FAMILIA

"FAMILIA CREŞTINĂ" ÎN MAGISTERIUL PAPEI IOAN PAUL AL II-LEA
Antologie de texte şi traducere de pr. conf. dr. Wilhelm Dancă

PARTEA A DOUA

PLANUL LUI DUMNEZEU
DESPRE CĂSĂTORIE ŞI FAMILIE

- Omul este chipul lui Dumnezeu-Iubire

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa: chemându-l la existenţă din iubire şi, în acelaşi timp, la iubire.

Dumnezeu este iubire şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, adică puterea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii. Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane.

Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează chiar şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş la iubirea spirituală.

Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei la iubire a întregii persoane umane: căsătoria şi fecioria. Fiecare dintre aceste două forme reprezintă o concretizare a adevărului celui mai profund din om, a "fiinţei lui după asemănarea lui Dumnezeu".

Prin urmare, sexualitatea umană, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu e ceva pur biologic, ci este nucleul însuşi al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrantă din iubirea cu care bărbatul se dăruieşte femeii cu toată fiinţa sa, şi invers, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul şi rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar şi în dimensiunea ei temporară; căci dacă persoana umană îşi rezervă ceva sau îşi reţine o posibilitate de a decide altfel în viitor, deja prin acest fapt, dăruirea n-ar mai fi totală.

Această dăruire totală cerută de iubirea conjugală corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile, care, fiind orientată să dea naştere unei fiinţe umane, prin natura sa, depăşeşte simpla ordine biologică şi investeşte un complex de valori personale ce se poate dezvolta armonios prin efortul de comun acord şi durabil al ambilor părinţi.

"Locul" unic care face posibilă o astfel de dăruire, în conformitate cu adevărul său integral, este căsătoria sau legământul de iubire conjugală ori alegerea conştientă şi liberă, prin care bărbatul şi femeia primesc comuniunea intimă de viaţă şi de dragoste, voită de Dumnezeu însuşi, şi care numai în această lumină manifestă adevărata sa semnificaţie. Instituţia matrimonială nu este o ingerinţă nedreaptă a societăţii ori a autorităţii, nici impunerea exterioară a unei forme, ci este o exigenţă interioară a legământului conjugal care, public, se afirmă ca unic şi exclusiv, pentru ca, în felul acesta, să fie trăită pe deplin fidelitatea voită de planul lui Dumnezeu-Creator. Această fidelitate conjugală, departe de a fi o mortificare a libertăţii persoanei, o pune la adăpost de orice formă de subiectivism sau relativism şi o face părtaşă la Înţelepciunea creatoare ^[13].

-  Isus Cristos, mirele Bisericii, şi sacramentul Căsătoriei

Comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Cristos, mirele care iubeşte şi se dă pe sine însuşi ca Mântuitor al omenirii, unind-o cu sine ca trup al său.

El descoperă adevărul originar al căsătoriei, adevărul de la "început", şi, eliberându-l pe om de împietrirea inimii, îl face capabil să realizeze integral acest adevăr.

Această revelaţie ajunge la desăvârşire deplină în darul iubirii pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii, asumându-şi natura umană, şi în jertfirea de sine a lui Isus Cristos pe cruce pentru mireasa sa, Biserica. În această jertfă se descoperă în întregime acel plan pe care Dumnezeu l-a întipărit în umanitatea bărbatului şi a femeii, chiar de la crearea lor. În felul acesta, căsătoria celor botezaţi devine simbol real al noului şi veşnicului legământ, confirmată în sângele lui Cristos. Duhul Sfânt pe care Domnul îl dăruieşte le dă o inimă nouă şi pregăteşte bărbatul şi femeia să se iubească aşa cum ne-a iubit Cristos. Iubirea conjugală atinge acea plinătate la care a fost rânduită, caritatea conjugală, care este modul propriu şi specific prin care soţii participă şi sunt chemaţi să trăiască dragostea lui Cristos ce se dăruieşte pe cruce.

Într-o pagină renumită, Tertulian a exprimat măreţia şi frumuseţea vieţii conjugale în Cristos, astfel: "Cum voi fi în stare să arăt fericirea căsătoriei pe care o Biserica o uneşte, jertfa euharistică o întăreşte, binecuvântarea o sigilează, îngerii o vestesc şi Tatăl o pecetluieşte? (...) Acel jug la care sunt uniţi doi credincioşi într-o singură speranţă, într-o singură ascultare, într-o singură slujire! Amândoi sunt fraţi şi amândoi slujesc împreună, nu este între ei nici o diviziune a spiritului şi a trupului... Sunt, deci, doi într-un singur trup, şi când trupul este unic, unic este şi spiritul".

Primind şi meditând cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu, Biserica a învăţat şi învaţă solemn că legătura de căsătorie dintre cei botezaţi este unul dintre cele şapte sacramente ale legii noi (...)

În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei lor, soţii sunt legaţi unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală, prin semnul unirii sacramentale, a raportului însuşi dintre Cristos şi Biserică.

De aceea, soţii sunt în raport cu Biserica o permanentă aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat pe cruce; unul pentru altul şi faţă de copii, sunt martorii mântuirii la care îi face părtaşi sacramentul căsătoriei. Ca orice sacrament, Căsătoria este memorial, actualizare şi profeţie a evenimentului mântuitor de pe cruce.

Întrucât este memorial, sacramentul le dă harul şi datoria să celebreze amintirea marilor lucrări ale lui Dumnezeu şi să dea mărturie despre ele în faţa copiilor lor; întrucât este actualizare, le dă harul şi datoria de a pune în practică în prezent, unul faţă de altul şi faţă de copii, exigenţele unei iubiri care iartă şi care mântuieşte; întrucât este profeţie, le dă harul şi datoria de a trăi şi de a mărturisi speranţa în întâlnirea viitoare cu Cristos ^[14].

-  Semnificaţia eclezială a căsătoriei

Sacramentul Căsătoriei prin care soţii se dăruiesc exclusiv unul altuia, într-o modalitate indisolubilă, pentru a se ajuta reciproc în sfinţirea de sine din cadrul vieţii conjugale, cu harul lui Cristos, are în mod sigur o semnificaţie eclezială: sacramentul întemeiază familia, celula de bază a Bisericii şi a societăţii, şi simbolizează misterul unităţii şi al iubirii rodnice dintre Cristos şi Biserică ^[15].

Căsătoria dintre creştini, care este sacramentală în prelungirea chemării de la Botez, suferă evident de incertitudini, de îndoieli şi de piedici care împovărează mentalităţile şi obiceiurile de astăzi. Analiza schimbării obiceiurilor este familială, eu însuşi m-am ocupat deseori de problemele pastoralei familiale. Însă eu vă încurajez să continuaţi eforturile voastre pentru ca perechile de tineri să fie cât mai bine pregătite în vederea căsătoriei creştine, dar şi să fie susţinute în greutăţi şi însoţite când devin victime ale lipsurilor şi mizeriilor prezentate mai sus. Fie ca prin învăţătura păstorilor, prin mărturia creştinilor, Căsătoria să strălucească în ochii tuturor ca semn al demnităţii pe care Dumnezeu, creator şi mântuitor, o dă fiecărui bărbat şi fiecărei femei în unirea lor pe viaţă, iubirii lor şi gesturilor lor de iubire, minunatei lor puteri de a procrea şi de a educa fiii lui Dumnezeu ^[16].

-  Modalităţi de promovare a spiritualităţii conjugale

Chemarea soţilor de a fi tată şi mamă de familie este caracteristică majorităţii membrilor poporului lui Dumnezeu. Condiţia lor de botezaţi este subliniată de sacramentul Căsătoriei care îi face să participe la taina unirii dintre Cristos şi Biserică. A fi conştient de chemarea universală la sfinţenie, după cum Conciliul al II-lea din Vatican le-a amintit celor credincioşi, presupune faptul de a descoperi în viaţa proprie voinţa concretă a lui Dumnezeu şi de a dori să răspunzi cu generozitate la această voinţă. Viaţa obişnuită a soţilor şi a tuturor credincioşilor asumă în lumina credinţei şi cu ajutorul Sfântului Duh dimensiunea unui dialog între creatură şi creatorul său, între om şi Dumnezeu, între fiu şi Tată.

Una dintre manifestările încurajatoare ale lucrării Duhului Sfânt în cursul anilor de după ultimul Conciliu este tocmai înflorirea grupurilor de spiritualitate, dintre care unele au ca finalitate promovarea spiritualităţii conjugale. Dacă sunt inserate în pastorala Bisericii, asemenea grupuri spirituale pot constitui un instrument eficient pentru a încuraja în mulţi credincioşi o viaţă de sfinţenie şi pentru a-i conduce la descoperirea harului şi a misiunii specifice pe care le primesc în Biserică întrucât sunt soţi creştini.

Dacă Botezul şi participarea la misterul pascal, ce îi introduc în viaţa lui Cristos, sunt elementele constitutive ale spiritualităţii conjugale, nu trebuie uitate conţinuturile specifice care trebuie sfinţite prin fidelitatea faţă de Duhul Sfânt. Pe lângă faptul că este în conformitate cu planul lui Dumnezeu, căsătoria se înrădăcinează în natura umană. Structura însăşi a fiinţei umane comportă o exigenţă de adevăr în tot ceea ce face. Promovarea unei spiritualităţi conjugale creştine, ignorând total sau în parte adevăratele exigenţe naturale, ar însemna să fie deformate, în acelaşi timp, valoarea naturală a căsătoriei şi aspectul său de sacrament creştin.

Spiritualitatea conjugală creştină nu este, în cele din urmă, un lucru diferit de creşterea normală a vieţii întru Duhul lui Cristos, a darului şi a exigenţelor matrimoniale. Datoriile pe care Dumnezeu le încredinţează familiei pentru a fi îndeplinite în istorie îşi au rădăcina în fiinţa sa proprie şi sunt expresia "dezvoltării sale dinamice şi existenţiale" (Familiaris consortio, 17). Percepute cu mai multă claritate în lumina revelaţiei şi trăite în Duhul lui Cristos, aceste datorii fac din căsătoria creştină un drum specific de sfinţenie pentru mulţi laici creştini ^[17].

-  Copiii, cel mai preţios dar al căsătoriei

După planul lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul celei mai ample comunităţi a familiei, pentru că instituţia însăşi a căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procrearea şi educarea copiilor, care sunt cununa căsătoriei.

În realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esenţial dar şi iubire conjugală şi, în timp ce-i conduce pe soţi la "cunoaşterea" reciprocă ce îi face un "singur trup", nu se epuizează în interiorul perechii conjugale, pentru că îi face apţi pentru maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu la darul vieţii unei noi persoane umane. În felul acesta, soţii, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dincolo de ei înşişi, dăruiesc realitatea fiilor lor, reflex viu al iubirii lor, semn permanent al unităţii conjugale şi sinteza vie şi indisolubilă a fiinţei lor de tată şi mamă.

Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copii semnul vizibil al iubirii însăşi a lui Dumnezeu, de la care "primeşte nume orice paternitate în cer şi pe pământ".

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că şi atunci când nu e posibilă procrearea, viaţa conjugală nu-şi pierde prin aceasta valoarea. De fapt, sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi ca să întreprindă alte servicii importante pentru viaţa persoanelor umane, cum ar fi adopţiunea, diferitele forme de opere educative, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci şi a handicapaţilor ^[18].

-  Familia, comuniune de persoane

În căsătorie şi în familie se constituie un complex de relaţii interpersonale - cadrul nupţial, relaţia paternitate-maternitate, filiaţiunea, fraternitatea - prin care orice persoană umană este introdusă în "familia umană" şi în "familia lui Dumnezeu", care este Biserica.

Căsătoria şi familia creştină construiesc Biserica: de fapt, în familie, persoana umană nu numai că este născută, iar prin educaţie este introdusă progresiv în comunitatea umană, dar prin Botez şi educaţia la credinţă, persoana este introdusă şi în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.

Familia umană, dezbinată de păcat, este refăcută în unitatea sa de forţa mântuitoare a morţii şi învierii lui Cristos. Căsătoria creştină, părtaşă la eficacitatea salvatoare a acestui eveniment, constituie locul natural în care are loc inserarea persoanei umane în marea familie a Bisericii.

Porunca de a creşte şi de a se înmulţi, dată la început bărbatului şi femeii, ajunge în felul acesta la adevărata şi deplina ei realizare.

Biserica găseşte astfel, în familia născută din sacrament, leagănul şi locul în care poate să pătrundă în generaţiile umane, iar acestea, la rândul lor, găsesc locul de a intra în Biserică ^[19].

-  Chemarea creştină a soţilor

La originea oricărei persoane umane există un act creator al lui Dumnezeu: nici un om nu începe să existe din întâmplare; el este mereu rodul iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Din acest adevăr fundamental de credinţă şi de raţiune izvorăşte faptul că puterea procreatoare înscrisă în sexualitatea umană este - în lumina adevărului ei profund - o co-operare cu puterea creatoare a lui Dumnezeu. De asemenea, izvorăşte faptul că faţă de această putere bărbatul şi femeia nu sunt arbitri, nu sunt stăpâni, deoarece în ea şi prin ea sunt chemaţi să participe la hotărârea creatoare a lui Dumnezeu. În consecinţă, când prin contracepţie, soţii îndepărtează din exercitarea sexualităţii lor conjugale potenţiala capacitate procreatoare, ei îşi atribuie o putere care îi aparţine numai lui Dumnezeu: puterea de a hotărî în ultimă instanţă venirea la existenţă a unei persoane umane. Îşi atribuie calitatea de a fi nu co-operatorii puterii creatoare a lui Dumnezeu, ci cei din urmă păstrători ai izvorului vieţii umane. Din acest punct de vedere, contracepţia trebuie considerată obiectiv atât de nepermisă încât niciodată nu poate fi justificată pentru nici un fel de motiv. A gândi sau a spune contrariul înseamnă să crezi că în viaţa umană pot exista situaţii în care este permis să mărturiseşti faptul că Dumnezeu nu este Dumnezeu.

Învăţătura din Humanae vitae şi din Familiaris consortio se justifică în contextul adevărului despre persoana umană: acest adevăr stă la baza acestei învăţături.

Legătura indisolubilă, despre care vorbeşte enciclica, între semnificaţia unificatoare şi semnificaţia procreatoare înscrise în actul conjugal, ne face să înţelegem că trupul este parte constitutivă a omului, că el aparţine fiinţei persoanei, şi nu averii sale. În actul care exprimă iubirea lor conjugală, soţii sunt chemaţi să se dăruiască pe ei înşişi unul altuia: nimic din ceea ce constituie fiinţa lor ca persoană nu poate să fie exclus din această dăruire.

O iubire centralizată în totalitate pe persoană, pe binele persoanei: pe binele care este fiinţa personală. Acesta este binele pe care soţii şi-l dăruiesc reciproc. Actul contracepţiei introduce o limitare substanţială în interiorul acestei dăruiri reciproce şi exprimă un refuz obiectiv de a-i dărui celuilalt binele întreg al feminităţii şi, respectiv, al bărbăţiei. Într-un cuvânt: contracepţia contrazice adevărul iubirii conjugale ^[20].

-  Căsătoria şi familia sunt realităţi sacre

Caracterul sacru al căsătoriei creştine constă în faptul că, în planul lui Dumnezeu, legământul matrimonial dintre un bărbat şi o femeie devine chipul simbolului legământului care face legătura dintre Dumnezeu şi poporul său. Acesta este semnul iubirii lui Cristos faţă de Biserica sa. Deoarece iubirea lui Dumnezeu este fidelă şi irevocabilă, cei care s-au căsătorit "în Cristos" sunt chemaţi să rămână fideli unul altuia pentru totdeauna. Oare nu Isus ne-a spus aceste cuvinte: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă"?

Societatea contemporană are o nevoie deosebită de mărturia cuplurilor care perseverează în unirea lor, ca "semn" grăitor, chiar dacă uneori e distorsionat din cauza condiţiei noastre umane, despre iubirea constantă a lui Dumnezeu. Zi de zi, cuplurile de soţi creştini sunt chemate să-şi deschidă inimile mereu mai mult Duhului Sfânt, a cărui putere nu scade niciodată, şi care îi va face capabili să se iubească unul pe altul aşa după cum Cristos ne-a iubit pe noi. Sfântul Paul le scrie Galatenilor: "Iar rodul Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare". Toate acestea constituie norma de viaţă şi programul de creştere personală a cuplurilor creştine. Fiecare comunitate creştină are o mare răspundere în a ajuta cuplurile să trăiască iubirea lor.

De fapt, din această iubire s-au născut familiile creştine. În cadrul lor, fiii sunt acceptaţi ca un dar minunat al bunăvoinţei lui Dumnezeu şi sunt educaţi spre valorile fundamentale ale vieţii umane, învăţând mai ales faptul că "omul valorează mai mult pentru ceea ce este decât pentru ceea ce are" (GS 35). Familia întreagă caută să practice respectul faţă de demnitatea oricărui individ şi să ofere un serviciu dezinteresat acelora care sunt mai nevoiaşi (cf. Familiaris consortio, 37).

Familiile creştine există pentru a forma o comuniune de persoane în iubire. De aceea, Biserica şi familia sunt, fiecare în felul său, exemple vii, în istoria umană, ale eternei comuniuni în iubirea celor trei persoane ale Sfintei Treimi. Într-adevăr, familia este numită Biserica în miniatură, "Biserica domestică", o expresie specială a Bisericii datorită experienţei umane a iubirii şi a vieţii în comun (cf. Familiaris consortio, 49). Asemenea Bisericii, familia ar trebui să fie un loc unde se transmite evanghelia şi din care evanghelia se răspândeşte la alte familii şi la societatea întreagă.

În America şi puţin în lumea toată, familia este zdruncinată din rădăcini. Pentru persoane şi pentru societate, consecinţele instabilităţii şi ale insatisfacţiei personale şi colective sunt incalculabile.

De multe ori, tensiunile vieţii moderne îi separă pe soţi de soţiile lor, ameninţând în decursul vieţii dependenţa reciprocă în iubire şi în fidelitate. Putem, aşadar, să nu se simţim implicaţi în acest impact cultural cu privire la raporturile dintre generaţii, la autoritatea părinţilor şi la transmiterea valorilor religioase? Conştiinţa noastră creştină are trebuie să acorde o atenţie deosebită modului în care păcatele împotriva iubirii şi împotriva vieţii sunt prezentate deseori ca exemple de "progres" şi de emancipare. Oare nu este vorba, adesea, de forme vechi ale egoismului îmbrăcate într-un limbaj nou şi prezentate într-un nou context cultural?

Multe dintre aceste probleme sunt rezultatul unui concept fals despre libertatea individuală în cultura noastră, după care libertatea este posibilă numai dacă se refuză orice normă de comportament, dacă se refuză asumarea responsabilităţii sau chiar dacă se refuză înfrânarea instinctului şi a patimilor! Libertatea adevărată, dimpotrivă, implică capacitatea noastră de alegere a binelui, fără constrângeri. Acesta este adevăratul mod uman de a proceda în alegerile - mari sau mici - pe care ni le prezintă viaţa. Faptul că putem să alegem şi să nu acţionăm când ni se pare oportun, lucrul acesta este o condiţie necesară pentru libertatea noastră morală. Dar în cazul acesta, trebuie să dăm seamă de binele pe care nu l-am făcut şi de răul pe care l-am săvârşit. Trebuie să redeşteptăm acest simţ al responsabilităţii morale, dacă societatea vrea să rămână o civilizaţie de dreptate şi solidaritate^[21].

-  Spiritualitatea cuplului

Înainte de toate, cateheza despre căsătorie şi despre familie nu poate să nu pună în lumina adevărată spiritualitatea cuplului. Soţii trebuie să fie iluminaţi asupra faptului că viaţa de căsătorie şi de familie nu este doar lucrarea omului, ci corespunde unui plan veşnic al lui Dumnezeu, care depăşeşte condiţiile schimbătoare ale timpurilor şi rămâne neschimbat de-a lungul evenimentelor istoriei. Prin instituirea căsătoriei una şi de nedesfăcut, Dumnezeu a voit să-l facă pe om părtaş la prerogativele sale mai înalte, care sunt iubirea sa faţă de oameni şi puterea sa creatoare. Din acest motiv, omul are o relaţie transcendentă cu Dumnezeu, fiindcă vine de la el şi este orânduit spre el. Este adevărat faptul că familia se întemeiază şi trăieşte în faza ei de început pe pământ, însă este destinată să se refacă în Cer. Orice învăţătură care nu ţine cont de această relaţie esenţială şi transcendentă cu Dumnezeu riscă să nu pătrundă în realitatea adâncă a iubirii nupţiale şi să nu rezolve problemele acesteia.

Fiind născută din iubirea creatoare a lui Dumnezeu, căsătoria are ca lege fundamentală şi dobândeşte valoare morală în autentica iubire reciprocă, datorită căreia fiecare dintre soţi se angajează cu toate puterile sale să-l ajute pe celălalt, şi în dorinţa comună de a interpreta cu fidelitate iubirea lui Dumnezeu creator şi tată, dând naştere la vieţi noi. Această misiune primită de la Dumnezeu cere astăzi de la soţi o angajare mai mare şi o conştiinţă mai matură cu privire la responsabilităţile lor umane şi creştine; ei trebuie să fie siguri că Dumnezeu nu va rămâne dator în a le dărui harurile care sunt specifice sacramentului căsătoriei, atât de necesare în condiţiile grele de astăzi. În ele, soţii vor găsi lumina şi puterea pentru a-şi rezolva problemele personale; cu ajutorul lor, vor şti să trăiască o dragoste cu adevărat deplină şi universală: dragoste faţă de Dumnezeu, în primul rând, urmărind să dorească slava sa şi să răspândească împărăţia sa; dragostea faţă de copii, în al doilea rând, în lumina principiului paulin după care "dragostea... nu caută ale sale"; dragostea reciprocă, în cele din urmă, în virtutea căreia se caută binele altuia şi se vine în întâmpinarea dorinţelor bune, fără a se impune în mod arbitrar propria voinţă. Lucrul acesta arată faptul că spiritualitatea matrimonială necesită o coerentă angajare morală şi un drum lung către sfinţire, ce se hrăneşte din bucuriile şi sacrificiile de fiecare zi. În atingerea acestor finalităţi, soţii nu trebuie să se simtă singuri. Conciliul le aminteşte faptul că "Mirele Bisericii, prin intermediul sacramentului Căsătoriei, vine în întâmpinarea soţilor creştini. Rămâne cu ei pentru ca, aşa după cum el a iubit Biserica şi s-a dăruit pe sine pentru ea, tot la fel, şi soţii creştini să se iubească unul pe altul cu o fidelitate veşnică. Iubirea conjugală legitimă este asumată de iubirea divină, este guvernată şi întărită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos şi de lucrarea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soţii să fie conduşi în mod eficace spre Dumnezeu, să fie ajutaţi şi întăriţi în misiunea sublimă de tată şi de mamă" ^[22].

-  Înţelegerea adevărată a căsătoriei

Înţelegerea căsătoriei de către unele curente psihologice reduce semnificaţia unirii conjugale la un simplu mijloc de gratificaţie sau de auto-împlinire sau de decompresiune psihologică.

În consecinţă, pentru specialiştii ce se inspiră din curentele amintite, orice obstacol care necesită efort, angajare sau renunţare şi, cu atât mai mult, orice faliment de fapt al unirii conjugale confirmă cu uşurinţă imposibilitatea ca soţii în discuţie să înţeleagă cum se cuvine şi să-şi trăiască viaţa de căsătorie.

Expertizele ce pornesc de la premise antropologice reductiviste nu iau în seamă, de fapt, datoria pe care o au soţii de a depăşi în mod conştient, chiar şi cu preţul unor sacrificii şi renunţări, piedicile care apar în calea trăirii vieţii de căsătorie şi, în consecinţă, consideră orice fel de tensiune ca ceva negativ şi semn de slăbiciune, de neputinţă în a trăi căsătoria.

Asemenea expertize sunt înclinate să includă, printre cazurile de incapacitate a consimţământului, şi situaţiile în care, din cauza influenţei inconştientului în viaţa psihică obişnuită, persoanele simt că se reduce, dar nu sunt private de libertatea efectivă de a se îndrepta spre binele ales. În sfârşit, cred cu uşurinţă că psihopatologiile uşoare sau chiar lipsurile de ordin moral sunt dovada incapacităţii de a asuma obligaţiile esenţiale ale vieţii conjugale. Din păcate, se poate întâmpla ca interpretările de mai sus să fie acceptate fără discernământ.

Această concepţie despre persoana umană şi despre căsătorie nu poate fi conciliată cu ideea creştină despre căsătorie, care înseamnă "comunitate intimă de viaţă şi de iubire conjugală", în cadrul căreia soţii "se dăruiesc şi se primesc în mod reciproc".

În concepţia creştină, omul este chemat să-l accepte pe Dumnezeu ca fiind scopul său ultim în care se află propria sa împlinire, deşi întâmpină greutăţi în actualizarea acestei vocaţii, ce provin din împotrivirea caracteristică a concupiscenţei sale. Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi "sunt legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului" (GS 10). În cazul căsătoriei, lucrul acesta implică faptul că împlinirea semnificaţiei unirii conjugale, prin dăruirea reciprocă a soţilor, este posibilă numai printr-un efort permanent, ce include şi renunţare, şi sacrificiu. Iubirea dintre soţi trebuie, de fapt, să se modeleze după iubirea însăşi a lui Cristos care "ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi, oferindu-se lui Dumnezeu ca jertfă de bună mireasmă".

Aprofundările cu privire la caracterul complex şi la condiţionările vieţii psihice nu trebuie să conducă la ignorarea concepţiei integrale şi complete despre om, chemat de Dumnezeu şi mântuit de slăbiciunile sale prin Duhul lui Cristos (cf. GS 10 şi 13); lucrul acesta este necesar mai ales când se doreşte prezentarea unei concepţii autentice despre căsătorie, care e voită de Dumnezeu ca instituţie fundamentală pentru societate şi e înălţată de Cristos la demnitatea de instrument de har şi de sfinţire ^[23].

-  Învăţătura neschimbătoare a Bisericii cu privire la căsătorie şi familie

Când Isus a început viaţa publică, predicând şi vindecând, s-a întâlnit într-o zi cu câţiva farisei, care voiau să-l întrebe ceva în legătură cu căsătoria. Isus le-a răspuns clar şi sigur, afirmând din nou ceea ce spuneau Sfintele Scripturi: "Dar de la începutul creaţiei, Dumnezeu i-a creat bărbat şi femeie; de aceea, omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Aşadar, omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit". Făcându-i bărbat şi femeie, Dumnezeu a stabilit caracterul complementar al sexelor, astfel încât un bărbat lasă pe tatăl şi pe mama ca să se unească cu soţia sa în acea unire de iubire ce îmbrăţişează toate nivelurile existenţei umane. Această unire de iubire face în aşa fel că bărbatul şi femeia cresc împreună şi se îngrijesc în mod adecvat de proprii fii. Unirea care face din ei un singur lucru nu poate fi atinsă de nici o autoritate umană; este mereu în slujba fiilor şi a soţilor înşişi. Din această cauză, iubirea dintre un bărbat şi o femeie în căsătorie este o iubire fidelă şi, în acelaşi timp, rodnică. Este o iubire sfântă şi reprezintă sacramental unirea de iubire dintre Cristos şi Biserică, după cum a scris sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni: "Această taină e mare; o spun referindu-mă la Cristos şi la Biserică!"

Din aceste cauze, Biserica nu va altera şi nu va modifica niciodată învăţătura proprie despre căsătorie şi despre familie. Din aceste cauze, Biserica condamnă orice atentat cum ar fi poligamia, ce ar putea distruge unitatea căsătoriei, şi orice atentat cum ar fi divorţul, ce ar putea distruge legătura căsătoriei.

Din aceste cauze, Biserica reafirmă în mod clar că viaţa de căsătorie trebuie să fie deschidă transmiterii vieţii umane. Dumnezeu a voit ca unirea de iubire dintre soţ şi soţie să fie începutul unor vieţi noi. El doreşte să împărtăşească puterea sa creatoare dintr-un început cu soţii şi soţiile, încredinţându-le puterea de procreare. Dumnezeu doreşte ca această putere teribilă, care este procrearea unei noi vieţi umane, să fie acceptată liber şi cu iubire de cuplu, în momentul când alege liber să se unească în căsătorie. Statutul de părinţi are apoi o demnitate cu totul specială, fiind garantat de Dumnezeu însuşi. În ce mă priveşte, mandatul meu apostolic mă obligă să reafirm cât mai clar şi mai energic ceea ce învaţă Biserica lui Cristos în legătură cu aceste lucruri şi să repet cu putere condamnarea sa cu privire la contracepţia artificială şi la avort ^[24].

-  Binele comun al căsătoriei şi al familiei

Consimţământul matrimonial determină şi stabilizează binele care este comun căsătoriei şi familiei. "Te iau pe tine... de soţie - de soţ - şi îţi făgăduiesc să-ţi fiu credincios în orice împrejurare fericită sau nefericită, în caz de boală, ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele". Căsătoria este o comuniune unică de persoane. Întemeiată pe această comuniune, familia este chemată să devină comunitate de persoane. Este un angajament pe care noii soţi îl iau "în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Bisericii", după cum le-o reaminteşte celebrantul în momentul schimbului de consimţăminte. Cei care participă la ceremonie sunt martori ai acestui angajament, în ei sunt reprezentate într-un sens Biserica şi societatea, medii de viaţă ale noii familii.

Cuvintele consimţământului matrimonial definesc ceea ce constituie binele comun al cuplului şi al familiei. Înainte de toate, binele comun al soţilor: iubirea, fidelitatea, respectul, durata unirii lor până la moarte, "în toate zilele vieţii". Binele amândurora, care e, în acelaşi timp, binele fiecăruia, trebuie să devină apoi binele copiilor. Binele comun, prin natura sa, unind persoanele, asigură totodată adevăratul bine al fiecăruia. Dacă Biserica, la fel ca şi statul, primeşte consimţământul soţilor în termenii indicaţi mai sus, o face pentru că el este "înscris în inima lor". Mirii sunt cei care îşi dau reciproc consimţământul matrimonial depunând jurământ, confirmând în faţa lui Dumnezeu adevărul consimţământului lor. Ca botezaţi, ei sunt, în Biserică, slujitorii sacramentului Căsătoriei. Sfântul Paul ne învaţă că angajarea lor reciprocă este o "mare taină".

Cuvintele consimţământului exprimă, deci, ceea ce constituie binele comun al soţilor şi ele indică ceea ce trebuie să fie binele comun al viitoarei familii. Pentru a-l pune în evidenţă, Biserica îi întreabă dacă sunt dispuşi să-i primească şi să-i educe creştineşte pe copiii pe care Dumnezeu va voi să li-i dea. Această întrebare se referă la binele comun al viitorului nucleu familial, ţinând cont de genealogia persoanelor înscrisă în însăşi constituţia căsătoriei şi a familiei. Întrebarea referitoare la copii şi la educaţia lor este strâns legată de consimţământul conjugal, de făgăduinţa de iubire, de respect, de fidelitate până la moarte. Primirea şi educarea copiilor, care sunt două din finalităţile principale ale familiei, depind de modul în care se respectă acest angajament. Paternitatea şi maternitatea reprezintă o îndatorire de natură nu numai fizică, ci şi spirituală; căci genealogia persoanei, care îşi are începutul veşnic în Dumnezeu şi care trebuie să ducă la el, trece prin paternitate şi maternitate ^[25].

-  Nou-născutul realizează binele comun al familiei

În nou-născut se realizează binele comun al familiei. La fel cum binele comun al soţilor se împlineşte în iubirea sponsală, gata să dăruiască şi să primească viaţa nouă, tot astfel, binele comun al familiei se realizează prin aceeaşi iubire sponsabilă concretizată în nou-născut. În genealogia persoanei este înscrisă genealogia familiei, purtată de registrele de botez spre amintire perpetuă, chiar dacă această înregistrare nu este decât consecinţa socială a faptului "că s-a născut un om în lume".

Dar e oare adevărat că noua fiinţă umană este un dar pentru părinţi? Că e un dar pentru societate? La prima vedere, nimic nu pare să indice acest fapt. Naşterea unui om pare să fie uneori o simplă dată statistică, înregistrată ca atâtea altele în bilanţurile demografice. Desigur, naşterea unui copil înseamnă, pentru părinţi, osteneli ce vor veni, noi sarcini economice, alte constrângeri practice: tot atâtea motive care pot trezi în ei ispita de a nu dori o altă naştere. În unele medii sociale şi culturale, această ispită devine şi mai puternică. Atunci copilul nu este un dar? Vine numai pentru a lua, şi nu pentru a dărui? Iată câteva întrebări îngrijorătoare, de care omul de astăzi se eliberează cu greu. Copilul vine să ocupe loc, în timp ce în lume spaţiul pare a deveni tot mai restrâns. Dar e oare adevărat că el nu aduce nimic familiei şi societăţii? Nu e el oare un "element" al binelui comun fără de care comunităţile umane s-ar dezagrega şi ar risca moartea? Cum să negăm acest lucru? Copilul se dăruieşte pe sine fraţilor şi surorilor, părinţilor săi, întregii sale familii. Viaţa sa devine un dar pentru înşişi autorii vieţii, care nu vor putea să nu simtă prezenţa copilului lor, participarea sa la existenţa lor, aportul său la binele comun al lor şi al comunităţii familiale. Acesta este un adevăr care rămâne evident în simplitatea şi profunzimea sa, în ciuda complexităţii şi chiar a eventualei patologii a structurii psihologice a anumitor persoane. Binele comun al întregii societăţi stă în om, care, aşa cum am amintit, este "calea Bisericii". El este, înainte de toate, "slava lui Dumnezeu": "Gloria Dei vivens homo", "slava lui Dumnezeu este omul viu", după formula binecunoscută a sfântului Irineu, care s-ar putea traduce şi: "Slava lui Dumnezeu este ca omul să trăiască". Am putea spune că ne aflăm aici în faţa cele mai înalte definiţii a omului: slava lui Dumnezeu este binele comun a tot ceea ce există; este binele comun al neamului omenesc.

Da, omul este un bine comun: bine comun al familiei şi al omenirii, al diverselor grupuri şi al multiplelor structuri sociale. Trebuie să facem totuşi o distincţie semnificativă de grad şi de modalitate: de exemplu, omul este binele comun al naţiunii căreia îi aparţine sau al statului al cărui cetăţean este; dar este, într-un mod mult mai concret, absolut unic, binele comun pentru familia sa; şi aceasta nu numai ca individ care face parte din mulţimea oamenilor, ci ca "acest om". Dumnezeu Creatorul îl cheamă la existenţă "pentru el însuşi" şi, când vine pe lume, omul începe, în familie, "marea sa aventură", aventura vieţii. "Acest om", în orice caz, are dreptul să se afirme el însuşi, având în vedere demnitatea sa umană. Tocmai această demnitate trebuie să determine locul persoanei printre oameni şi, înainte de toate, în familie. Căci, mai mult decât oricare altă realitate omenească, familia este mediul în care omul poate exista "pentru el însuşi" prin dăruirea dezinteresată de sine. De aceea, ea rămâne o instituţie socială pe care nu putem şi nu trebuie să o înlocuim: ea este "sanctuarul vieţii" ^[26].

Note