de egalitate şi de pace ^[98].

-  Dimensiunea mariană a vieţii

Dimensiunea mariană a vieţii unui ucenic al lui Cristos se exprimă în mod deosebit tocmai printr-o astfel de încredinţare filială faţă de Mama lui Dumnezeu, iniţiată prin testamentul făcut de Cristos pe Golgota. Încredinţându-se ca un fiu Mariei, creştinul, ca şi apostolul Ioan, o primeşte "întru ale sale" pe mama lui Cristos şi o introduce în tot ceea ce constituie viaţa lui interioară, adică în "eu-l" său uman şi creştin: "A luat-o întru ale sale". În acest fel, el încearcă să intre în sfera acelei "iubiri materne" cu care mama Răscumpărătorului "se îngrijeşte de fraţii Fiului său", "la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează", după măsura darului fiecăruia, prin puterea Duhului lui Cristos. Tot astfel se explică maternitatea în spirit, care a devenit rolul Mariei sub Cruce şi în cenacol.

Această legătură filială, această încredinţare mamei ca un fiu nu numai că îşi are începutul în Cristos, dar se poate spune că în final este îndreptată spre el. Se poate spune că Maria continuă să ni se adreseze tuturor cu aceleaşi cuvinte pe care le-a rostit în Cana Galileii: "Faceţi tot ce vă va spune el". Într-adevăr, el, Cristos, este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El este "calea, adevărul şi viaţa", el este acela pe care Tatăl l-a dăruit lumii, pentru ca omul "să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică". Fecioara din Nazaret este cea dintâi "martoră" a acestei iubiri mântuitoare a Tatălui şi pururi şi pretutindeni doreşte să-i rămână slujitoare smerită. Faţă de orice creştin, de orice om, Maria este aceea "care a crezut" cea dintâi şi prin această credinţă de mireasă şi mamă vrea să acţioneze asupra tuturor acelora ce i se încredinţează ca fii. Se ştie: cu cât mai mult aceşti fii stăruie într-o astfel de atitudine şi înaintează în ea, cu atât Maria îi aduce mai aproape de "nepătrunsele bogăţii ale lui Cristos". Şi, în acelaşi timp, ei îşi dau tot mai bine seama de demnitatea omului în toată plinătatea ei şi de semnificaţia finală a chemării lui, deoarece "Cristos... îl dezvăluie pe deplin omului pe om".

Această dimensiune mariană a vieţii creştine este pusă în mod deosebit în lumină în relaţie cu femeia şi cu condiţia ei. Într-adevăr, feminitatea se află într-o relaţie cu totul deosebită cu Mama Răscumpărătorului, subiect ce va putea fi aprofundat cu altă ocazie. Aici doresc numai să arăt că Maria din Nazaret aruncă o lumină asupra femeii ca atare, prin însuşi faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a bazat pe slujirea liberă şi activă a unei femei. Aşadar, se poate afirma că femeia, privind la Maria, găseşte în ea calea spre o trăire demnă a condiţiei sale şi spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei, Biserica citeşte pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseţi care oglindeşte cele mai înalte sentimente de care este capabilă inima omenească: iubirea în totală dăruire de sine, puterea de a face faţă celor mai mari dureri; fidelitatea fără margini şi strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiţia pătrunzătoare cu vorba de încurajare şi întărire ^[99].

VI. O COMUNITATE ÎN SLUJBA OMULUI

- Ospitalitatea şi respectul

Însufleţită şi susţinută de porunca nouă a iubirii, familia creştină traduce în viaţă ospitalitatea, respectul şi slujirea fiecărui om, consolidând mereu demnitatea persoanei lui şi văzând în el un fiu al lui Dumnezeu.

Acest lucru trebuie să se întâmple mai ales în sânul şi în folosul perechilor de soţi şi al familiei, străduindu-se să promoveze zilnic o autentică comunitate de persoane, bazată şi alimentată de comuniunea interioară a iubirii. Ulterior, sfera se lărgeşte mai mult în câmpul vast al comunităţii ecleziale, în care familia creştină este înglobată, pentru că, graţie carităţii familiei, Biserica poate şi trebuie să-şi asume o dimensiune mai domestică, adică mai familială, adoptând un stil de raporturi mai umane şi mai frăţeşti.

Caritatea trebuie să meargă mai departe de proprii fraţi în credinţă, pentru că "orice om este fratele meu". În fiecare om - mai ales dacă este sărac, slab, suferind şi nedreptăţit - dragostea ştie să descopere chipul lui Cristos şi un frate pe care să-l iubească şi să-i servească.

Pentru ca slujirea omului să fie trăită în familie după spiritul evangheliei, va trebui să se pună în aplicare cu grijă ceea ce Conciliul al II-lea din Vatican cere: "Ca acest exerciţiu al carităţii să fie în afara oricărei suspiciuni şi să se manifeste astfel încât să vadă în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat şi pe Cristos Domnul, căruia îi dăruim ceea ce îi dăm celui lipsit".

Familia creştină, în timp ce prin caritate edifică Biserica - se pune în serviciul omului şi al lumii, actualizând cu adevărat acea "promovare umană", care este sintetizată astfel de către mesajul sinodului către familii:

O altă obligaţie a familiei este aceea de a forma oameni pentru iubire şi de a practica iubirea în toate raporturile pe care le au cu alţii, astfel încât familia să nu se închidă în ea însăşi, ci să rămână deschisă comunităţii, fiind animată de sensul dreptăţii şi de grija faţă de alţii, precum şi de datoria propriei responsabilităţi faţă de întreaga societate ^[100].

-  Separările forţate şi situaţia imigranţilor

Situaţia în care se găsesc imigranţii este de cele mai multe ori paradoxală: fiind obligaţi să ia decizii curajoase pentru binele familiei pe care o au sau doresc să o formeze, ei sunt, de fapt, privaţi de posibilitatea de a atinge aspiraţiile lor legitime.

Având misiunea de a transmite valorile vieţii şi ale iubirii, familia care emigrează întâmpină dificultăţi în a trăi propria vocaţie tocmai din cauza exodului migrator, ce o loveşte în diferite moduri.

Alături de reîntregirile familiale, continuă să supravieţuiască, ba, mai mult, se înmulţesc sistemele care permanentizează separarea forţată a soţilor. Muncitorii, nu doar cei stagionali sau cei fără acte în regulă, sunt constrânşi să rămână departe pentru mai multe luni sau mai mulţi ani de soţiile lor, care trebuie, în consecinţă, să-şi asume roluri pe care nu sunt obişnuite să le îndeplinească. În felul acesta, soţii sunt condamnaţi să trăiască departe unul de altul, ceea ce face şi mai traumatică experienţa emigrării. De cele mai multe ori, emigrarea comportă separarea părinţilor de copii, constrânşi să se socializeze fără chipul părinţilor şi educaţi de comportamentul persoanelor în vârstă, care nu sunt întotdeauna capabile să ajute generaţiile tinere să se orienteze spre viitor.

Dar şi în cazul familiei imigrante, reîntregită după mai mulţi ani de separare, caracterul provizoriu al permisului de şedere sau de muncă influenţează deseori situaţia familială a mii de muncitori, făcând ca oricare dintre proiectele lor să fie nesigur, inclusiv cel al şcolarizării copiilor, care necesită prin sine o anumită stabilitate pentru o perioadă mai lungă de timp.

De altfel, nu doar caracterul provizoriu al locului de muncă ameninţă stabilitatea familiilor emigrate. Deseori, faţă de ele se asistă la unele discriminări care se manifestă în condiţiile casei unde locuiesc, situate în sectoarele dărâmate ale metropolelor sau în refuzarea participării lor la nivel socio-politic sau în excluderea femeii emigrate. Acceptarea muncilor grele refuzate de populaţia băştinaşă deseori comportă ture şi prelungiri ale programului de muncă ce îngreunează mult creşterea sănătoasă şi armonioasă a nucleului familial.

Toate acestea pot face ca familia imigranţilor să nu se deschidă către societatea ce-i găzduieşte şi să refuze asumarea responsabilităţilor în afara măruntelor interese private. După ce trece de greutăţile iniţiale, cum ar fi problema subzistenţei, familia imigrată este tentată să caute doar valorile materialiste şi consumiste şi să neglijeze alegerile necesare din punct de vedere cultural şi spiritual.

În ce priveşte apoi educaţia copiilor, familia imigrată este deseori lipsită de posibilitatea de a transmite limba şi cultura maternă: părinţii imigraţi devin astfel martori pasivi ai unei şcoli şi ai unei societăţi care impun copiilor lor modele şi valori non integrate cu valorile familiale. Iar lucrul acesta dă naştere unui conflict care, uneori, se termină fie printr-o totală şi amară capitulare a părinţilor, fie printr-o totală separare a copiilor, ce şi-au însuşit o cultură diferită, impermeabilă la valorile părinteşti. Dar şi mai dramatice sunt condiţiile de viaţă ale familiilor exilate în lagărele de refugiaţi, unde este imposibilă proiectarea viitorului pentru toţi membrii familiei, pentru că aceştia sunt complet la îndemâna disponibilităţii altuia.

Aşa sunt, de exemplu, unitatea atât a cuplului, cât şi a nucleului familial, ca şi armonia integrării reciproce a soţilor din punct de vedere moral, afectiv şi armonia rodniciei lor în iubire; această armonie implică creşterea ordonată a tuturor membrilor familiei, pentru formarea de personalităţi sigure din punct de vedere individual şi angajate din punct de vedere social şi care, în acelaşi timp, necesită o amplă solidaritate şi disponibilitate la sacrificiu.

În această privinţă, credinţa dă o lumină şi o putere care înalţă profund şi dezvoltă în perfecţiune valorile sădite în instituţia familială, definită de Conciliul al II-lea din Vatican ca "Biserica domestică". Aceste valori impun datorii precise acelora care au obligaţia de a favoriza binele comun pentru cei ce vor să răspundă la exigenţele adânci pe care creatorul le-a sădit în inima omului.

Biserica reafirmă cu insistenţă că, pentru un stat de drept, tutelarea familiei şi, în special, a familiei imigranţilor şi refugiaţilor, care sunt împovărate de ulterioare dificultăţi, constituie un proiect prioritar inderogabil. Statul trebuie să fie garantul parităţii legislative în tratarea familiilor şi, în consecinţă, trebuie să tuteleze familia imigrantă şi refugiată cu toate drepturile ei fundamentale, evitând orice formă de discriminare în sfera muncii, locuinţei, sănătăţii, educaţiei şi culturii ^[101].

-  Familia şi "ecologia umană"

Prima structură fundamentală pentru "ecologia umană" este familia, în sânul căreia omul primeşte cele dintâi noţiuni hotărâtoare despre adevăr şi despre bine, învaţă ce înseamnă a iubi şi a fi iubit şi, prin urmare, ce înseamnă în mod concret a fi o persoană. Ne gândim aici la familia întemeiată prin căsătorie, în care dăruirea de sine reciprocă dintre bărbat şi femeie creează un mediu de viaţă în care copilul poate să se nască, să-şi dezvolte capacităţile, să devină conştient de demnitatea sa şi să se pregătească să facă faţă destinului său unic şi de neînlocuit. Dimpotrivă, se întâmplă adesea ca omul să se descurajeze de la împlinirea condiţiilor autentice ale reproducţiei umane şi ajunge să se considere pe sine şi propria-i viaţă ca pe un ansamblu de senzaţii de experimentat, şi nu ca pe o lucrare de îndeplinit. De aici se naşte o lipsă de libertate care îl face să renunţe la datoria de a se lega în stabilitate cu o altă persoană şi de a zămisli copii, sau care îl face să-i considere pe aceştia ca pe unul dintre numeroasele "lucruri" pe care poţi să le ai sau să nu le ai, după plac, şi care intră în concurenţă cu alte posibilităţi.

Trebuie să ne întoarcem la considerarea familiei drept sanctuarul vieţii. Într-adevăr, ea este sacră: e locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care e expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri umane autentice. Împotriva a ceea ce se numeşte cultura morţii, familia constituie locul culturii vieţii.

În acest domeniu, ingeniozitatea omului pare a se orienta mai degrabă spre limitarea, suprimarea sau anularea izvoarelor vieţii, recurgând chiar şi la avort, din nefericire, foarte răspândit în lume, decât spre apărarea şi lărgirea posibilităţilor vieţii însăşi. În enciclica Sollicitudo rei socialis, au fost denunţate campaniile sistematice împotriva natalităţii care, pe baza unei concepţii false asupra problemei demografice şi într-un climat de "totală lipsă de respect pentru libertatea de decizie a persoanelor interesate", le supun adeseori "unor presiuni intolerabile... pentru a le determina să se supună acestei noi forme de oprimare". Este vorba de politici care îşi extind, cu ajutorul noilor tehnici, raza de acţiune, ajungând, ca într-un "război chimic", să otrăvească viaţa a milioane de fiinţe umane lipsite de apărare.

Aceste critici se adresează mai puţin unui sistem economic, cât unui sistem etic şi cultural. Într-adevăr, economia nu este decât un aspect şi o dimensiune în complexitatea activităţii umane. Dacă e absolutizată, dacă producerea şi consumul de mărfuri ajung să ocupe centrul vieţii sociale şi devin singura valoare a societăţii, nesupuse nici unei alte valori, cauza trebuie căutată nu numai şi nu atât în sistemul economic, cât în faptul că întregul sistem socio-cultural, ignorând dimensiunea etică şi religioasă, a slăbit şi a ajuns să se reducă la producerea de bunuri şi de servicii.

Se pot rezuma toate acestea repetând afirmaţia că libertatea economică nu este decât un element al libertăţii umane. Când ea se face autonomă, când omul este considerat mai degrabă ca un producător sau un consumator de bunuri decât ca un subiect care produce şi consumă pentru a trăi, atunci ea îşi pierde relaţia corectă cu persoana umană şi, până la urmă, o alienează şi o oprimă ^[102].

Note