FAMILIA

"FAMILIA CREŞTINĂ" ÎN MAGISTERIUL PAPEI IOAN PAUL AL II-LEA
Antologie de texte şi traducere de pr. conf. dr. Wilhelm Dancă

PARTEA A TREIA

DATORIILE FAMILIEI CREŞTINE:
PERSOANELE ŞI ROLUL LOR

- "Familie, fii ceea ce eşti!"

În planul lui Dumnezeu creator şi mântuitor, familia descoperă nu numai "identitatea" sa, ceea ce "este", dar şi "misiunea" sa, adică ceea ce poate şi trebuie "să facă". Misiunile pe care familia este chemată de Dumnezeu să le dezvolte în istorie decurg din însăşi fiinţa ei şi sunt reprezentate prin dezvoltarea dinamică şi esenţială. Orice familie descoperă şi află în ea însăşi strigătul neîncetat care defineşte demnitatea şi responsabilitatea ei: familie, "fii" ceea ce "eşti"!

Întoarcerea la "începutul" gestului creator al lui Dumnezeu este, aşadar, o necesitate pentru familie, dacă vrea să se cunoască şi să se împlinească după adevărul intim nu doar al fiinţei sale, ci şi al modului său de a acţiona în istorie. În conformitate cu planul divin, familia este constituită ca o "comunitate intimă de viaţă şi iubire" şi, ca atare, are misiunea de a deveni mereu mai mult ceea ce este, adică o comunitate de viaţă şi iubire, într-o astfel de tensiune, aşa cum este cerută de orice realitate creată şi mântuită, încât îşi va afla împlinirea în împărăţia lui Dumnezeu. În acea perspectivă apoi, care ajunge la baza realităţilor, trebuie spus că esenţa şi obligaţiile familiei sunt definite, în cele din urmă, de dragoste. Pentru aceasta, familia primeşte misiunea de a păstra, a descoperi şi de a comunica dragostea; ca reflex viu şi reală participare la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru Biserică, mireasa sa.

Orice obligaţie deosebită a familiei este expresia şi înfăptuirea concretă a acestei misiuni fundamentale. Este necesar, deci, să pătrundem mai adânc în bogăţiile deosebite ale misiunii familiei şi să sondăm conţinutul multiplu şi unitar al acestei misiuni ^[27].

I. FORMAREA UNEI COMUNITĂŢI DE PERSOANE

- Iubirea, începutul şi forţa comuniunii

Familia, întemeiată şi însufleţită de iubire, este o comunitate de persoane: soţii, părinţii, copiii, rudele. Prima obligaţie a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comunitate de persoane.

Principiul interior, forţa permanentă şi ţelul ultim al acestei obligaţii este iubirea: aşa cum, fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, la fel, fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate creşte şi nu se poate desăvârşi ca o comunitate de persoane. Ceea ce am scris în enciclica Redemptor hominis îşi află aplicarea naturală şi privilegiată tocmai în familia ca atare: "Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o trăieşte şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu ia parte vie la iubire".

Iubirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie şi, în formă derivată şi amplificată, între membrii aceleiaşi familii - între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, între rude - este însufleţită şi împinsă neîncetat, pas cu pas, de un dinamism interior care duce familia la o comuniune, mereu mai profundă şi mai intensă, fundamentul şi sufletul comunităţii conjugale şi familiale ^[28].

-  Unitatea indivizibilă a comuniunii conjugale

Prima comuniune este aceea care se creează şi se dezvoltă între soţi: bazaţi pe forţa legăturii de iubire conjugală, bărbatul şi femeia "nu mai sunt doi, ci un singur trup", şi sunt chemaţi să crească mereu în comuniunea lor prin fidelitatea zilnică faţă de jurământul matrimonial de totală dăruire reciprocă.

Această comuniune conjugală îşi are rădăcinile în caracterul natural de complementaritate dintre bărbat şi femeie şi se hrăneşte cu voinţa personală a celor doi soţi de a duce la îndeplinire întregul program de viaţă, ceea ce au şi ceea ce sunt: de aceea, o asemenea comuniune este rodul şi semnul unei exigenţe adânc umane. Dar Dumnezeu îşi asumă, în Cristos Domnul, această exigenţă umană, o întăreşte, o purifică şi o ridică, ducând-o la desăvârşire prin sacramentul căsătoriei, în care Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentală, le oferă soţilor creştini darul unei comuniuni cu totul speciale, care face din Biserică trupul mistic indivizibil al lui Cristos Domnul.

Darul Duhului Sfânt este poruncă de viaţă pentru soţii creştini şi, în acelaşi timp, impuls stimulator pentru ca în fiecare zi să progreseze spre o unire reciprocă, mereu mai bogată, la toate nivelurile - unirea trupurilor, a caracterelor, a inimilor, a minţii şi a voinţei, a sufletelor - dezvăluind în felul acesta Bisericii şi lumii comuniunea nouă de iubire, dăruită de harul lui Cristos ^[29].

-  O comuniune indisolubilă

Comuniunea conjugală se caracterizează nu doar prin unitate, ci şi prin indisolubilitatea sa: "Această unire intimă, ca dăruire reciprocă a două persoane şi pentru binele copiilor, necesită deplina fidelitate a soţilor şi pretinde o unitate indisolubilă".

În faţa tuturor acelora care susţin că în zilele noastre e dificil sau de-a dreptul imposibil a te uni cu o persoană pentru toată viaţa, precum şi în faţa tuturor acelora ce se lasă călăuziţi de ideologii ce nu acceptă indisolubilitatea căsătoriei şi care iau în râs obligaţiile soţilor de a păstra fidelitatea conjugală, Biserica are datoria fundamentală de a reafirma cu tărie - aşa cum au făcut-o şi părinţii la sinod - învăţătura despre caracterul indisolubil al căsătoriei. E necesar să li se reamintească vestea cea bună a caracterului definitiv al acelei iubiri conjugale care îşi are baza şi puterea în Isus Cristos.

Înrădăcinată în dăruirea personală şi totală a soţilor şi pretinsă de binele fiilor, indisolubilitatea căsătoriei îşi are adevărul său ultim în planul pe care Dumnezeu l-a manifestat în revelaţia sa: el vrea şi dăruieşte indisolubilitatea matrimonială ca rod, semn şi exigenţă a iubirii fidele în mod absolut, pe care o are Dumnezeu pentru om şi pe care Domnul Isus o trăieşte faţă de Biserica sa.

Cristos reînnoieşte planul de la început pe care Creatorul l-a înscris în inima bărbatului şi a femeii, iar în celebrarea sacramentului Căsătoriei, le dă "inimă nouă". În felul acesta, soţii pot învinge "duritatea inimii", dar, mai ales, pot împărţi împreună iubirea deplină şi definitivă a lui Cristos, noua şi veşnica alianţă, făcută trup. Aşa cum Cristos Domnul este "martorul fidel", este acel "da" al promisiunilor lui Dumnezeu şi, deci, înfăptuirea supremă a fidelităţii necondiţionate cu care Dumnezeu iubeşte poporul său, tot aşa, soţii creştini sunt chemaţi să participe în mod real la indisolubilitatea irevocabilă care îl leagă pe Cristos de Biserică, mireasa sa, pe care el o iubeşte până la sfârşit.

Darul sacramental al Căsătoriei este, în acelaşi timp, vocaţie şi poruncă pentru soţii creştini, ca ei să rămână mereu fideli unul faţă de altul, împotriva tuturor încercărilor şi greutăţilor, în generoasă supunere la sfânta voinţă a lui Dumnezeu: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!"

Una dintre obligaţiile cele mai preţioase şi urgente ale familiilor creştine din zilele noastre este trăirea valorii inestimabile a indisolubilităţii şi fidelităţii matrimoniale. Pentru aceasta, împreună cu toţii confraţii care au luat parte la lucrările sinodului episcopilor, laud şi încurajez toate acele numeroase familii care, cu toate că au greutăţi mari, păstrează şi dezvoltă binele indisolubilităţii: împlinesc în felul acesta, într-un mod umil şi curajos, misiunea încredinţată lor de a fi în lume un "semn", un semn mic şi preţios, uneori supus la ispite, dar întotdeauna reînnoit, al fidelităţii neobosite cu care Dumnezeu şi Isus Cristos îi iubesc pe toţi şi pe fiecare dintre oameni. E de datoria noastră să recunoaştem valoarea mărturisirii faptice pe care o dau şi acei soţi care, cu toate că au fost părăsiţi de partener, cu puterea credinţei şi a speranţei creştine, s-au abţinut de a trece la o altă unire: şi aceştia dau mărturie autentică despre fidelitatea de care lumea de astăzi are atâta nevoie. Pentru aceasta, trebuie încurajaţi şi ajutaţi de păstorii şi credincioşii Bisericii^[30].

-  Familia: comunitate şi comuniune de persoane

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. În substanţă, această concepţie nu s-a schimbat, nici măcar astăzi. Dar în zilele noastre se preferă să se reliefeze ceea ce în familie - care constituie cea mai mică comunitate de bază - vine din aportul personal al bărbatului şi al femeii. Familia este, într-adevăr, o comunitate de persoane, pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea, communio personarum. Şi aici, rămânând neatinsă transcendenţa absolută a Creatorului faţă de creatură, reiese referinţa exemplară la dumnezeiescul "Noi". Numai persoanele sunt capabile să existe "în comuniune". Familia se naşte din comuniunea conjugală, pe care Conciliul al II-lea din Vatican o califică drept "legământ", în care bărbatul şi femeia "se dăruiesc şi se primesc unul pe altul" (...)

Am menţionat două concepte învecinate, dar nu identice: conceptul de "comuniune" şi cel de "comunitate". "Comuniunea" priveşte relaţia personală între "eu" şi "tu". "Comunitatea", dimpotrivă, depăşeşte această schemă în direcţia unei "societăţi", a unui "noi". Familia, comunitate de persoane, este, deci, prima "societate" umană. Ea se naşte în clipa când se realizează legământul căsătoriei, care îi deschide pe soţi spre o împărtăşire durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: "comuniunea" soţilor face să existe "comunitatea" familială. "Comunitatea" familială este intim impregnată de ceea ce constituie esenţa proprie a "comuniunii". Poate exista oare, pe plan uman, o altă "comuniune" comparabilă cu aceea care se stabileşte între o mamă şi copilul ei, pe care l-a purtat mai întâi în sânul ei, apoi l-a adus pe lume?

În familia astfel constituită se manifestă o nouă unitate în care se împlineşte pe deplin relaţia "de comuniune" a părinţilor. Experienţa arată că această împlinire este şi o datorie, şi o provocare. Datoria îi obligă pe soţi şi pune în acţiune legământul lor originar. Copiii cărora le-au dat naştere ar trebui - în aceasta constă provocarea - să consolideze acest legământ, îmbogăţind şi aprofundând comuniunea conjugală dintre tată şi mamă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, trebuie să ne întrebăm dacă egoismul, care se ascunde chiar şi în dragostea dintre bărbat şi femeie din cauza înclinaţiei omeneşti spre rău, nu este mai tare decât această iubire. Soţii trebuie să-şi dea bine seama de acest lucru. De la început ei trebuie să-şi întoarcă inimile şi gândurile spre Dumnezeu "de la care îşi trage numele orice paternitate", astfel încât paternitatea şi maternitatea lor să ia din acest izvor puterea de a se reînnoi continuu în dragoste ^[31].

-  Comuniunea mai largă a familiei

Comuniunea conjugală formează baza pe care se clădeşte cea mai largă comuniune a familiei, comuniunea dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi surori, dintre rude şi alte persoane apropiate de familie.

O asemenea comuniune se bazează pe legăturile naturale ale trupului şi ale sângelui şi se dezvoltă până la desăvârşirea propriu-zis umană, prin procesul de începere şi maturizare a legăturilor celor mai adânci şi mai bogate ale spiritului, anume: iubirea care însufleţeşte raporturile interpersonale ale diferiţilor membri ai familiei, constituind forţa interioară ce modelează şi dă viaţă comuniunii şi comunităţii familiale.

Familia creştină este chemată apoi să experimenteze o nouă şi originală comuniune, care o confirmă şi o desăvârşeşte pe cea naturală şi umană. Într-adevăr, harul lui Cristos Isus, "cel dintâi născut dintre mulţi fraţi", este, prin natura şi dinamismul său interior, un "har de fraternitate", cum îl numeşte sfântul Toma de Aquino. Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentelor, este izvorul viu şi hrana nesecată a comuniunii supranaturale, îi adună şi-i uneşte pe credincioşi cu Cristos şi cu toţi cei care aparţin Bisericii lui Dumnezeu. O descoperire şi actualizare specifică a comuniunii ecleziale o constituie familia creştină, care pentru aceasta poate şi trebuie să se numească "Biserica domestică".

Toţi membrii familiei, fiecare după darul propriu, au harul şi responsabilitatea de a construi, zi de zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie "cea mai completă şi mai bogată şcoală de omenitate", ceea ce se traduce în fapte prin grija şi dragostea faţă de cei mici, faţă de cei bolnavi şi bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărtăşirea bunurilor, a bucuriilor şi suferinţelor.

Momentul fundamental al construirii unei asemenea comuniuni familiare este educaţia reciprocă dintre părinţi şi fii, în care fiecare dă şi primeşte. Iubirea, respectul şi ascultarea faţă de părinţi constituie contribuţia specifică şi de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii cu adevărat umane şi creştine. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutaţi, dacă părinţi vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunţa, ca o slujire adevărată şi proprie; ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman şi creştin al copiilor; mai ales pentru a-i face să dobândească o libertate cu adevărat responsabilă, precum şi dacă părinţii vor menţine vie conştiinţa "darului" pe care îl primesc mereu de la copiii lor.

Comuniunea familială poate fi păstrată şi desăvârşită numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, într-adevăr, de la toţi şi de la fiecare în parte, să fie dispuşi, prompt şi generos, la înţelegere, toleranţă, iertare şi împăcare. Orice familie ştie că egoismul, dezacordul, tensiunile şi neînţelegerile rănesc în mod violent şi adesea vatămă mortal propria-i comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viaţa familială, dar, în acelaşi timp, orice familie este chemată mereu de Dumnezeul păcii să actualizeze plăcuta reînnoire a "împăcării", adică să refacă comuniunea, să regăsească unitatea. Apropierea de sacramentul Spovezii şi participarea la masa sfântă a unicului trup al lui Cristos oferă familiei creştine harul şi responsabilitatea de a trece peste orice diviziune şi de a se îndrepta spre adevărul întreg al comuniunii voite de Dumnezeu, răspunzând la dorinţa puternică a Domnului ca "toţi să fie una" ^[32].

-  Şcoala pentru soţi şi familii

Pentru formarea preoţilor există o şcoală care durează şase ani, seminarul. Dar există şi un mare sacrament, acela al căsătoriei - aşa ne vorbeşte sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni; totuşi, pentru acest sacrament mare lipsesc seminariile. De aceea, m-am gândit cu plăcere: iată o şcoală pentru familii, pentru soţi, şi e bine să fie. Astfel, dacă nu a fost posibilă frecventarea unei şcoli de felul acesta înainte de primirea sacramentului Căsătoriei, e bine să fie frecventată mai târziu această şcoală, în timpul vieţii de căsătorie, de familie, în timpul vieţii conjugale. Cu siguranţă, astăzi se dă multă atenţie pregătirii sacramentale, creştine, umane, etice şi pregătirii din punctul de vedere al paternităţii şi maternităţii responsabile. Astăzi se face pregătire înainte de căsătorie, dar trebuie să revenim mereu asupra ei în timpul vieţii conjugale, deoarece, când se străbate un drum, este întotdeauna important să urmărim semnele de circulaţie. Lucrul acesta este valabil pentru orice fel de călător, deci şi pentru această călătorie. Iată, mă gândesc că voi faceţi tocmai acest lucru, că sunteţi în căutarea unor semne ale chemării voastre, de soţi, de părinţi, pe parcursul acestui drum în sacramentul Căsătoriei. Vă doresc să rămâneţi statornici pe această cale, în această şcoală, în acest seminar şi să vă bucuraţi de roadele lor: maturizarea spirituală, iubirea responsabilă mai profundă, mai pătrunsă de lumina şi de harul Domnului, iubirea mai rodnică în sens spiritual, care înseamnă mai puternică în sens educativ. Această datorie principală a soţilor, şi anume educarea fiilor care să crească spiritual până la maturitatea lor deplină, este obiectul urării mele ce v-o fac acum în lumina misterului sărbătorii Naşterii Domnului, care este şi taina familiei ^[33].

-  Comunitate de iubire şi viaţă

Doresc acum să mă opresc la câteva observaţii cu privire la iubirea conjugală şi familială.

Se cunoaşte importanţa acestei teme şi cât de des, din păcate, societatea noastră se îndepărtează de principiile şi valorile fundamentale care ar trebui să călăuzească, în acest sector, acţiunea umană. Este necesar ca toţi credincioşii să se angajeze într-o lucrare mereu reînnoită de convingere a conştiinţelor, atât prin exemplu, cât şi prin cuvânt. Este necesar să se scoată mereu în evidenţă valorile indispensabile, fără de care viaţa încetează să mai fie demnă de om şi societatea este în pericol chiar în ce priveşte rădăcinile ei.

Sărbătoarea de astăzi a sfântului Iosif este, într-un mod special, sărbătoarea familiei creştine. Şi, urmând un obicei popular stabilit, este şi "sărbătoarea tatălui". Lucrul acesta se înţelege de la sine, fiindcă sfântul Iosif e un model minunat pentru taţii din lumea întreagă.

Dar astăzi nu e doar sărbătoarea taţilor, este şi sărbătoarea mamelor, a fiilor, a bunicilor, a bunicelor, cu relaţiile lor reciproce şi necesare de afecţiune, de respect şi de stimă. Este sărbătoarea legăturilor şi a sentimentelor familiale, cu caracterul lor natural atât de adânc şi de spontan şi cu înalta lor semnificaţie etică, civilă şi religioasă. Într-adevăr, sărbătoarea familiei este în mod strâns şi sărbătoarea vieţii umane, care în familie apare, este păzită, ocrotită, îngrijită, formată, îndreptată spre maturitate şi spre intrarea sa responsabilă în Biserică şi societate.

De aceea, familia trebuie să fie prima şcoală de iubire şi solidaritate. Prima şcoală a tuturor virtuţilor umane şi creştine. Aşadar, responsabilitatea părinţilor este mare! Familia este o comunitate de iubire, unde fiecare membru se simte înţeles, acceptat şi iubit şi caută să-i înţeleagă, să-i accepte şi să-i iubească pe alţii.

Familia este o comunitate de viaţă, este deschisă către viaţă. În consecinţă, în ea nu doar că se exclude tot ceea ce ofensează apariţia şi dezvoltarea vieţii umane în sens fizic, ci se evită şi actele care o degradează sub aspect moral, cum ar fi umilirile, lipsurile de respect, neglijenţele, mai ales în raport cu membrii în vârstă, bolnavi sau mai puţin înzestraţi.

Iubirea şi viaţa care înfloresc în familie nu trebuie să se închidă la domeniul limitat al familiei înseşi, ci trebuie să se răspândească în alegeri concrete de slujire eclezială, civică, socială: familia este deschisă slujirii ^[34].

-  Rolul familiei în societate şi în Biserică

Voi căutaţi un sprijin pentru inimile şi conştiinţele voastre. Voi căutaţi un sprijin pentru familiile voastre. Vreţi ca ele să fie stabile, să nu se dezmembreze, să formeze acele focare vii de iubire, în preajma cărora omul se poate încălzi în fiecare zi. Rămânând statornici în legătura sacramentală a căsătoriei, vreţi să transmiteţi viaţa fiilor voştri şi, împreună cu viaţa umană, educaţia creştină. Fiecare dintre voi, dragi părinţi, vede bine această mare responsabilitate, care e legată de demnitatea de tată şi de mamă. Ştiţi că de ea ţine mântuirea voastră şi mântuirea fiilor voştri. Cum îmi îndeplinesc eu rolul de tată? Ce fel de mamă sunt eu? Iată întrebările pe care vi le puneţi de atâtea ori. Vă bucuraţi, şi eu împreună cu dumneavoastră, de orice bine care se manifestă printre voi, în familiile voastre, în fiii voştri; mă bucur împreună cu voi de succesele lor şcolare, de creşterea conştiinţelor lor tinere. Vreţi ca ei să devină cu adevărat "oameni". Dar lucrul acesta depinde în mare parte de ceea ce ei primesc în casa părintească. În această lucrare nimeni nu vă poate înlocui. Societatea, naţiunea, Biserica se construiesc pe temelia fundamentelor ce le puneţi voi.

Mă uit la aceşti copii ai voştri, la tinerii parohiei voastre. Sunt prezenţi aici într-un număr atât de mare. Această parohie este tânără, cu adevărat întinerită. Copiii, tinerii, câte speranţe au ei în viaţă! Şi câtă speranţă avem noi în ei!

De aceea, este necesar să ne sprijinim cu putere toată viaţa noastră şi, înainte de toate, viaţa de familie, pe Isus Cristos. Pentru că el, care "s-a făcut cauză de mântuire veşnică pentru toţi", ne arată în fiecare zi căile acestei mântuiri. Prin cuvânt şi prin exemplu, ne învaţă cum trebuie să trăim. Ne arată care este sensul adânc şi ultim al vieţii umane.

Dacă omul este sigur de acest sens al vieţii, atunci toate problemele, chiar şi cele obişnuite şi zilnice, se rezolvă în acord cu acest sens. În cazul acesta, viaţa creşte simultan atât în plan uman, cât şi divin^[35].

-  Valorile fundamentale ale familiei

Duminica din octava Naşterii Domnului, adică duminica de astăzi, uneşte, în liturgie, memoria solemnă a Sfintei Familii a lui Isus, Maria şi Iosif. Naşterea unui copil, întotdeauna, este începutul unei familiei. Naşterea lui Isus la Betleem este începutul acestei familii unice şi excepţionale în istoria omenirii; în această familie a venit în lume, a crescut şi a fost educat Fiul lui Dumnezeu, conceput şi născut din Mama-Fecioară şi, în acelaşi timp, încredinţat, încă de la început, grijii în mod autentic paterne a lui Iosif, lemnarul din Nazaret, care în faţa legii ebraice a fost soţ al Mariei, iar în faţa Duhului Sfânt a fost soţul ei demn şi cel care s-a îngrijit, cu adevărat în mod părintesc, de taina maternă a Miresei sale.

Familia din Nazaret, pe care Biserica, mai ales în liturgia de astăzi, o pune în faţa ochilor tuturor familiilor, constituie în mod efectiv acel punct culminant de referinţă pentru sfinţenia oricărei familii umane. Istoria acestei familii este descrisă în paginile Evangheliei într-un mod foarte concis. Ştim ceva doar despre câteva evenimente din viaţa ei. Totuşi, ceea ce aflăm este suficient pentru a putea implica momentele fundamentale ale oricărei vieţi de familie şi pentru a face să apară acea dimensiune la care sunt chemaţi toţi oamenii ce trăiesc viaţa de familie: taţi, mame, părinţi, fii. Evanghelia ne arată, cu mare claritate, profilul educativ al familiei: "S-a întors la Nazaret şi le era supus lor". Din partea copiilor şi din partea tinerei generaţii este necesară această "supunere", ascultare, promptitudine în a accepta exemplele mature de conduită umană în familie. Şi Isus era, în felul acesta, "supus". Iar prin această "supunere", prin această promptitudine a copilului de a accepta exemplele comportamentului uman, părinţii trebuie să-şi măsoare toată conduita lor. Acesta este punctul în mod special delicat al responsabilităţii lor de părinţi, al responsabilităţii lor faţă de om, de acest micuţ şi apoi de om în creştere, care le este încredinţat lor de către Dumnezeu. Trebuie să ţină cont apoi şi de ceea ce s-a întâmplat în familia de la Nazaret, când Isus avea doisprezece ani, adică ei îl educă pe fiul propriu nu doar pentru ei, ci pentru el, pentru obligaţiile ce va trebui să şi le asume mai târziu. Isus, la doisprezece ani, i-a răspuns Mariei şi lui Iosif: "Nu ştiaţi că trebuie să mă îngrijesc de lucrurile Tatălui meu?"

Cele mai adânci probleme umane sunt legate de familie. Ea constituie comunitatea primordială, fundamentală şi de neînlocuit pentru om. "Familia a primit de la Dumnezeu această misiune de a fi celula primordială şi vitală a societăţii", afirmă Conciliul al II-lea din Vatican. Despre lucrul acesta, şi Biserica vrea să dea o mărturie specială în timpul octavei Naşterii Domnului, prin sărbătoarea Sfintei Familii. Vrea să amintească faptul că de familie sunt legate valorile fundamentale care, dacă nu sunt respectate, provoacă daune incalculabile de natură morală. Deseori, perspectivele de ordin material şi punctul de vedere "economico-social" au precedenţă în raport cu principiile moralităţii creştine şi chiar umane. În cazul acesta, nu este suficient doar să ne plângem. Trebuie să apărăm aceste valori fundamentale cu tenacitate şi energie, pentru că încălcarea lor provoacă pagube incalculabile pentru societate şi, în ultimă analiză, pentru om. Experienţa mai multor naţiuni în istoria omenirii, ca şi experienţa noastră de astăzi, poate servi ca argument pentru a reafirma acest adevăr dureros, şi anume că, în sfera fundamentală a existenţei umane în care familia are un rol decisiv, este uşor să distrugi valorile esenţiale, însă e foarte greu să le refaci.

Despre ce valori este vorba? Dacă ar trebui să răspundem cum se cuvine la această întrebare, ar trebui să arătăm toată ierarhia şi ansamblul de valori care se definesc şi se condiţionează reciproc. Însă, căutând o exprimare mai concisă, spunem că aici este vorba de două valori fundamentale care fac parte în mod obligatoriu din ceea ce noi numim "iubirea conjugală". Prima dintre ele este valoarea persoanei ce se exprimă în fidelitatea absolută şi reciprocă până la moarte: fidelitatea soţului faţă de soţie şi a soţiei faţă de soţ. Consecinţa acestei afirmaţii cu privire la valoarea persoanei, care se exprimă în relaţia reciprocă dintre soţ şi soţie, trebuie să fie şi respectarea valorii personale a vieţii celei noi, adică a copilului, din primul moment al conceperii sale.

Biserica nu poate să renunţe niciodată la obligaţia de a păzi aceste două valori fundamentale, care sunt legate de vocaţia familiei. Paza acestora a fost încredinţată Bisericii lui Cristos, în aşa fel încât nu există nici un dubiu. În acelaşi timp, evidenţa - înţeleasă omeneşte - acestor valori face în aşa fel încât Biserica, apărându-le, se vede pe sine ca purtătoare de cuvânt a demnităţii autentice a omului: a binelui persoanei, familiei, naţiunilor. Deşi îi respectăm pe toţi aceia care gândesc în mod diferit, e foarte greu să spunem că, din punct de vedere obiectiv şi imparţial, se comportă în conformitate cu demnitatea adevărat umană cel ce trădează fidelitatea matrimonială sau cine permite să se nimicească şi să se distrugă viaţa concepută în sânul matern. În consecinţă, nu se poate admite faptul că programele ce sugerează, uşurează şi admit un asemenea comportament ar sluji binele obiectiv al omului, binele moral şi ar face viaţa umană cu adevărat mai umană, cu adevărat mai demnă de om, că ar sluji la construirea unei societăţi mai bune^[36].

-  Familia, punct de sprijin pentru Biserică

În celebrarea euharistică se reînnoieşte darul inefabil al iubirii lui Cristos şi se actualizează, aici şi acum, în formă sacramentală, sacrificiul unic al noului legământ, cununia lui Cristos cu Biserica sa, prezentată de sfântul Paul ca izvor inepuizabil ce hrăneşte iubirea conjugală a creştinilor. Grijile voastre legitime faţă de fii, bucuriile, greutăţile şi renunţările pe care le implică viaţa împreună şi, în general, toată viaţa de familie, găsesc în Euharistie un izvor de lumină.

De fapt, misterul iubirii nupţiale a lui Cristos pătrunde mereu mai mult în orice persoană care primeşte cu stăruinţă sacramentul Euharistiei. Între voi, soţilor, şi Cristos există deja comuniunea de iubire indisolubilă prin intermediul sacramentului Căsătoriei, cu care a fost însemnată familia voastră pentru a deveni celula fundamentală a societăţii umane şi creştine. Celebrarea euharistică, "izvor şi culme a întregii vieţi creştine", vă ajută să creşteţi în iubirea lui Cristos, încorporându-vă mereu mai mult în legământul său intim şi vă dă puterea de a continua să refaceţi iubirea şi viaţa nouă pentru mântuirea lumii.

Iubirea faţă de familie trebuie să pună în valoare pe fiecare dintre membrii ei, nu atât pentru ceea ce are, cât, mai ales, pentru ceea ce este şi ceea ce face. În felul acesta, dintr-o asemenea iubire, în mod eminent personală şi comunitară, ia naştere, la rândul ei, conştiinţa propriei demnităţi a fiecărei persoane.

Această experienţă, care se intensifică în familie în măsura în care se întăreşte iubirea reciprocă şi generoasă, devine şi un punct de pornire pentru a recunoaşte şi respecta demnitatea altora şi, din aceeaşi cauză, pentru a practica alte atitudini şi virtuţi ce îl fac pe om capabil să construiască o societate solidară şi fraternă. Astfel, familia devine "cea mai completă şi mai bogată şcoală de omenitate" (Familiaris consortio, 21) şi, în felul acesta, "este cu adevărat fundamentul societăţii" (GS 52).

Acum daţi-mi voie să repet textul frumos al rugăciunii pe care tinerii soţi Tobia şi Sara au înălţat-o către Domnul chiar în ziua cununiei lor şi pe care tocmai am ascultat-o: "Dumnezeul părinţilor noştri... Tu eşti cel ce l-ai făcut pe Adam şi i-ai dat-o ca ajutor şi sprijin pe Eva, femeia lui. Şi acum, nu din pornirea simţurilor o iau pe sora mea care e de faţă, ci pentru a întemeia o familie în care numele tău să fie binecuvântat pentru totdeauna" (Tob 8,5-8).

Aceasta este rugăciunea adevărată a soţilor: o rugăciune impregnată de prezenţa divină, care este angajare de a arăta chemarea omului şi a femeii la căsătorie şi de a construi viaţa familială.

O rugăciune asemănătoare ar trebui să însoţească viaţa noastră întreagă, pentru că, aşa cum zice psalmul responsorial pe care l-am cântat, "dacă Domnul nu construieşte casa, în zadar se trudesc zidarii" (Ps 126,1).

Tocmai acesta este obiectivul vostru: să construiţi casa ca o familie a comunităţii umane, care este baza şi celula societăţii întregi. Dar şi "Biserica îşi găseşte astfel leagănul său în familia născută din sacrament" (Familiaris consortio, 15). Însă e vorba de o casă şi de o familie adevărată, unde locuieşte iubirea reciprocă a soţilor şi a fiilor. În felul acesta, casa voastră va fi şi "locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii", Biserica domestică (LG 11).

Am venit printre voi în calitate de pelerin şi păstor, pentru a le adresa din nou familiilor din Chile acest apel puternic: "Familie, «fii» ceea ce «eşti»!" (Familiaris consortio, 17). Familie, descoperă faptul că identitatea ta este aceea de a fi "comunitate intimă de viaţă şi iubire", având "misiunea de a păzi, revela şi comunica iubirea, ca oglindire vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu faţă de omenire şi la iubirea lui Cristos Domnul faţă de Biserică, mireasa lui" (Familiaris consortio, 17). Am venit să vă spun că familia este punctul de sprijin de care Biserica are nevoie astăzi, şi în Chile, pentru deschide lumea către Dumnezeu şi pentru a-i restitui speranţa ce pare să fi dispărut din ochii ei. În familia creştină, se arată clar că "Biserica este inima omenirii" (Dominum et vivificantem, 67), din moment ce "viitorul lumii şi al Bisericii trece prin familie" (Familiaris consortio, 75) şi se modelează în ea. Spunea bine sfântul Augustin, când vorbea despre familie: familia este "pepiniera oraşului" sau a societăţii.

Este adevărat faptul că problemele cu care se confruntă această instituţie fundamentală sunt numeroase. Unele sunt urgente şi foarte delicate, deoarece ambientul vostru cultural şi social necesită o aplicare hotărâtă a doctrinei creştine despre căsătorie. În legătură cu acest aspect, să nu uitaţi că punctul de referinţă trebuie să fie mereu adevărul revelat aşa cum îl mărturiseşte Biserica şi îl propune magisteriul ei.

"Nimeni nu poate zidi iubirea decât numai în adevăr. Acest principiu este valabil atât pentru viaţa fiecărei familii, cât şi pentru viaţa şi lucrarea păstorilor ce intenţionează să slujească în mod real familia... Datoriile familiei creştine, a cărei natură este iubirea, nu se pot realiza decât trăind în întregime adevărul... Adevărul deschide calea către sfinţenie şi către dreptate" (Omilia finală către părinţii de la sinod, 2 noiembrie 1980). În legătură cu acest adevăr, Biserica se prezintă ca garant, conştientă fiind că este vorba despre un serviciu fundamental adus familiei şi societăţii înseşi.

Trebuie să descoperim în această învăţătură a Bisericii ceva mai mult decât nişte norme exterioare, pentru că în ea este cuprins planul tainic al lui Dumnezeu cu privire la soţi, chemaţi fiind să fie colaboratori la iubirea sa creatoare, străbătând în acelaşi timp un drum de sfinţire personală, de mărturie şi de evanghelizare pentru binele lumii.

Conciliul al II-lea din Vatican a definit familia drept cea mai bogată "şcoală de omenitate". Familia este locul cel mai sensibil în care toţi putem pune termometrul ce ne arată care sunt valorile şi contravalorile ce însufleţesc sau corodează societatea unei ţări oarecare.

În acest context, se înţelege mai bine faptul că "familiile, fie în parte, fie împreună cu altele, pot şi trebuie să se consacre numeroaselor opere de slujire socială, în special în favoarea săracilor" (Familiaris consortio, 44). De aceea, aşa cum spuneam în îndemnul apostolic Familiaris consortio, "datoria socială a familiilor este invitată să se exprime şi în forma «intervenţiei politice»: familiile, cu alte cuvinte, trebuie să fie cele dintâi care să vegheze dacă legile şi instituţiile statului nu numai că nu ofensează, ci susţin şi apără în mod pozitiv drepturile şi obligaţiile familiei. În sensul acesta, familiile trebuie să crească în conştiinţa că sunt «protagoniste» ale aşa-zisei «politici familiale» şi să-şi asume responsabilitatea de a schimba societatea".

Iată un alt motiv pentru ca familia să ia act de faptul că este chemată să salveze şi să cultive speranţa prin iubire, să formeze oameni în această iubire, în aşa fel încât să fie deschisă către comunitatea socială şi mişcată de un simţ al dreptăţii şi respectului faţă de alţii.

Dragi soţi şi soţii din Chile, misiunea voastră în societate şi în Biserică este sublimă. De aceea, trebuie să fiţi creatori de case de oameni, de familii unite prin iubire şi formate în credinţă. Nu vă lăsaţi invadaţi de cancerul contagios al divorţului care ruinează familia, sterilizează iubirea şi distruge acţiunea educativă a părinţilor creştini. Nu despărţiţi ceea ce Dumnezeu a unit.

În unirea conjugală, iubirea trebuie să fie naturală, adică "în întregime umană, totală, exclusivă şi rodnică" (Humanae vitae, 9 şi 11). Într-o lume în care deseori vedem o iubire falsificată şi alterată în mii de feluri, Biserica este de părere că una dintre cele mai importante şi urgente datorii pentru mântuirea lumii este "să dea mărturie despre valoarea inestimabilă a indisolubilităţii şi a fidelităţii matrimoniale" (Familiaris consortio, 20). Iubirea trebuie unită în mod intim cu viaţa, orientată către viaţă. De aceea, familia este "comunitatea intimă de viaţă şi iubire" (GS 48; Familiaris consortio, 17). Când iubirea conjugală este autentică, se construieşte având ca model iubirea lui Cristos, care "a iubit până la sfârşit".

În faţa unei "mentalităţi contrare vieţii" (Familiaris consortio, 30), care vrea să o calce în picioare chiar de la începuturile sale în sânul matern, voi, soţilor şi soţiilor creştini, promovaţi mereu viaţa, apăraţi-o împotriva oricărei ameninţări, respectaţi-o şi faceţi să fie respectată în orice moment. Numai de la acest respect al vieţii în intimitatea familială se va putea trece la construirea unei societăţi inspirate din iubire şi bazată pe dreptate şi pe pace între toate popoarele ^[37].

-  Familia în centrul binelui comun

Familia lui Isus, Maria şi Iosif, este sfântă, îndeosebi datorită sfinţeniei aceluia pentru care ea a fost formată ca familie umană, dar în ea recunoaştem şi elementele specifice atâtor altor familii.

Într-adevăr, această familie este săracă, aşa cum ni se spune în Evanghelie, fie în momentul naşterii Fiului lui Dumnezeu, fie în timpul exilului în Egipt la care a fost constrânsă, fie la Nazaret, unde trăieşte modest din munca mâinilor proprii.

În Isus, Maria şi Iosif este admirabil exemplul de solidaritate umană şi de comuniune cu toate celelalte familii, ca şi cel de integrare în contextul uman mai lărgit, care este societatea. La acest model divin trebuie să se raporteze oricare familie umană şi să trăiască împreună cu ea ca să-şi rezolve problemele grele ale vieţii conjugale şi familiale. Astfel de probleme, adânci şi vii, necesită să fie abordate printr-o acţiune solidară şi responsabilă.

Ca la Nazaret, tot la fel în oricare familie, Dumnezeu se face prezent şi se integrează în istoria umană. De fapt, familia, care este unirea bărbatului şi a femeii, este prin natura sa îndreptată spre procrearea de oameni noi, care trebuie însoţiţi în existenţă printr-o atentă lucrare de educaţie pentru creşterea lor fizică, dar, mai ales, cea spirituală şi morală. De aceea, familia este locul privilegiat şi sanctuarul unde se dezvoltă toată istoria grandioasă şi intimă a fiecărei persoane umane irepetabile. Aşadar, familiei îi revin datorii fundamentale, care, dacă sunt practicate în mod generos, îi îmbogăţesc în largă măsură pe principalii responsabili ai familiei, făcând din ei cooperatorii cei mai direcţi ai lui Dumnezeu în formarea de oameni noi.

Iată de ce familia este de neînlocuit şi, ca atare, trebuie apărată cu toată puterea. Trebuie depuse toate eforturile pentru ca familia să nu fie înlocuită. Lucrul acesta se impune nu atât pentru binele "privat" al oricărei persoane, ci şi pentru binele comun al oricărei societăţi, naţiuni sau stat. Familia este aşezată în centrul binelui comun cu dimensiunile sale diferite, tocmai pentru că în ea se concepe şi se naşte omul. Trebuie depuse toate eforturile pentru ca această fiinţă umană, încă de la început, din momentul naşterii sale, să fie voită, aşteptată, trăită ca o valoare specială, unică şi irepetabilă. Ea trebuie să simtă că este importantă, utilă, îndrăgită şi de mare valoare, chiar dacă este invalidă sau cu handicap; dacă este aşa, atunci ar trebui să fie şi mai îndrăgită.

Aceasta este învăţătura care izvorăşte din misterul întrupării.

O ultimă idee vreau să o propun meditaţiei dumneavoastră, pornind de la greutatea suferită - tulburătoare în gradul cel mai ridicat pentru o mamă - de către Maria când nu poate să ofere un acoperiş nou-născutului. În multe femei, marele eveniment tainic al maternităţii poate să aducă cu sine motive de suferinţă, de îndoială şi de ispită. Acel "da" generos pe care femeia trebuie să-l spună în faţa vieţii care i-a înmugurit în sân - un "da" însoţit deseori de frica de multe greutăţi - comportă mereu un act interior de încredere în Dumnezeu şi de încredere în omul nou care trebuie să se nască. În spiritul unei fraternităţi a iubirii şi solidarităţii, niciodată nu trebuie să o lăsăm singură, îndeosebi dacă este ezitantă şi suspicioasă, pe femeia ce se pregăteşte să aducă la lumină un om nou care va fi, pentru fiecare dintre noi, un frate nou. Trebuie să încercăm să-i oferim orice ajutor necesar în situaţia ei: trebuie să o susţinem şi să-i oferim curaj şi speranţă ^[38].

-  Familia, punct de referinţă

Într-o lume în care se pare că scade funcţia principală a multor instituţii şi calitatea vieţii îndeosebi urbane se deteriorează într-un ritm impresionant, familia poate şi trebuie să devină un loc de seninătate autentică şi de creştere armonioasă; dar lucrul acesta nu trebuie să conducă la izolare în forme de orgolioasă autosuficienţă, ci să ofere lumii o mărturie luminoasă despre faptul că este posibilă recuperarea şi promovarea integrală a omului, dacă aceasta are ca punct de pornire şi de referinţă vitalitatea sănătoasă a celulei primordiale din ţesutul civil şi eclezial.

Aşadar, este necesar ca familia creştină să se schimbe mereu într-o comunitate de iubire, astfel încât, prin fidelitate şi înţelegere, să permită depăşirea încercărilor inevitabile care provin din grijile zilnice; într-o comunitate de viaţă, pentru a da naştere şi a cultiva cu bucurie noi şi preţioase existenţe umane după chipul lui Dumnezeu; într-o comunitate de har, care să facă în mod constant din Domnul Isus Cristos centrul propriu de gravitaţie şi punctul de sprijin, pentru a umple de rod obligaţiile fiecăruia şi a se întări mereu în drumul de fiecare zi ^[39].

II. IMAGINEA ŞI OBLIGAŢIILE FEMEII

- Demnitate şi responsabilitate egală

Despre femeie trebuie scoase în relief, mai ales, demnitatea şi responsabilitatea egală cu bărbatul: această egalitate are o formă specială de realizare în dăruirea reciprocă de sine celuilalt şi în dăruirea celor doi soţi copiilor, dăruire proprie căsătoriei şi familiei. Ceea ce raţiunea umană vede şi recunoaşte, cuvântul lui Dumnezeu revelează în mod deplin: istoria mântuirii este, într-adevăr, o mărturie continuă şi luminoasă despre demnitatea femeii.

Creându-l pe om "bărbat şi femeie", Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului şi femeii, înzestrându-i cu drepturi şi responsabilităţi proprii persoanei umane. Dumnezeu a prezentat apoi în cel mai înalt grad posibil demnitatea femeii, luând el însuşi trup omenesc din Fecioara Maria, pe care Biserica o cinsteşte ca pe Mama lui Dumnezeu, numind-o noua Evă şi propunând-o ca model al femeii răscumpărate. Respectul delicat pe care Isus Cristos l-a avut faţă de femeile pe care le-a chemat la urmarea şi prietenia sa, apariţia lui în dimineaţa Paştelui unei femei, înainte de a se arăta apostolilor, şi misiunea dată femeilor de a duce această veste bună a învierii, sunt tot atâtea semne care confirmă stima specială a lui Isus Cristos faţă de femeie. Sfântul apostol Paul va zice mai târziu: "Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos... Nu mai există nici evreu, nici grec... nu mai există nici sclavi, nici om liber... nu mai există nici bărbat, nici femeie... pentru că voi toţi sunteţi una în Isus Cristos" ^[40].

-  Rolul femeii în societate

Fără a intra în tratarea amplelor şi complexelor aspecte ale raportului femeie-societate, dar limitându-mă numai la unele aspecte esenţiale, nu se poate să nu se observe cum, în câmpul cel mai specific familiei, tradiţia social-culturală cea mai amplă şi mai răspândită a voit să rezerve femeii numai obligaţia de a fi soţie şi mamă, fără a-i rezerva îndatoriri adecvate politic, care, în general, sunt rezervate bărbatului.

Fără îndoială că egala demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, promovarea femeii cere să fie recunoscute valoarea şi obligaţiile ei ca soţie şi mamă, în comparaţie cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. De altfel, aceste îndatoriri şi profesiuni trebuie voite şi integrate între ele, dacă voim să ajungem la adevărata şi deplina emancipare umană, socială şi culturală a femeii.

Lucrul acesta va fi cu atât mai uşor dacă, aşa cum a asigurat sinodul episcopilor, noua "teologie a muncii" va scoate în lumină şi va adânci semnificaţia muncii în viaţa creştină; dacă va determina legătura fundamentală care există între muncă şi familie şi, prin urmare, se va arăta semnificaţia originală şi de neînlocuit a muncii în casă şi a educaţiei copiilor. De aceea, Biserica poate şi trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toţi să recunoască şi să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanţă în opera educativă, pentru că se elimină însăşi rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci şi profesiuni, fiind clar că toţi, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi şi responsabilităţi egale. În felul acesta, va apărea cea mai splendidă icoană a lui Dumnezeu în bărbat şi femeie.

Dacă trebuie să se recunoască şi femeilor dreptul de acces la funcţii publice aşa cum au bărbaţii, societatea trebuie să se restructureze în aşa fel încât soţiile şi mamele să nu fie constrânse a lucra în afara casei şi ca familiile lor să poată trăi şi să se poată dezvolta cu demnitate; mai mult, femeile să se poată dedica total propriei familii.

Mai mult încă, trebuie depăşită mentalitatea că onoarea femeii derivă mai mult din munca externă pe care o profesează, decât din activitatea familială. Acest lucru cere ca oamenii să stimeze şi să iubească cu adevărat femeia, cu tot respectul cerut de demnitatea ei personală, şi ca societatea să creeze şi să dezvolte condiţii apte pentru munca din căsnicie.

Biserica, respectând diferitele vocaţii ale bărbatului şi femeii, trebuie să promoveze, în măsura posibilităţilor, egalitatea în drepturi a femeii şi a bărbatului, şi aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societăţii şi al Bisericii.

Dar este evident că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunţarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor bărbatului, ci plinătatea adevăratei sale omenităţi feminine, care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra atât în familie, cât şi în afara ei, fără a uita, de altfel, că sub acest aspect există multe obiceiuri şi culturi ^[41].

-  Ofense aduse demnităţii femeii

Din păcate, mesajul creştin despre demnitatea femeii este contrazis de acea mentalitate persistentă care consideră fiinţa umană nu ca o persoană, ci ca pe un obiect comercial de vânzare-cumpărare, pus în serviciul exclusiv şi egoist al plăcerii, iar prima victimă a acestei mentalităţi este femeia.

Această mentalitate aduce roade foarte amare: dispreţul bărbatului şi al femeii, sclavia, oprimarea celor slabi, pornografia, prostituţia, mai ales atunci când este organizată, şi toate celelalte discriminări care se întâlnesc în câmpul educaţiei, al profesiunilor, al retribuirii muncii etc.

Mai mult, chiar şi astăzi, în mare parte, în societatea noastră persistă multe forme de discriminare înjositoare care lovesc şi ofensează grav unele categorii de femei, cum ar fi, de exemplu: femeile fără copii, văduvele, femeile despărţite, femeile divorţate şi femeile necăsătorite care au copii.

Acestea şi alte forme de discriminare au fost deplânse de părinţii sinodali cu toată forţa posibilă, cerând ca toţi să intensifice acţiunea pastorală specifică vieţii lor, cu multă vigoare şi intensitate, pentru ca aceste forme să fie înfrânte şi să se ajungă la deplina stimă a chipului lui Dumnezeu, care străluceşte în toate fiinţele umane, fără excluderea niciuneia^[42].

-  Reevaluarea datoriilor materne

Faptul că locul de muncă este separat de casă constituie o problemă pentru un bărbat, dar mai ales pentru o femeie.

Nu se poate judeca a priori dacă situaţia de îndepărtare de casă şi de familie timp de multe ori pe zi provoacă mai mult daune decât avantaje din punctul de vedere al binelui comunităţii familiale şi, în special, al educaţiei fiilor; totuşi, aceasta este o problemă care, atât la nivel individual, cât şi la nivel social, trebuie să fie analizată şi rezolvată cu un mare simţ de responsabilitate. În cazul acesta, intră în joc, de fapt, acea ierarhie fundamentală de valori şi de datorii, care este unită în mod strâns cu binele omului. Dacă, aşadar, este just principiul conform căruia, "înainte de toate, nu omul pentru muncă, ci munca pentru om", această axiomă umanistă trebuie să fie valabilă în chip special, când este vorba de munca profesională a femeilor.

Într-adevăr, experienţa ne învaţă că femeia, mai ales, este inima comunităţii familiale. Ea este aceea care dă viaţă, ea este aceea care educă înaintea altora, evident, susţinută de către soţ şi împărtăşind sistematic cu el toate datoriile în educaţie ale părinţilor. Totuşi, se ştie că organismul uman încetează să trăiască atunci când lipseşte lucrarea inimii. Analogia este destul de transparentă. Nu poate să lipsească din familie aceea care este inima ei.

Oare lucrul acesta vrea să spună că femeia nu ar trebui să aibă un serviciu? Învăţătura socială a Bisericii cere, înainte de toate, să fie valorificat în întregime ca muncă tot ceea ce femeia face în casă, întreaga ei activitate de mamă şi educatoare. Această muncă este importantă. Această muncă importantă nu poate fi dispreţuită social, trebuie să fie constant revalorificată, dacă societatea nu vrea să acţioneze în defavoarea ei.

Iar la rândul ei, munca profesională a femeilor trebuie să fie tratată peste tot şi mereu având în vedere ceea ce izvorăşte din chemarea femeii de a fi soţie şi mamă în familie.

Această chemare - în chip esenţial unită cu darul divin al maternităţii - se exprimă şi în misiunea de mireasă şi de mamă, prin transmiterea adevărurilor credinţei şi a valorilor etice. Se spune pe bună dreptate că femeia veghează asupra locuinţei domestice, că este protectoarea ei. Ea este, înainte de toate, dătătoare de viaţă. Dând viaţă copilului, femeia-mamă participă la misterul vieţii. Dumnezeu este dătătorul oricărei vieţi şi tot ceea ce trăieşte este supus grijii paterne a lui Dumnezeu. De aceea, copilul care trăieşte în sânul mamei sale trăieşte, în acelaşi timp, şi în Dumnezeu. Aproape de Dumnezeu, mama găseşte harul iubirii şi puterea spirituală pentru a ocroti ca o mamă viaţa concepută şi viaţa care e în creştere.

Acestea sunt adevăruri veşnice şi fundamentale şi, în acelaşi timp, mereu noi şi încontinuu expuse unei încercări dure. Văzute în planul credinţei şi al eticii catolice, ele devin muncă ce trebuie realizată şi datorie, impuse părinţilor creştini de sacramentul Botezului. O femeie-mamă, la fel ca şi un bărbat-tată, care cer botezul pentru copilul lor, îşi asumă conştient oboseala de a-l educa în credinţă. Cu toată iubirea şi responsabilitatea pentru o nouă fiinţă umană, veghează cu grijă, pentru ca răul să nu corupă mintea şi inima lui. Cu toate puterile se angajează ca el să se dezvolte complet din punct de vedere fizic şi spiritual şi, mai ales, îl conduc pe fiul lor la maturitatea vieţii creştine, la plinătatea omenităţii.

Această misiune naturală a femeii-mame este deseori pusă sub semnul întrebării de poziţiile ce subliniază îndeosebi drepturile sociale ale femeii. Uneori se consideră munca ei profesională ca un fel de promovare socială, iar consacrarea totală problemelor familiei şi educaţiei fiilor este văzută ca o renunţare la dezvoltarea propriei personalităţi, un fel de înapoiere.

Este adevărat faptul că egalitatea în demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică în întregime accesul femeii la funcţiile publice.

Totuşi, promovarea adevărată a femeii cere din partea societăţii o recunoaştere specială a rolurilor materne şi familiale, deoarece ele sunt o valoare superioară în raport cu toate celelalte funcţii şi profesii publice. Aceste funcţii şi profesii, de altfel, ar trebui să se integreze reciproc, dacă vrem ca dezvoltarea societăţii să fie autentică şi în întregime umană. Îndeosebi ar trebui respectată legătura ce există între muncă şi familie şi "semnificaţia original şi de neînlocuit a muncii casnice şi a educaţiei fiilor" (Familiaris consortio, 23). Dreptul de acces la diferite funcţii publice - acordat femeii la fel ca şi bărbatului - impune, în acelaşi timp, societăţii datoria de a interveni în vederea unei dezvoltări a structurilor de muncă şi a condiţiilor de viaţă, în aşa fel încât soţiile şi mamele să nu fie constrânse să muncească în afara casei şi munca în casă să asigure familiei dezvoltarea ei completă (cf. Ibidem).

Copiii au o nevoie specială de îngrijirea maternă pentru a se putea dezvolta ca persoane responsabile, mature din punct de vedere religios şi moral şi echilibrate din punct de vedere psihic. Binele familiei este atât de mare încât cere cu urgenţă de la societatea de astăzi, în toate părţile lumii şi de la cei care susţin necesitatea ca ea să desfăşoare o muncă retribuită în afara casei, să reevalueze datoriile materne în sectorul promovării sociale a femeii ^[43].

-  Femeile care au recurs la avort

Un gând special aş vrea să vi-l rezerv vouă, femei care aţi recurs la avort. Biserica ştie câte condiţionări pot să fi influenţat asupra hotărârii voastre şi nu se îndoieşte că în multe cazuri a fost vorba de o hotărâre plină de suferinţă, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s-a închis încă. În realitate, ceea ce s-a întâmplat a fost şi rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsaţi copleşite de descurajare şi nu abandonaţi speranţa. Să ştiţi să înţelegeţi, mai degrabă, ceea ce s-a petrecut şi să-l interpretaţi în adevărul său. Dacă încă nu aţi făcut-o, deschideţi-vă cu umilinţă şi încredere faţă de căinţă: Părintele a toată îndurarea vă aşteaptă pentru a vă oferi iertarea şi pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veţi da seama că nimic nu e pierdut şi veţi putea cere iertare şi copilului vostru, care acum trăieşte în Domnul. Ajutate de sfatul şi apropierea unor persoane prietene şi competente, veţi putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferinţă, printre apărătorii cei mai elocvenţi ai dreptului tuturor la viaţă. Prin angajarea voastră pentru viaţă, încununată eventual de naşterea unor noi copii şi realizată prin primirea şi atenţia faţă de cel care are mai multă nevoie de cineva care să-i fie alături, veţi fi făuritoarele unui nou mod de a considera viaţa omului ^[44].

-  Nu lăsaţi ca mama să rămână singură

Familia este aşezată în centrul binelui comun în diferitele sale dimensiuni, pentru că în ea se concepe şi se naşte omul. Trebuie făcut orice se poate, pentru ca această fiinţă umană, încă de la început, din momentul conceperii sale, să fie voită, aşteptată, trăită ca o valoare specială, unică şi irepetabilă. Ea trebuie să simtă că e importantă, utilă, îndrăgită şi de mare valoare, chiar dacă este invalidă sau cu handicap; tocmai din această cauză trebuie iubită şi mai mult.

În noaptea de Crăciun, mama care trebuia să nască (Virgo paritura) nu a găsit un acoperiş pentru sine. Nu a găsit condiţiile în care se actualizează în mod normal acel mister mare, divin şi, totodată, uman de a aduce la lumină un om.

Daţi-mi voie să mă folosesc de logica credinţei şi de logica unui umanism coerent. Faptul despre care vorbesc este un strigăt puternic, este o provocare permanentă pentru fiecare în parte şi pentru toţi, în mod deosebit poate în timpurile noastre, când de la mama ce aşteaptă un copil se cere deseori o mare dovadă de coerenţă morală. Într-adevăr, ceea ce se defineşte eufemistic ca "întrerupere a sarcinii" (avort) nu poate fi apreciat cu alte categorii autentic umane, decât cu cele ale legii morale, adică ale conştiinţei. În legătură cu aceste lucruri ar putea spune multe, dacă nu spovezile făcute în confesionale, cu siguranţă cele din centrele de consultare pentru maternitatea responsabilă.

În consecinţă, mama care trebuie să nască nu poate fi lăsată singură, cu îndoielile, greutăţile, ispitele sale. Trebuie să stăm alături de ea pentru a avea curaj suficient şi încredere, pentru a nu-şi îngreuna conştiinţa, pentru a nu fi distrusă legătura cea mai fundamentală a respectului unui om faţă de un alt om. De fapt, legătura este în aşa fel că începe în momentul conceperii, de aceea, toţi trebuie, într-un fel, să fim alături de orice mamă ce trebuie să nască şi trebuie să-i oferim orice ajutor posibil.

Să privim la Maria: Virgo paritura (Fecioara care trebuie să nască). Să privim noi, Biserica, noi, bărbaţii, şi să căutăm să înţelegem mai bine care este responsabilitatea ce o implică Naşterea Domnului faţă de fiecare om ce trebuie să se nască pe pământ ^[45].

-  Locul femeii în societatea modernă

Tema de studiu pe care aţi ales-o răspunde într-un anumit sens la o invitaţie deja prezentă în mesajul pe care Conciliul al II-lea din Vatican a adresat-o femeilor: "Vine ceasul - se spune în acel apel important - ceasul a venit, când chemarea femeii se împlineşte în întregime, ceasul în care femeia exercită în societate o influenţă, o iradiere, o putere necunoscută până în prezent... iluminate de spiritul evanghelic, femeile pot să facă foarte mult pentru a ajuta omenirea să nu decadă".

Astăzi putem verifica în ce măsură această afirmaţie este adevărată şi ne dăm seama cât e de urgent să găsim căile juste ale unei prezenţe adevărate a femeii în structurile operative şi decizionale din societatea modernă. Fenomenul complex al mişcării sociale, după cum bine ştiţi, a condus la o revizuire critică a rolurilor tradiţionale pe care le au nu doar grupurile sociale, ci şi eventualele forme de prezenţă ale bărbatului şi ale femeii în structuri. Tendinţa de recunoaştere organică a egalităţii dintre clasele sociale nu poate să nu aibă consecinţe şi asupra problemei feminine. Este vorba de un proces logic, necesar. Totuşi, în mod evident, nu este vorba de chestiuni ce pot fi rezolvate doar prin criteriul unei prezenţe cantitative a femeii în structuri. Este vorba, mai curând, de semnificaţia ce se doreşte să se dea participării femeii la viaţa socială şi, mai ales, de atenţia prin care se va reuşi garantarea valorilor pe care femeia le poartă cu sine.

După cum bine ştiţi, promovarea femeii a trecut dintr-o primă fază care-şi propunea să rezolve problema egalităţii dintre bărbat şi femeie, ţinând cont de rolurile lor distincte, la a doua fază orientată să afirme cu putere recunoaşterea drepturilor civile şi culturale ale lumii femeilor pentru a garanta accesul femeii la activităţile de muncă, la iniţiativele şi responsabilităţile productive. Pentru a atinge acest grad al promovării feminine, au apărut instanţe şi metodologii diferite, unele dintre ele nefiind în conformitate cu binele adevărat al femeii. Într-un asemenea context, Biserica a susţinut că, în alegerea activităţii sale, femeia trebuie să fie liberă şi că munca sa trebuie să fie structurată în aşa fel încât să nu plătească promovarea proprie cu abandonarea specificului ei şi în dauna familiei, unde ea are, ca mamă, un rol de neînlocuit.

Acum se întrevede pentru voi a treia fază a dezvoltării chestiunii feminine, faza referitoare la prezenţa voastră în instituţiile publice. Pe bună dreptate, voi căutaţi să aflaţi câtă importanţă şi cât spaţiu trebuie acordate contribuţiei pozitive a femeii la dezvoltarea întregii comunităţi umane. Nu este vorba de un conflict de roluri, ci de recunoaşterea unei contribuţii specifice şi necesare. Aşadar, femeia egală cu bărbatul în demnitate, liberă omeneşte vorbind în alegerile care se referă la dezvoltarea personalităţii proprii, este capabilă totodată să asume responsabilităţi specifice în angajarea de a căuta, a construi şi a garanta binele comun. În privinţa aceasta, ea e conştientă că are un rol special, datorită valorilor specifice condiţiei şi culturii sale. Ideea de egalitate şi de emancipare este continuată astăzi de un proces ce conduce la o participare mai largă şi liberă a femeii la responsabilităţile sociale cu caracter de organizare. Va trebui evidenţiat bine faptul că femeia are o misiune proprie în sânul structurilor ce reglementează viaţa publică, pe de o parte, recunoscând că prezenţa femeii în structura familială, cu întregul context de sentimente, de drepturi, de valori este un fapt la care nu se poate renunţa şi care nu poate fi înlocuit; pe de alta, introducând într-o modalitate pacifică şi echilibrată prezenţa femeii în structurile ce normează dezvoltarea societăţii întregi. În felul acesta, chestiunea feminină nu va fi considerată numai ca un aspect sectorial al cercetării cu privire la viitorul societăţii, ci va fi văzută ca unul dintre termenii esenţiali ai unui proces de reuşita căruia depinde destinul omenirii.

Prin urmare, vedeţi care e rolul vostru în procesul de dezvoltare al vremurilor noastre. Când îmbracă doar o semnificaţie tehnică şi economică, dezvoltarea ascunde în sine un pericol, şi anume riscă să devină negativă, închisă şi alienantă în raport cu valorile spirituale şi morale ale persoanei.

În lumea noastră modernă - spunea predecesorul meu Paul al VI-lea, atât de încântat de minunatele cuceriri ale ştiinţei - este nevoie de un efort imens pentru a da inimii omului importanţa ce i se cuvine, pentru a dezvolta capacitatea ei de iubire, împărtăşire, dăruire, primire, deoarece, dacă ea lipseşte, dezvoltarea materială va putea duce către o societate în mod periculos subdezvoltată cât priveşte calea spiritului.

Vă revine vouă să garantaţi pentru viitorul nostru acel supliment de omenitate, pentru a spune aşa, fără de care lumea ar risca să alunece către un destin mai puţin pozitiv. Aşadar, prezenţa femeii în sectorul public este cerută de ordinea naturală a lucrurilor, este îndeosebi voită datorită valorilor supreme, pe care femeia le poartă şi le garantează.

De aceea, vreau să încurajez din toată inima lucrarea pe care o săvârşiţi acum, inspirându-vă, ca întotdeauna, din principiile creştine şi din magisteriul Bisericii. Aşa cum ideile de egalitate, de paritate a drepturilor şi demnităţii femeii s-au născut dintr-un principiu evanghelic şi creştin, tot la fel, în lumina creştinismului, se pot evidenţia mereu mai bine valoarea şi sensul prezenţei femeii în viaţa civilă ^[46].

-  Femeia şi "noul feminism"

În cotitura culturală în favoarea vieţii, femeile au un spaţiu de gândire şi de acţiune unic şi, fără îndoială, hotărâtor: lor le revine să se facă promotoare ale unui "nou feminism" care, fără a cădea în ispita modelelor masculinizante, să ştie să recunoască şi să exprime adevăratul geniu al feminităţii în toate manifestările vieţii sociale, acţionând pentru depăşirea oricărei forme de discriminare, de violenţă şi de exploatare.

Reluând cuvintele mesajului de încheiere al Conciliului al II-lea din Vatican, adresez şi eu femeilor chemarea presantă: "Reconciliaţi-i pe oameni cu viaţa!" Voi sunteţi chemate să daţi mărturie despre simţul de iubire autentică, de dăruire şi de primire a celuilalt, care se realizează în mod specific în relaţia conjugală, dar care trebuie să fie sufletul oricărei alte relaţii interpersonale. Experienţa maternităţii favorizează la voi o sensibilitate acută pentru alţii şi, totodată, vă conferă o îndatorire deosebită: "Maternitatea cuprinde o comuniune aparte cu misterul vieţii, care se maturizează în sânul femeii (...) Acest mod unic de contact cu noul om aflat în curs de formare creează, la rându-i, o atitudine faţă de om - nu numai faţă de propriul copil, ci faţă de om în general - ce caracterizează profund întreaga personalitate a femeii". Într-adevăr, mama primeşte şi poartă în sine pe un altul, îi dă posibilitatea să crească înlăuntrul ei, îi face loc, respectându-i alteritatea lui. Astfel, femeia percepe şi-i învaţă şi pe alţii că relaţiile umane sunt autentice dacă se deschid faţă de primirea celeilalte persoane recunoscute şi iubite pentru demnitatea care-i derivă din faptul că este persoană, şi nu din alţi factori, cum ar fi utilitatea, vigoarea, inteligenţa, frumuseţea, sănătatea. Aceasta e contribuţia fundamentală pe care Biserica şi omenirea o aşteaptă de la femei. Şi este premisa de neînlocuit pentru o cotitură culturală autentică ^[47].

-  Mulţumire şi apel pentru drepturile femeilor

Mulţumirea adusă Domnului pentru planul său referitor la vocaţia şi misiunea femeii în lume devine şi o mulţumire concretă şi directă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viaţa omenirii.

Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul experienţei unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intuiţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

Mulţumire ţie, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o ai la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului "misterului", la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care, după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns "sponsal", care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane (...)

Mulţumirea mea adresată femeilor devine apel îndurerat, ca toţi, şi în special statele şi instituţiile internaţionale, să facă tot ceea ce este necesar pentru a restitui femeilor respectul deplin al demnităţii şi rolului lor. În această privinţă, nu pot să nu-mi manifest admiraţia faţă de femeile de bună voinţă care s-au dedicat apărării demnităţii condiţiei femeii prin cucerirea drepturilor fundamentale sociale, economice şi politice, şi au luat o iniţiativă curajoasă în acest sens în nişte timpuri în care această angajare a lor era considerată un act de încălcare a legii, un semn de lipsă de feminitate, o manifestare de exhibiţionism, şi chiar un păcat!

Aşa cum scriam în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an, privind la acest mare proces de eliberare a femeii, se poate spune că "a fost un drum dificil şi complex, şi uneori nu lipsit de erori, dar esenţialmente pozitiv, chiar dacă nerealizat pe deplin din cauza multor obstacole care, în diferite părţi ale lumii, se interpun pentru ca femeia să fie recunoscută, respectată, evaluată în demnitatea ei specială".

Trebuie continuat pe acest drum! Dar sunt convins că secretul parcurgerii mai rapide a drumului spre deplinul respect al identităţii feminine nu trece numai prin denunţarea, chiar dacă necesară, a discriminărilor şi nedreptăţilor, ci, mai ales, printr-un faptic şi luminat plan de promovare, care să privească toate domeniile vieţii femeii, începând de la o reînnoită şi universală conştientizare a demnităţii femeii. La recunoaşterea ei, în ciuda multiplelor condiţionări istorice, ne conduce raţiunea însăşi, care percepe legea lui Dumnezeu înscrisă în inima fiecărui om. Însă cuvântul lui Dumnezeu este mai ales acela care ne permite să identificăm clar radicalul fundament antropologic al demnităţii femeii, indicându-ni-l în planul lui Dumnezeu referitor la omenire ^[48].

III. ROLUL BĂRBATULUI ÎN FAMILIE

- Soţ şi tată

În cadrul comuniunii-comunităţii conjugale şi familiale, bărbatul este chemat să trăiască darul şi obligaţia de soţ şi tată.

El vede în soţia sa împlinirea planului lui Dumnezeu: "Nu e bine ca omul să fie singur: am să-i fac un ajutor care să semene cu el", însuşindu-şi exclamaţia lui Adam când a văzut-o pe Eva: "Iat-o în sfârşit, pe aceea care este os din oasele mele şi trup din trupul meu".

Iubirea conjugală autentică presupune şi cere ca bărbatul să aibă un profund respect pentru demnitatea egală a soţiei sale. Sfântul Ambroziu îi zice bărbatului: "Nu eşti stăpânul, ci soţul ei. Nu ţi-a fost dată ca sclavă, ci ca soţie. Redă-i atenţiile pe care ea le are faţă de tine şi fii recunoscător pentru iubirea ei". Bărbatul trebuie să trăiască cu soţia sa într-o "formă cu totul specială de prietenie personală". Bărbatul creştin este chemat să dezvolte o iubire nouă, arătând soţiei sale dragostea delicată şi puternică pe care Isus Cristos o are pentru Biserica sa.

Iubirea bărbatului faţă de soţia devenită mamă şi faţă de copiii săi reprezintă pentru el calea naturală pentru înţelegerea şi realizarea paternităţii sale. Mai ales acolo unde condiţiile sociale şi culturale îl determină uşor pe soţ la o anumită nepăsare faţă de familie, sau la o prezenţă mai redusă în opera de educaţie a familiei, este necesară o angajare pentru recuperarea socială a convingerii că locul şi obligaţia lui de tată în familie şi pentru familie sunt de o importanţă unică şi de neînlocuit. Aşa cum ne învaţă experienţa, absenţa tatălui în familie provoacă dezechilibre psihologice şi morale şi greutăţi însemnate în relaţiile familiale, aşa cum, în circumstanţe opuse, prezenţa opresivă a tatălui, mai ales acolo unde este actual sistemul "virilismului", adică fenomenul predominării bărbatului în viaţa de familie, femeia este umilită şi se frânează raporturile sănătoase din familie.

Însă redescoperind şi trăind pe pământ paternitatea lui Dumnezeu, bărbatul este chemat să garanteze dezvoltarea unitară a tuturor membrilor familiei şi-şi împlineşte această obligaţie în responsabilitatea generoasă faţă de viaţa concepută în sânul femeii, precum şi printr-o operă de educaţie atentă, împreună cu soţia sa, muncă ce să nu slăbească niciodată unitatea familiei, ci s-o promoveze cu competenţă şi stabilitate: o mărturie vie a unei vieţi creştine mature, care trebuie să-i introducă pe copii, cu cea mai mare eficacitate, în trăirea vie a lui Cristos şi a Bisericii ^[49].

-  Valoarea solidarităţii

Dragi fraţi şi surori!

Ne întâlnim în solemnitatea Sfântului Iosif, în cursul Anului marian. Tocmai datorită acestei împrejurări, chipul acelui om drept merită o amintire specială unită cu veneraţia noastră.

În Anul marian, Maica lui Dumnezeu este prezentată tuturor ca aceea care ne "precede în drumul credinţei", dând exemplu întregului popor al lui Dumnezeu în peregrinarea sa pământească.

În faţa misterului întrupării, nimeni nu a participat atât de direct la credinţa Mariei ca Iosif. Lucrul acesta este hotărâtor pentru a vedea măreţia lui spirituală în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Omul în care Dumnezeu însuşi şi-a pus atâta încredere - iar el nu a înşelat această încredere - merită mare încredere şi din partea oamenilor.

De fapt, el a primit o asemenea încredere. Într-adevăr, Biserica întreagă are o încredere specială în Iosif. Când Biserica se referă la mărturia lui Iosif, se gândeşte la două domenii ale realităţii: familia şi munca. Două domenii foarte extinse şi fundamentale pentru toată existenţa umană!

Familia şi munca sunt spaţii umane, în interiorul cărora se desfăşoară viaţa noastră întreagă. Ele, văzute împreună, fac trimitere la ideea de comuniune, prietenie, fraternitate. În familie şi în muncă, oamenii trebuie într-adevăr să trăiască unul alături de celălalt fără a se ignora, ci căutând constant căi de colaborare sinceră, de slujire reciprocă, de solidaritate.

Aş vrea să vă încurajez pe toţi să depăşiţi cu determinare tentaţiile de indiferenţă reciprocă sau de opoziţie sistematică şi de teamă generală, care deseori se infiltrează în sectorul muncii şi tind să-l transforme în duşman al omului ce lucrează acolo.

Cuvântul Evangheliei ne face să gândim că nu şi-ar îndeplini o datorie morală precisă oricine refuză să pună la dispoziţia binelui comun, în contextul serviciului pe care îl are, mijloacele inteligenţei, resursele tehnice şi puterea de care dispune. Cu siguranţă este legitim să lucrezi pentru îmbunătăţirea situaţiei proprii şi a categoriei căreia îi aparţii. Totuşi, dezvoltarea nu se actualizează doar prin căutarea exasperată a profiturilor. Orice fel de creştere se face prin colaborarea tuturor pentru toţi, având mereu în faţă consecinţele pe care revendicările unora le au asupra întregii pături sociale. Astăzi, mai mult ca oricând, oamenii îşi dau seama că sunt legaţi de probleme şi aspiraţii comune şi înţeleg că trebuie să construiască împreună, prin echilibru, prin participare adevărată, prin onestitate şi adevăr, binele care îi priveşte pe toţi împreună.

După cum se ştie, pentru a comemora 20 de ani de la enciclica papei Paul al VI-lea, Populorum progressio, am trimis o scrisoare către toţi creştinii, care începe cu Sollicitudo rei socialis. În ea am încercat să subliniez valoarea solidarităţii. Aceasta este o atitudine a sufletului întemeiată pe luarea în consideraţie a legăturilor mereu mai strânse care, de fapt, îi leagă pe oameni între ei şi naţiunile lumii de astăzi. Dar solidaritatea este şi o virtute morală, care se naşte din conştiinţa interdependenţei naturale ce leagă pe fiecare fiinţă umană de semenii proprii în diferitele sectoare ale existenţei: economie, cultură, politică, religie. Aşadar, solidaritatea nu poate fi redusă la o atitudine vagă de participare emoţională sau la un cuvânt fără rezonanţă practică. Ea necesită o angajare morală activă, o determinare fermă şi statornică de a se consacra binelui comun sau binelui tuturor şi al fiecăruia: toţi suntem responsabili de toţi.

Deci, principiul solidarităţi cere să fie aplicat în diferite sectoare, acolo unde omul este chemat să acţioneze, începând cu acele domenii sociale care îl interesează mai îndeaproape: familia, comunitatea de muncă, comunitatea civilă şi cea religioasă ^[50].

-  Legătura strânsă dintre muncă şi familie

Iosif din Nazaret - "om drept", a cărui solemnitate ne permite să privim cu ochii credinţei cauza mare a muncii omului - este, în acelaşi timp, şeful casei, şeful familiei: al sfintei familii, la fel cum fiecare dintre voi, fraţii mei şi surorile mele, este soţ şi tată, soţie şi mamă, responsabil al familiei şi al casei. Există o strânsă legătură între muncă şi familie: între munca voastră şi familia voastră. Sfântul Iosif este, cu un titlu special, patronul acestei legături. De aceea, e bine ca, după întâlnirea noastră de dimineaţă, când ne-am adunat în jurul locului dumneavoastră de muncă, să ne întâlnim pentru a oferi familiilor sfânta Liturghie în solemnitatea Sfântului Iosif. Fiecărei familii şi tuturor familiilor.

Tocmai pe aceste familii doresc să le invit din toată inima la comunitatea euharistică, ce exprimă unitatea noastră familială cu Dumnezeu, Tatăl lui Isus Cristos şi Tatăl nostru, şi, în acelaşi timp, manifestă unitatea reciprocă a oamenilor, mai ales a acelora care formează o singură familie.

Îl cinstim pe Iosif, în care s-a oglindit mai mult decât în toţi taţii pământeşti paternitatea lui Dumnezeu însuşi. Îl cinstim pe Iosif care a construit casă familială pe pământ pentru Cuvântul veşnic, aşa după cum Maria i-a dat un trup uman. "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi".

De la acest mare mister al credinţei să dirijăm gândurile către casele noastre, către atâtea cupluri şi familii. Iosif din Nazaret este o revelaţie specială a demnităţii paternităţii umane! Iosif din Nazaret, lemnarul, omul muncii. Gândiţi-vă la lucrul acesta voi, tocmai voi, oameni ai muncii din Terni, Narni, Amelia, din întreaga Italie, din toată Europa şi din lumea întreagă. Pe demnitatea paternităţii umane - pe responsabilitatea omului, soţ şi tată, dar şi pe munca sa - se sprijină familia. Iosif din Nazaret dă mărturie despre toate acestea.

Cuvintele pe care Dumnezeu i le adresează: "Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, soţia ta" nu sunt oare adresate fiecăruia dintre voi? Dragi fraţi, soţi şi taţi de familie! "Nu vă temeţi să luaţi..." "Nu lăsaţi!" La început s-a zis: "De aceea, omul va lăsa pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa". Iar Cristos adaugă: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Unitatea familiei, stabilitatea sa este unul dintre bunurile fundamentale ale omului şi ale societăţii. La baza unităţii familiei se află indisolubilitatea căsătoriei; dacă omul, dacă societatea caută posibilităţile ce privează căsătoria de indisolubilitatea sa şi familia de unitatea şi stabilitatea sa, atunci îi retează aproape din rădăcină puterea sa morală şi sănătatea sa, se dispensează de unul dintre bunurile fundamentale pe care e construită viaţa umană.

Dragi fraţi! Glasul acela pe care Iosif din Nazaret l-a auzit în noaptea decisivă a vieţii sale să ajungă la voi mereu, îndeosebi când apare pericolul distrugerii familiei. "Nu vă temeţi să continuaţi!" "Nu lăsaţi!" Comportaţi-vă la fel ca acel om drept.

Iosife, nu teme să iei la tine pe Maria şi pe cel care este conceput în ea. Aşa spune Dumnezeu-Tatăl omului, cu care, într-un anumit fel, a împărtăşit paternitatea sa. Dumnezeu, dragi fraţi, împărtăşeşte într-un anumit sens paternitatea sa cu fiecare dintre noi. Nu în chip misterios şi supranatural, aşa cum a făcut-o cu Iosif din Nazaret... Şi totuşi, orice paternitate pe pământ, orice paternitate umană începe de la el şi în el îşi are modelul. Paternitatea voastră umană, dragi fraţi, se leagă mereu de maternitate. Iar ceea ce este conceput în sânul femeii-mame vă uneşte pe voi, soţilor, soţ şi soţie, printr-o legătură specială pe care Dumnezeu-creatorul omului a binecuvântat-o încă "de la început". Aceasta este legătura paternităţii şi a maternităţii, care se formează din momentul în care omul, soţul, găseşte în maternitatea femeii expresia şi confirmarea paternităţii sale umane.

Paternitatea este responsabilă faţă de viaţă: mai întâi faţă de viaţa concepută în sânul femeii, apoi ieşită la lumină, pentru că se descoperă într-însa un om nou, care este sânge din sângele vostru şi trup din trupul vostru. Dumnezeu care spune: "Să nu părăseşti femeia, soţia ta" spune în acelaşi timp: "Acceptă viaţa concepută în ea!" Aşa cum a spus-o lui Iosif din Nazaret, deşi Iosif nu era tatăl trupesc al aceluia care fusese conceput în Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt.

Dumnezeu spune fiecărui om: "Acceptă viaţa concepută prin lucrarea ta! Nu-ţi este îngăduit să o întrerupi!" Dumnezeu spune lucrul acesta prin glasul poruncilor sale, prin glasul Bisericii. Dar el spune lucrul acesta mai ales prin glasul conştiinţei. Glasul conştiinţei umane. Acest glas are un singur înţeles, în ciuda eforturilor mari care se fac pentru a împiedica ascultarea lui şi a-l reduce la tăcere, adică pentru ca omul să nu-l asculte şi femeia să nu asculte acest glas simplu şi clar al conştiinţei.

Oamenii muncii, oamenii care muncesc din greu cunosc acest glas simplu al conştiinţei. Ceea ce ei simt într-un chip deosebit este tocmai acea legătură care uneşte munca şi familia. Munca este pentru familie, pentru că munca este pentru om (şi nu invers), iar familia şi, înainte de toate, familia este locul specific al omului. Este ambientul în care el este conceput, se naşte şi se maturizează; ambientul faţă de care el îşi asumă cea mai serioasă responsabilitate, în care el se realizează zilnic; ambientul fericirii sale pământeşti şi al speranţei umane. De aceea, astăzi, în ziua sfântului Iosif, cunoscând inimile oamenilor muncii, onestitatea şi responsabilitatea lor, îmi exprim convingerea că ei vor asigura şi vor consolida aceste două bunuri fundamentale ale omului şi ale societăţii: unitatea familiei şi respectarea vieţii concepute de sub inima mamei ^[51].

-  Evanghelia muncii

Consider un har al Domnul faptul că am fost muncitor, pentru că lucrul acesta mi-a dat ocazia să cunosc îndeaproape omul muncii, munca industrială, dar şi oricare alt fel de muncă. Am putut să cunosc realitatea concretă a vieţii sale: o existenţă impregnată de o adâncă omenitate, chiar dacă nu e scutită de slăbiciuni, o viaţă simplă, dură, grea, vrednică de orice respect.

Când am lăsat fabrica pentru a urma chemarea mea la preoţie, am luat cu mine experienţa de neînlocuit a acelei lumi şi încărcătura serioasă de prietenie umană şi de solidaritate vibrantă a tovarăşilor mei de muncă, păstrându-le în spiritul meu ca pe un lucru preţios.

Dragi fraţi şi surori! Biserica, în virtutea mandatului ei divin, vă este aproape, stă de partea voastră, pentru că ea este alături de om, de fiecare om.

Poziţia centrală şi demnitatea persoanei umane îi fac pe papa şi pe episcopi să vestească solicitudinea lor faţă de lumea muncii. Biserica are multe de spus omului muncii: nu în chestiunile tehnice, ci în cele fundamentale şi în apărarea demnităţii şi a drepturilor muncitorilor. Ea vesteşte că demnitatea muncii face parte din demnitatea omului; tutelând demnitatea muncii, ea ştie că participă în mod pozitiv la apărarea dreptăţii sociale. Iar dacă nu scapă din vedere "rezultatele" atinse, un motiv just pentru mândria voastră, lucrul acesta se datorează faptului că ea cunoaşte foarte bine "neliniştile" şi pericolele cu care ele se plătesc.

În calitate de muncitori în sectorul industrial, voi sunteţi introduşi în angrenajul muncii moderne pe care a lărgit-o puterea de invenţie a spiritului uman. Dar, în acelaşi timp, voi sunteţi expuşi consecinţelor pe care le are un asemenea proces, atât celor mai încurajatoare, cât şi celor mai periculoase, şi nu doar din punct de vedere economico-social, ci şi sub aspect etico-religios.

O dată cu afirmarea organizării ştiinţifice a muncii şi cu lanţurile de aranjare pe care ea le implică, s-a accentuat mai mult situaţia de alienare a omului şi neputinţa lui de a participa responsabil la munca ce o desfăşoară.

În plus, în aceste ultime decenii, în sectorul industriei a intrat automatizarea, iar caracterul ei inovator, bazat pe electronică şi pe informatică, nu întotdeauna este pe deplin favorabil omului.

În epoca modernă, conştiinţa fiinţelor umane, în special a muncitorilor şi a muncitoarelor, cu privire la demnitatea lor, capătă dimensiuni universale. Un asemenea fenomen nu s-a exprimat în istorie doar printr-o progresivă proclamare şi apărare a drepturilor umane, ci şi printr-o dorinţă adâncă de o mai vie şi mai concretă dreptate socială.

Nu e greu de văzut cum din orice parte a planetei noastre se înalţă astăzi aspiraţia la mai multă dreptate, având legătură cu noile condiţii ale economiei şi cu noile posibilităţi ale tehnicii, ale producţiei şi ale distribuirii bunurilor. Percepţia şi nevoia de această dreptate devin tot mai insistente şi dureroase în conştiinţa umană, care, dacă recunoaşte, pe de o parte, "rezultatele" atinse, pe de alta suferă mai mult din cauza "neliniştilor" cauzate de discriminări şi lipsuri, ce pot leza aspiraţiile legitime ale muncitorilor.

De fapt, dreptatea socială în concepţia creştină constituie baza, virtutea cheie şi valoarea fundamentală a convieţuirii socio-politice. Ea dirijează şi normează relaţiile şi raporturile cetăţenilor spre binele comun, într-o perspectivă, aşadar, nu pur contractuală şi individuală, ci comunitară. Ca atare, ea reprezintă un drept fundamental al tuturor oamenilor, acordat lor de către creator şi confirmat de mesajul evanghelic.

Depăşind delimitările rigide ale dreptăţii comunicative, dreptatea socială caută aşadar să subordoneze lucrurile la om, bunurile individuale la binele comun, dreptul de proprietate la dreptul la viaţă, eliminând orice condiţie de existenţă şi de muncă nedemnă de persoana umană.

În felul acesta, am ajuns, dragi fraţi şi surori, la punctul central al problemei căreia îi este consacrată întâlnirea noastră de azi.

Nu voi înceta să afirm că economia şi structurile sunt valabile şi acceptabile numai dacă sunt umane, adică făcute de om şi pentru om. Şi nu pot să fie aşa dacă ameninţă demnitatea acelora - muncitori şi conducători - care muncesc în cadrul lor; dacă în ele se toceşte sistematic simţul de răspundere; dacă în ele este paralizată orice formă de iniţiativă; dacă, pe scurt, nu au un sens şi o logică umană.

Acum doresc să mă refer la câteva elemente pe care le consider esenţiale pentru ca ordinea socială să fie în mod real inspirată din dreptate în ceea ce priveşte munca umană.

Într-o societate care vrea să fie dreaptă şi umană, profitul şi câştigul nu pot să valoreze mai mult decât omul: este absolut necesar ca omul să rămână subiectul economiei şi al diferitelor structuri de producţie. Am scris în Redemptor hominis: omul "nu poate renunţa la sine însuşi nici la locul care i se cuvine în lumea vizibilă: nu poate deveni sclavul lucrurilor, sclavul sistemelor economice, sclavul producţiei, sclavul produselor sale". Dumnezeu l-a creat ca să fie stăpânul, şi nu sclavul muncii.

În această exigenţă a dreptăţii trebuie puse dreptul la muncă şi celelalte drepturi ale muncitorilor. Munca reprezintă, de fapt, unul dintre drepturile mari, fundamentale şi inalienabile ale omului, pentru că îi dă viaţă, seninătate, semnificaţie. Prin muncă, omul devine mai în întregime om şi colaborator al lui Dumnezeu în desăvârşirea naturii. Se doreşte ca acest drept să reprezinte cu adevărat o realitate concretă pentru fiecare cetăţean, un drept promovat şi tutelat de către societate.

A crea locuri de muncă sau servicii nu este ceva uşor; totuşi, este necesar să se spună că această preocupare reprezintă un aspect central şi o îndatorire fundamentală a ordinii politice şi economice.

Am scris în Laborem exercens că "dreptatea întregului sistem socio-economic şi funcţionarea sa corectă se verifică în mod concret prin justa salarizare". De fapt, indiferent de felul sistemului economic în care se desfăşoară activitatea umană, modul cel mai potrivit de a împlini dreptatea în raporturile de muncă dintre muncitor şi antreprenor este remuneraţia justă.

Într-adevăr, prin salariu, se deschide în general calea concretă de acces la bunurile destinate uzului comun. Adecvarea salariului în funcţie de modalităţile sale numeroase şi complementare, astfel încât să se poată spune că muncitorul participă în mod real şi echitabil la averea comună, la crearea căreia el contribuie în mod solidar atât în întreprinderea privată, cât şi în economia naţională, este un postulat şi o exigenţă a unei economii sănătoase pentru o efectivă dreptate socială.

Având scopul de a-l face pe muncitor să se considere coproprietar în marea bancă a muncii, actualizarea propunerilor în câmpul catolic este un element bazilar al verificării despre care vorbeam mai sus: nu doar pentru ca omul muncii să găsească o împlinire deplină a aspiraţiei sale la remunerarea justă, ci, de asemenea, şi în mod deosebit, pentru a fi salvgardată dreptatea în toate structurile procesului economic.

Doresc să vă atrag atenţia asupra unui alt aspect esenţial al dreptăţii sociale, şi anume libertatea de asociere, pentru care trebuie să li se recunoască muncitorilor posibilitatea efectivă de a participa liber şi activ la elaborarea şi la controlarea deciziilor care se referă la ei, la toate nivelurile. Experienţa istorică arată - cum am mai spus-o şi în alte împrejurări - că astfel de asociaţii sau sindicate sunt un element indispensabil al vieţii sociale, în special în societăţile moderne industrializate. Înfiinţate pentru a apăra drepturile muncitorilor în faţa proprietarilor mijloacelor de producţie, sindicatele, în special cele din sectorul industrial, s-au dezvoltat bazându-se pe această luptă. Totuşi, în atitudinile lor de opoziţie socială, ele trebuie să acorde mai multă importanţă valorilor pozitive care le însufleţesc, dorinţei de bine, în contextul binelui comun, setei de dreptate socială, niciodată luptei "împotriva" altora, pentru că prima caracteristică a muncii este aceea de a fi "pentru", de a-i uni pe oameni, şi în asta constă marea ei putere socială. Tocmai prin unire şi solidaritate, sindicatele au reuşit să tuteleze interesele muncitorilor, obţinând un salariu just, condiţii demne de muncă, asigurări pentru muncitor şi familia lui.

Fiind chemate să slujească binele comun, puterile publice trebuie să înţeleagă că este de datoria lor să protejeze aceste asociaţii în interiorul statului, prin legi înţelepte; în ce priveşte sindicatele, ele trebuie să ţină cont mereu de limitările pe care le cere uneori situaţia economică concretă în cadrul binelui comun al întregii naţiunii.

Dragi fraţi şi surori! Sunt încrezător că întâlnirea de astăzi va întări în fiecare dintre voi adeziunea sinceră la Evanghelia muncii, proclamată de acela care, fiind Fiul lui Dumnezeu făcut om, a voit să trăiască printre oamenii muncii manuale în atelierul lemnarului Iosif, soţul Mariei preasfinte.

Isus priveşte cu iubire munca noastră, diferitele ei forme de manifestare, văzând în fiecare dintre ele o răsfrângere a asemănării omului cu Dumnezeu creator. Munca este voită şi binecuvântată de Dumnezeu: nu mai comportă greutatea unei condamnări, ci nobleţea unei misiuni, aceea de a-l face pe om protagonist, împreună cu Dumnezeu, în construirea convieţuirii umane şi a unei mişcări dinamice ce reflectă taina Atotputernicului.

La munca voastră se uită şi Biserica, care caută împreună cu toţi oamenii de bună voinţă să convalideze "rezultatele" obţinute şi să găsească răspuns la "neliniştile" din sufletul vostru. Credinţa creştină are puterea ascunsă de a da muncii un suflet, de a-i conferi seninătate, pace, forţă, raţionalitate, făcând din ea un moment de creştere umană nu doar personală, familială, comunitară, ci şi religioasă.

Iar acum daţi-mi voie să mă adresez vouă, tuturor celor care participaţi la această întâlnire - tuturor şi fiecăruia în parte. Procedând astfel, mă gândesc, în acelaşi timp, la familiile voastre, la copiii voştri, la fiii voştri, la soţiile voastre, la mamele voastre, la bolnavii voştri, la toţi cei dragi vouă: ştiu care este locul lor în inima voastră, ştiu ce mare valoare reprezintă aceştia pentru voi. Datorită lor, oboseala şi munca de fiecare zi devin expresie şi măsură spontană a iubirii voastre.

Iubiţi familiile voastre! Vă repet lucrul acesta: iubiţi-le! Fiţi pentru ele călăuze pline de bucurie, lumină sigură, atenţi purtători de grijă împotriva germenilor dezagregării morale şi sociale care, din păcate, conduc în mod inevitabil la desfacerea atâtor nuclee familiale.

Deschideţi-vă familiile la valorile sociale, la exigenţele spiritului! Viaţa familială trebuie să fie experienţă de comuniune şi de participare. Închiderea în sine nu intră în discuţie, pentru că familia este chemată să se deschidă către ambientul social pentru a deveni - mişcată de simţul dreptăţii, al grijii faţă de alţii şi de datoria responsabilităţii proprii faţă de societatea întreagă - instrument de umanizare şi de personalizare, slujire a aproapelui în multiplele forme ale întrajutorării frăţeşti, apărare şi tutelare conştientă a propriilor drepturi şi datorii.

Deschideţi familiile voastre către Cristos şi Biserica sa! Nu întâmplător familia creştină a fost definită "Biserica domestică", "Biserica mică". Printre datoriile sale importante este şi aceea de a da mărturie în lume despre Cristos: "ea este pusă în slujba edificării împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, prin participarea la viaţa şi la misiunea Bisericii" şi este chemată să devină zi de zi mai mult o comunitate care crede şi evanghelizează, depăşind tentaţia de a trăi timid propria credinţă în interiorul pereţilor casei.

Păstraţi vie şi constantă sensibilitatea voastră faţă de respectarea dreptăţii sociale în lumea oamenilor muncii; hrăniţi-o şi susţineţi-o cu iubirea care este "legătura desăvârşirii" ^[52].

IV. COPIII, CENTRUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

- Drepturile copilului

În familie, comunitate de persoane, trebuie să fie rezervată o atenţie specială copilului, dezvoltând o stimă profundă pentru demnitatea lui personală, unită cu un mare respect şi dăruire generoasă pentru drepturile sale. Cele spuse mai sus sunt valabile pentru orice copil, dar capătă o valoare deosebită atunci când copilul este mic, bolnav, suferind ori cu handicap.

Îngrijindu-se şi nutrind o gingaşă şi puternică afecţiune pentru orice copil care vine pe lume, Biserica îşi îndeplineşte o datorie fundamentală, căci este chemată să redescopere şi să arate în istorie pilda şi munca lui Cristos Domnul, care a voit să pună copilul în centrul împărăţiei lui Dumnezeu: "Lăsaţi copiii să vină la mine... căci a unora ca acestora aparţine împărăţia lui Dumnezeu".

Repet ceea ce am spus la Adunarea Generală O.N.U. în 2 octombrie 1979:

Vreau să-mi exprim bucuria că, pentru fiecare dintre noi, copiii sunt primăvara vieţii, anticiparea istoriei viitoare a fiecăreia dintre patriile pământului. Nici o ţară din lume, nici un sistem politic nu se poate gândi la viitorul naţiunilor lor fără imaginea acestor noi generaţii care vor primi de la părinţii lor patrimoniul complex al valorilor şi aspiraţiilor naţiunii din care fac parte şi pe acela al întregii umanităţi. Grija pentru copii, chiar înainte ca ei să vadă lumina zilei, din prima clipă a conceperii şi apoi în anii copilăriei şi ai tinereţii, este garanţia primordială şi fundamentală a relaţiei de la om la om. De aceea, ce se poate dori mai mult unei naţiuni şi chiar omenirii întregi, tuturor copiilor din lume, decât un viitor mai bun în care respectul pentru drepturile omului să devină realitate deplină în orizontul anului 2 000 care se apropie?

Primirea, iubirea, stima, angajarea multiplă şi unitară - materială, afectivă, educaţională, spirituală - pentru oricare copil care vine pe lume vor trebui să constituie întotdeauna o notă distinctivă, la care nu se poate renunţa, pentru creştini şi, în special, pentru familiile creştine. Astfel, copiii vor putea creşte "în înţelepciune, în vârstă şi har înainte lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor", pe de o parte, iar pe de alta, vor contribui substanţial la edificarea comunităţii familiale şi la însăşi sfinţirea părinţilor ^[53].

Copil în braţele Mariei preasfinte,
Cuvântule, care te-ai făcut trup
şi ai venit să locuieşti între noi,
Fiule născut din Femeie ca fiecare dintre noi,
astăzi Biserica te priveşte cu ochii sufletului şi ai trupului,
cu ochii credinţei şi ai inimii.
Acesta este "astăzi"-ul nostru uman.
"Astăzi"-ul lumii care trece.
"Astăzi"-ul istoriei,
Astăzi Biserica priveşte la tine,
Prunc în braţele Mariei.
"Astăzi" aici, pe pământ, ai mamă!
Oh, tu cel de necuprins, consubstanţial cu Tatăl,
care - prin lucrarea Duhului Veşnic - te-ai lăsat cuprins
de sânul matern al Fecioarei
în momentul buneivestiri.
Care te laşi, astăzi, strâns
de mâinile sale, de braţele sale
şi sugi de la sânul matern,
ca orice prunc omenesc!
Oh, tu cel de necuprins,
asupra căruia se apleacă veşnicul Tată şi spune:
"Fiul meu eşti tu - astăzi te-am născut",
şi astfel te îmbrăţişează veşnic,
în misterul de nepătruns al dumnezeirii.
Oh, tu cel de necuprins, asupra căruia se apleacă mama pământească
şi spune: Tu eşti Fiul meu.
Eu, săracă, te-am adus la lumină
prin ascultarea faţă de Duhul Sfânt.
Numele tău este Isus... Dumnezeu mântuieşte.
Cu ajutorul mamei, tu intri în lumea noastră,
intri în istoria noastră.
Această mamă este fiica Sionului,
poartă în sine moştenirea lui Israel, a poporului său,
împlineşte în sine dorinţele atâtor mame ale acelui popor.
În ea este lumea care îl aşteaptă pe Dumnezeul său.
În ea este creatura deschisă până în adâncime,
în faţa creatorului ei.
În ea este istoria omului din toate locurile pământului.
Istoria omului începe mereu iarăşi
din sânul oricărei mame,
în mijlocul bogăţiei întregi de limbi, de culturi şi de rase.
Istoria omului, în maternitatea acestei
mame unice,
atinge culmea misterului divin,
legat veşnic de Cuvântul
care se întrupează: fiul Mariei.
Biserica îşi ridică glasul
şi îi cheamă şi pe oamenii de astăzi
să-şi îndrepte paşii spre Betleem,
pentru a-l întâlni pe acel Prunc şi a descoperi pe faţa lui
surâsul unui Dumnezeu care vrea să facă din fiecare născut din femeie
un fiul al său în Fiul, Cuvântul veşnic
prin mijlocirea căruia s-a făcut tot ceea ce există.
Toţi fii în Fiul,
toţi fraţi în unica familie a lui Dumnezeu.
Acesta este adevărul Crăciunului,
acesta e mesajul său veşnic;
Toţi fii în Fiul. Aşa să fie! ^[54]

-  Pace pentru toţi copiii lumii

Organizaţia Naţiunilor Unite a proclamat anul 1979 Anul copilului. Doresc, prin urmare, în prezenţa reprezentanţilor reuniţi aici ai atâtor naţiuni de pe glob, să exprim bucuria care pentru fiecare dintre noi o reprezintă copiii, primăvara vieţii, pregustarea istoriei viitoare a fiecărei patrii pământeşti prezente. Nici o ţară din lume, nici un sistem politic nu se poate gândi la propriul viitor altfel decât prin chipul acestor generaţii noi ce vor prelua de la părinţii lor complexul patrimoniu de valori, de datorii, de aspiraţii ale naţiunii căreia îi aparţin, împreună cu cel al întregii familii omeneşti. Grija faţă de copil, chiar înainte ca acesta să se nască, încă din primul moment al conceperii şi apoi în anii copilăriei şi ai tinereţii, este garanţia primordială şi fundamentală a relaţiei de la om la om.

De aceea, ce se poate dori mai mult oricărei naţiuni şi întregii omeniri, tuturor copiilor din lume decât acel viitor mai bun în care respectarea drepturilor omului să devină o realitate deplină în orizontul anului 2 000 care se apropie?

Dar într-o asemenea perspectivă trebuie să ne întrebăm dacă va continua să se adune pe spatele acestei noi generaţii de copii ameninţările exterminării obişnuite ale căror mijloace se află în mâinile statelor de astăzi, şi în special în cele ale mari puteri de pe pământ. Oare vor trebui să moştenească de la noi, ca un patrimoniu indispensabil, cursa înarmărilor? Cum putem explica această cursă nebună? Cei din vechime obişnuiau să spună: "Si vis pacem, para bellum". Dar epoca noastră poate să mai creadă că spirala ameţitoare a înarmărilor slujeşte păcii în lume? Invocând ameninţarea unui potenţial duşman, nu se plănuieşte oare păstrarea în avantajul propriu a unui mijloc de ameninţare din propriul arsenal de distrugere? Şi în cazul acesta, dimensiunea umană a păcii tinde să slăbească, favorizând probabile şi mereu noi imperialisme.

Aşadar, trebuie să le dorim aici, în mod solemn, copiilor noştri, copiilor din toate naţiunile pământului, să nu ajungă niciodată în acest punct. De aceea, nu încetez să mă rog zilnic la Dumnezeu ca să ne ferească, prin milostivirea sa, de o asemenea teribilă zi ^[55].

-  Prima şcoală este familia

Voi, dragi părinţi, care aţi dat naştere în mod natural fiilor voştri, fiţi mereu conştienţi, împreună cu naşii şi naşele, de această naştere spirituală şi supranaturală a creaturilor voastre. Naşterea naturală are un caracter temporal: naşterea la viaţa harului se va desfăşura de-a lungul întregii existenţe umane şi se va împlini doar în viaţa veşnică.

Dragi părinţi, dragi naşi şi naşe, amintiţi-vă mereu de responsabilitatea voastră: "să aduceţi" aceste creaturi la viaţa fiilor lui Dumnezeu. Trebuie să o faceţi, puteţi să o faceţi în calitate de membri ai comunităţii ecleziale. Maternitatea Bisericii trebuie să treacă prin voi. Cu siguranţă, această maternitate se va exprima, la un moment dat, şi prin prezenţa preotului, a călugărului sau a călugăriţei. Dar nu uitaţi niciodată rolul de neînlocuit pe care îl îndeplineşte un ambient familiar sănătos, acela de a fi "Biserica domestică", ce pe bună dreptate şi în mod repetat este numit ca atare. Familia este prima şcoală pentru formarea morală şi religioasă şi pentru transmiterea valorilor mai îndrăgite ^[56].

-  Educarea fiilor în iubire

Iluminat de învăţătura oportună a părinţilor, ambientul familial constituie cea mai bună pregătire a fiilor pentru viaţă şi, deci, pentru căsătorie.

Pe măsură ce cresc, fiii intră într-o perioadă deosebit de importantă, delicată şi dificilă a educaţiei lor. Realizarea necesară a propriei identităţi îi face pe adolescenţi să se afirme cu putere şi, nu de puţine ori, manifestă tendinţa de a asuma o atitudine contestată faţă de autoritatea părinţilor, îndepărtându-se cumva de ambientul familial, care până nu demult era aproape unicul lor ambient vital. Tocmai la această vârstă se produce descoperirea fascinantă a celuilalt sex şi se accentuează influenţa elementelor extrafamiliale în viaţa adolescentului, în special a mijloacelor de comunicare socială, a grupurilor de prieteni, a şcolii. Ca urmare a acestor cauze, acţiunea educaţională a părinţilor devine mai grea, dar nu mai puţin importantă, şi se bazează de acum înainte în mod deosebit pe puterea de atracţie a exemplului şi pe influenţa discretă a unei atitudini prudente, care trebuie să cultive o legătură adâncă cu tânărul, adecvată în formă şi în stil vârstei lui şi caracteristicilor personale.

În perioada adolescenţei, dezvoltarea tinerilor este influenţată de alte elemente din afara familiei, care intervin cu o intensitate specială, cum s-a mai spus deja. Mă refer în mod deosebit la şcoală şi la mijloacele de comunicare socială.

Este necesar să favorizăm şi să realizăm o coordonare şi o cooperare mult mai strânse între părinţi şi educatori în colegii şi în şcoli. Părinţii nu pot lăsa în seama şcolii toate rolurile lor educative, care, la rândul ei, nu poate să-i lase la o parte pe cei care i-au încredinţat pe proprii fii pentru o educaţie completă. Şcoala şi părinţii trebuie să se ajute reciproc în îndeplinirea datoriei privitoare la educaţia copilului şi a adolescentului, şi în ceea ce se referă la educaţia în vederea iubirii şi a căsătoriei. Dar nu putem uita faptul că mulţi băieţi şi fete frecventează şcoli necatolice, în care deseori nu primesc o adecvată orientare în legătură cu aceste lucruri sau primesc o învăţătură şi trăiesc într-un ambient care nu-i ajută să-şi formeze o concepţie creştină despre iubire, despre viaţa sexuală şi despre căsătorie.

În cazul acesta, datoria părinţilor devine şi mai gravă, atât în raport cu şcoala, cât şi, dar mai ales, în raport cu ambientul familiei proprii în care trebuie să ducă la bun sfârşit acţiunea educativă şi să dea o mărturie capabilă să contracareze şi să depăşească influenţele negative pe care fii lor le primesc în şcoală sau în mediul de viaţă ^[57].

-  Cinstirea părinţilor şi cinstirea copiilor

Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor lor şi ei au şi o competenţă fundamentală în acest domeniu: sunt educatori pentru că sunt părinţi. Ei îşi împart misiunea educativă cu alte persoane şi instituţii, ca Biserica şi statul; totuşi, aceasta trebuie să se facă întotdeauna urmând o justă aplicare a principiului subsidiarităţii. În virtutea acestui principiu, e legitim, şi este chiar o datorie, să se aducă un ajutor părinţilor, respectându-se însă acea limită intrinsecă şi de netrecut trasată de superioritatea dreptului lor şi de posibilităţile lor concrete. Principiul subsidiarităţii vine, deci, în ajutor iubirii părinţilor, concurând la binele nucleului familial. Într-adevăr, părinţii nu sunt în măsură să răspundă singuri tuturor exigenţelor procesului educativ în ansamblul său, îndeosebi în ceea ce priveşte instruirea şi vastul sector al socializării. Subsidiaritatea completează astfel iubirea paternă şi maternă şi îi confirmă caracterul fundamental, prin faptul că toate celelalte persoane care iau parte la procesul educativ nu pot să acţioneze decât în numele părinţilor, cu consimţământul lor şi chiar, într-o oarecare măsură, pentru că au fost însărcinaţi de ei.

Drumul educaţiei duce până la faza autoeducaţiei la care se ajunge atunci când, datorită unui nivel mulţumitor de maturitate psihică şi fizică, omul începe să "se educe pe sine". De-a lungul timpului, autoeducaţia depăşeşte obiectivele atinse anterior în procesul educativ, în care continuă totuşi să se înrădăcineze. Adolescentul întâlneşte noi persoane şi medii noi, în special învăţătorii şi colegii de clasă, care exercită asupra vieţii sale o influenţă ce se poate arăta educativă sau antieducativă. În această etapă, el se desprinde într-o oarecare măsură de educaţia primită în familie şi ia uneori o atitudine critică faţă de părinţii săi. Cu toate acestea, procesul autoeducării nu poate să nu sufere influenţa educativă exercitată de familie şi de şcoală asupra copilului şi a adolescentului. Chiar transformându-se şi luându-şi propria orientare, tânărul continuă să rămână intim legat de rădăcinile sale existenţiale.

În acest context, dimensiunea celei de-a patra porunci, "cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta", se profilează într-un mod nou şi rămâne organic legată de ansamblul procesului educaţiei. Paternitatea şi maternitatea, aceste elemente primare şi fundamentale ale darului umanităţii, deschid în faţa părinţilor şi copiilor perspective noi şi mai profunde. Naşterea după trup înseamnă începerea unei alte "generări", treptate şi complexe, prin tot procesul educativ. Porunca Decalogului prescrie copilului să cinstească pe tatăl său şi pe mama sa. Dar, cum a fost spus mai sus, aceeaşi poruncă impune părinţilor o datorie întrucâtva "simetrică". Şi ei trebuie să-şi "cinstească" copiii, mici sau mari, şi această atitudine este indispensabilă de-a lungul întregului drum educativ, inclusiv al perioadei şcolare. "Principiul de a cinsti", adică recunoaşterea şi respectarea omului ca om, este condiţia fundamentală a oricărui proces educativ autentic ^[58].

-  Şcoala exemplului

Biserica priveşte la voi, oameni maturi, în trăirea voastră umană şi creştină şi vă încredinţează bogăţiile mesajului ei. Din felul vostru de a fi se inspiră tinerii, şi în special fiii voştri, care aşteaptă de la voi, ca de la "adevăraţi educatori şi cateheţi ai noilor generaţii", exemplul atrăgător al vieţii voastre creştine, deoarece e trăit şi întrupat zilnic.

Dragi părinţi, nu vă sustrageţi acestei misiuni atât de sublime şi, în acelaşi timp, atât de delicate. Familiile voastre să devină în fiecare zi mai mult familii de iubire, de iubire adevărată, de iubire faţă de Dumnezeu.

Drumul acestei iubiri, orizonturile ei, conţinuturile ei, vi le arată Biblia, vi le învaţă Biserica prin glasul păstorilor voştri: ascultaţi-i!

Dacă mă uit la voi, tinerilor, care vă îmbogăţiţi mintea şi inima voastră în familie, în şcoală, în societate, nu pot să nu văd în voi speranţa omenirii. Vouă vă sunt destinate atenţiile şi râvna părinţilor şi educatorilor voştri. Vouă vă înmânează, zi de zi, moştenirea cea mai importantă şi preţioasă: viitorul ^[59].

IV. BĂTRÂNII ÎN FAMILIE

- O pastorală adecvată

Există unele culturi care manifestă un respect deosebit şi o mare iubire faţă de bătrâni: fără a fi eliminaţi din familie sau suportaţi ca pe o greutate inutilă în familie, bătrânii rămân înglobaţi în viaţa familială, continuând să aibă o parte activă şi responsabilă şi respectând autonomia tinerei familii. Mai ales, prezenţa lor în familie este aceea de a fi martorul trecutului şi acela care inspiră tinerilor înţelepciune pentru viitor.

Alte culturi, dimpotrivă, mai ales în urma dezordinilor provocate de dezvoltarea industrială şi urbanistică, au dus şi îi duc încă pe bătrâni la forme inacceptabile de excludere, care sunt, în acelaşi timp, izvor de mari suferinţe pentru bătrâni şi sărăcire spirituală pentru atâtea familii.

Este necesar ca acţiunea pastorală a Bisericii să îi stimuleze pe toţi pentru a descoperi şi valorifica rolul bătrânilor în comunitatea civilă şi eclezială şi, în special, în familie. În realitate,

viaţa bătrânilor ne ajută să facem lumină pe scara valorilor umane, să vedem continuitatea generaţiilor şi demonstrează interdependenţa poporului lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, bătrânii au carisma de a depăşi barierele dintre generaţii, înainte ca acestea să vină la lumină. Câţi copii au găsit înţelegere şi iubire în ochii, în vorbele şi în dezmierdările bătrânilor!... Şi câţi bătrâni subscriu cu plăcere cuvintele inspirate ale Bibliei: "cununa bătrânilor sunt nepoţii lor! (Pr 17, 6) ^[60].

-  Contribuţia bătrânilor

Nu vă lăsaţi surprinşi de tentaţia singurătăţii interioare. Chiar dacă problemele pe care urmează să le rezolvaţi sunt complexe, puterile vă lasă încet încet, iar organizaţiile sociale nu sunt bine puse la punct, legislaţia oficială întârzie, societatea egoistă se dovedeşte neînţelegătoare, voi nu sunteţi şi nici nu trebuie să vă simţiţi la marginea vieţii Bisericii, elemente pasive ale unei lumi într-un exces de mişcare, ci subiecte active ale unei perioade rodnice uman şi spiritual din existenţa umană. Mai aveţi o misiune de îndeplinit, o contribuţie de oferit.

În conformitate cu planul divin, fiecare fiinţă umană în parte este o viaţă în creştere, din prima clipă a existenţei până la ultima respiraţie. Programul dezvoltării continue se proiectează în sus până la imitarea exaltantă a perfecţiunii lui Dumnezeu.

Nimeni nu are dreptul să spună "ajunge". Nu trebuie să vă opriţi, nici nu trebuie să vă consideraţi fiinţe la apus. În faţa ochilor lui Dumnezeu, această perioadă a existenţei voastre are o semnificaţie de har, pentru că viaţa umană, în orice stadiu al ei, este cea mai mare dintre valori, bineînţeles după viaţa lui Dumnezeu. Dacă societatea tehnologică nu o apreciază sau chiar o dispreţuieşte, cum se întâmplă deseori, lucrul acesta este cauzat de faptul că ea a intrat într-o fază de criză profundă, tocmai din momentul în care a crezut că e autorizată să respingă darul copiilor şi al bătrânilor. Această societate creează progresiva ei îmbătrânire, şi din cauza scăderii naşterilor, închizându-se într-un cerc fără viitor. Ei bine, în această mentalitate a consumismului superfluu şi a materialismului sistematic, voi puteţi şi trebuie să deveniţi factori de renaştere, determinând necesara inversiune de tendinţă, în familie şi în societate.

Problema bătrânilor este una dintre marile probleme ale societăţii, întrucât este aşa ceva. Nu e vorba doar de asistenţă, de binefacere şi de slujire. Trebuie favorizată actualizarea unei învechiri active. Problema primordială este valorificarea persoanelor. Trebuie făcut în aşa fel încât bogăţia umană şi spirituală, rezervele de experienţă şi de înţelepciune acumulate în cursul unei vieţi întregi să nu se risipească, ci să fie îndreptate spre binele generaţiilor mai tinere.

Pentru a atinge scopul, este necesar, înainte de toate, ca bătrânul să devină conştient de posibilităţile pe care le are la dispoziţie, pentru ca şi la o vârstă mai înaintată sufletul lui să se îmbunătăţească în continuare. În legătură cu acest punct, dragi fraţi şi surori, vreau să vă îndemn din tot sufletul să recurgeţi cât mai des şi intens la două mijloace uşoare de schimbare şi de elevare, pe care Domnul, în bunătatea sa, a binevoit să ni le pună la îndemână: rugăciunea şi jertfa. Datorită condiţiei speciale de vârstă în care vă găsiţi, vouă nu vă lipsesc nici ocaziile de suferinţă, nici timpul de rugăciune ^[61].

-  Iubire şi recunoştinţă faţă de bătrâni

În perioada Crăciunului, gândurile şi inimile noastre sunt îndreptate în chip special către copii. Şi este bine aşa, pentru că la Betleem s-a născut pentru noi Pruncul Isus.

Însă astăzi aş vrea ca gândurile noastre, inimile noastre şi, mai ales, rugăciunile noastre îndreptate spre cei mici şi spre cei tineri să fie purtate către cei mai în vârstă. Mă gândesc nu atât la cei de vârstă medie (în plinătatea puterilor fizice), ci mai degrabă la cei de vârstă înaintată: bunici, bunice, persoane îmbătrânite.

Aceste persoane sunt câteodată părăsite. Suferă din cauza îmbătrânirii lor. Suferă şi din cauza unor boli uşoare, pe care vârsta înaintată le aduce cu sine. Dar suferinţa lor cea mai mare este atunci când nu mai găsesc înţelegere şi recunoştinţa cuvenită din partea acelora de la care au dreptul să o aştepte.

Astăzi, în duminica de după Crăciun, consacrată cinstirii familiei din Nazaret, să ne amintim şi să medităm porunca a patra a lui Dumnezeu: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Această poruncă are o importanţă fundamentală pentru dezvoltarea raporturilor dintre generaţii nu doar în familie, ci şi în întreaga societate. Să-l rugăm pe Dumnezeu ca aceste raporturi să se dezvolte în spiritul celei de a patra porunci!

Tocmai la cei mai bătrâni trebuie să privim cu respect ("cinsteşte!"); familiile le datorează lor existenţa, educaţia, întreţinerea, care deseori au fost plătite cu o muncă aspră şi cu multă suferinţă.

Nu pot fi trataţi ca şi cum de acum încolo ar fi inutili. Chiar dacă uneori le lipsesc puterile pentru a împlini acţiunile cele mai simple, au, în schimb, experienţa vieţii şi înţelepciunea, care de multe ori lipsesc de la cei tineri. Să medităm cuvintele sfintei Scripturi: "Cât de bine se potriveşte judecata cu părul alb, sfaturile cu cei bătrâni! Cât de bine se potriveşte înţelepciunea cu cei vârstnici, discernământul şi sfatul cu persoanele deosebite! Coroana celor în vârstă este o experienţă bogată, mândria lor e frica de Domnul".

De aceea, astăzi, gândurile şi rugăciunea papei se îndreaptă spre voi, bătrânilor. Sper că toţi cei prezenţi au plăcerea să intre în deplină sintonie cu papa; sper că intră astfel într-un chip deosebit cei mai tineri. Nepoţii îi iubesc pe bunicii şi bunicile lor şi, mai bine decât alţii, stau împreună cu ei.

În felul acesta, încheiem anul acesta în spiritul apropierii dintre generaţii, în spiritul înţelegeri reciproce şi al iubirii reciproce ^[62].

-  Rolul de neînlocuit al bătrânilor

Biserica vrea să-şi facă auzit glasul în sprijinul persoanelor în vârstă, atât de merituoase, dar, uneori, şi atât de nerespectate. De aceea, vă repet astăzi ceea ce am spus în noiembrie 1980, în catedrala din München: "Papa se închină cu respect în faţa bătrânilor şi-i invită pe toţi să facă acelaşi lucru împreună cu el. Bătrâneţea este o încoronare a etapelor vieţii. Ea aduce recolta a ceea ce s-a învăţat şi trăit, recolta a ceea ce s-a înfăptuit şi atins, recolta a ceea ce s-a suferit şi suportat. Ca în finalul unei mari simfonii, revin temele dominante ale vieţii într-o puternică sinteză sonoră. Iar această rezonanţă conclusivă conferă înţelepciune... bunătate, răbdare, înţelegere, iubire".

În consecinţă, bătrânii sunt mai preţioşi ca niciodată şi, aş spune, indispensabili familiei şi societăţii. Ce mare ajutor oferă ei părinţilor tineri şi celor mici cu ştiinţa şi experienţa lor! Sfatul şi acţiunea lor sunt un avantaj pentru atâtea grupuri, din care şi ei fac parte, pentru atâtea iniţiative în mediul de viaţă eclezial şi civil. Toţi le suntem recunoscători!

Dar şi ei au nevoie, la rândul lor, să fie susţinuţi şi încurajaţi în dificultăţile în care s-ar putea afla din cauza sănătăţii şi a singurătăţii. Transmit sentimentele mele de preţuire vie tuturor acelor persoane care îşi găsesc timp şi ştiu cum să se apropie şi să-i ajute pe bătrânii mai nevoiaşi, părăsiţi sau uitaţi în ospicii, uneori lipsiţi de căldura umană.

În mod deosebit, adresez un gând de recunoştinţă şi de încurajare tinerilor care se consacră asistenţei spirituale şi sociale a bătrânilor. Este vorba de iniţiative luate de persoane singulare sau de mişcări şi asociaţii organizate, ce se inspiră din credinţa creştină, care arată că sub faţa celui nevoiaş se ascunde faţa lui Isus ^[63].

-  Bătrânii vor să fie "acasă"

Comunitatea creştină poate primi foarte mult de la prezenţa senină a aceluia care este înaintat în vârstă. Mă gândesc mai ales la evanghelizare: eficacitatea sa nu depinde în principal de eficienţa operativă. În câte familii nu primesc nepoţii de la bunici primele noţiuni simple ale credinţei! Dar sunt şi multe alte domenii la care se poate extinde aportul benefic al persoanelor în vârstă. Duhul suflă cum şi unde vrea, slujindu-se deseori de nişte căi umane, care în ochii lumii apar de mică importanţă. Câte persoane nu găsesc înţelegere şi întărire la persoanele în vârstă, singure sau bolnave, dar capabile să reverse curajul prin sfatul lor iubitor, prin rugăciunea lor tăcută, mărturia suferinţei primite cu lăsarea răbdătoare în voia lui Dumnezeu! Tocmai în timp ce le scad energiile şi li se reduc puterile, aceşti fraţi şi surori noastre devin mai preţioşi în planul misterios al providenţei.

De aceea, chiar şi sub acest aspect, pe lângă o evidentă exigenţă psihologică a bătrânului însuşi, locul cel mai natural pentru a trăi condiţia de bătrâneţe rămâne cel al mediului în care el este "acasă", printre rude, cunoscuţi şi prieteni, şi unde mai poate aduce încă unele servicii. Pe măsură ce, prin prelungirea mediei de viaţă, pătura persoanelor în vârstă creşte, va fi tot mai urgentă promovarea acestei culturi a unei bătrâneţi acceptate şi valorificate, şi nicidecum marginalizate. Ideală este şi va fi rămânerea persoanei în vârstă în sânul familiei, garantându-i-se ajutoarele sociale eficiente în raport cu necesităţile crescânde pe care vârsta sau boala le comportă. Există totuşi situaţii în care împrejurările sfătuiesc sau impun intrarea lor în "case pentru bătrâni", pentru ca bătrânul să se poată bucura de compania altor persoane şi să beneficieze de o asistenţă specializată. De aceea, aceste instituţii sunt lăudabile, iar experienţa ne arată că pot aduce o slujire preţioasă, în măsura în care se inspiră din principii nu numai de eficienţă organizatorică, ci dintr-o grijă iubitoare. În acest sens, totul devine mai uşor, dacă raportul stabilit din partea rudelor cu fiecare bătrân ajuns aici este într-o aşa manieră încât să-i ajute să se simtă persoane iubite şi, de asemenea, utile pentru societate^[64].

-  Bătrânii slujesc evanghelia vieţii

Un rol deosebit trebuie recunoscut bătrânilor. În timp ce în anumite culturi persoana mai înaintată în vârstă rămâne inserată în familie având un rol activ important, în alte culturi, în schimb, omul bătrân e simţit ca o povară inutilă şi e părăsit: într-un astfel de context, poate apărea mai uşor ispita de a recurge la eutanasie.

Marginalizarea sau, de-a dreptul, respingerea bătrânilor sunt intolerabile. Prezenţa lor în familie, sau cel puţin apropierea familiei de ei atunci când din cauza spaţiului restrâns de locuit sau din alte motive această prezenţă nu e posibilă, au o importanţă fundamentală în crearea unui climat de schimb reciproc şi de comunicare ce-i îmbogăţeşte pe toţi între diferitele vârste ale vieţii. Este, deci, important să se păstreze sau să se restabilească acolo unde s-a pierdut, un fel de "pact" între generaţii, aşa încât părinţii bătrâni, ajunşi la capătul drumului lor, să poată afla în copii acceptarea şi solidaritatea pe care au avut-o ei înşişi faţă de aceştia când se aflau în pragul vieţii: o cere ascultarea faţă de porunca dumnezeiască de a-ţi cinsti tatăl şi mama. Dar nu doar atât. Bătrânul nu trebuie considerat doar ca obiect de atenţie, apropiere şi slujire. Şi el are o contribuţie preţioasă de adus la evanghelia vieţii. Datorită bogatului patrimoniu de experienţă acumulat de-a lungul anilor, el poate şi trebuie să fie dăruitor de înţelepciune, mărturie de speranţă şi iubire ^[65].

Note