FAMILIA

"FAMILIA CREŞTINĂ" ÎN MAGISTERIUL PAPEI IOAN PAUL AL II-LEA
Antologie de texte şi traducere de pr. conf. dr. Wilhelm Dancă

PARTEA ÎNTÂI

FAMILIA ASTĂZI, LUMINI ŞI UMBRE

- Rugăciunea papei Ioan Paul al II-lea pentru familie

Dumnezeule, de la care vine orice paternitate în cer şi pe pământ,
Tată, care eşti Iubire şi Viaţă,
fă, prin mijlocirea Fiului tău, Isus Cristos, "născut din Femeie",
şi prin mijlocirea Duhului Sfânt, izvor al carităţii divine,
ca orice familie umană de pe pământ să devină
un adevărat sanctuar al vieţii şi al iubirii
pentru generaţiile ce se reînnoiesc într-una.

Fă ca harul tău să călăuzească gândurile şi faptele soţilor
spre binele familiilor lor
şi al tuturor familiilor din lume.
Fă ca tinerele generaţii să găsească în familie un sprijin puternic
pentru umanitatea lor şi pentru creşterea lor în adevăr şi în iubire.
Fă ca dragostea, întărită de harul sacramentului Căsătoriei,
să se arate mai tare decât orice slăbiciune şi orice criză,
prin care trec, uneori, familiile noastre.

În sfârşit, îţi cerem lucrul acesta prin mijlocirea sfintei familii din Nazaret,
fă ca Biserica să-şi poată îndeplini rodnic misiunea sa,
în familie şi prin intermediul familiei,
în toate naţiunile de pe pământ.

Prin Cristos Domnul nostru,
care este calea, adevărul şi viaţa
în vecii vecilor. Amin.

- Pastoraţia familiei

O atenţie specială trebuie acordată pastoraţiei familiei, mult mai necesară într-un moment istoric ca cel de astăzi, în care se înregistrează o criză răspândită şi radicală a acestei instituţii fundamentale. În viziunea creştină despre căsătorie, relaţia dintre bărbat şi femeie - relaţie reciprocă şi totală, unică şi indisolubilă - corespunde la planul originar al lui Dumnezeu, umbrit în istorie de "împietrirea inimii", dar pe care Cristos a venit să-l restaureze în splendoarea sa originară, dezvăluind ceea ce Dumnezeu a voit încă de "la început". Prin căsătorie, înălţată la demnitatea de sacrament, este exprimat apoi "marele mister" al iubirii sponsale a lui Cristos pentru Biserica sa.

Asupra acestui punct, Biserica nu poate să cedeze la presiunile unei anumite culturi, chiar dacă este răspândită şi uneori militantă. Trebuie mai curând să se facă în aşa fel încât, printr-o educaţie evanghelică tot mai completă, familiile creştine să ofere un exemplu convingător despre posibilitatea unei căsătorii trăite în mod deplin în conformitate cu planul lui Dumnezeu şi cu adevăratele exigenţe ale persoanei umane: persoana soţilor şi, mai ales, persoana mai fragilă a fiilor. Familiile însele trebuie să fie tot mai conştiente de atenţia datorată fiilor şi să devină subiecte active ale unei eficiente prezenţe ecleziale şi sociale în apărarea drepturilor lor^[2].

- Biserica în serviciul familiei

Transformările ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituţii. Multe familii trăiesc în această situaţie, cu deplină fidelitate, acele valori spirituale care stau la baza instituţiei familiale. Altele plutesc în nesiguranţă ori rătăcesc departe de calea datoriilor lor, ori sunt, de-a dreptul, în îndoială şi oarecum nu cunosc semnificaţia ultimă şi adevărul vieţii conjugale şi familiale. Altele sunt împiedicate de diferite nedreptăţi sociale şi nu se pot bucura de drepturile lor fundamentale. Conştientă că taina Căsătoriei şi familia constituie una dintre valorile cele mai preţioase ale omenirii, Biserica vrea să-şi facă auzit glasul şi oferă serviciile sale celor care îşi dau seama de valoarea căsătoriei şi familiei şi se străduiesc să pună în practică cu fidelitate aceste valori în viaţa lor, precum şi acelora care plutesc în nesiguranţă şi nelinişte, caută adevărul, dar sunt împiedicaţi pe nedrept să trăiască liber propriul proiect al familiei. Susţinând pe cei dintâi, luminând şi ajutând pe ceilalţi, Biserica oferă serviciile sale celor care sunt preocupaţi de destinul căsătoriei şi al familiei.

În mod deosebit, Biserica se adresează tinerilor care sunt gata să înceapă drumul spre căsătorie şi viaţa de familie, cu scopul de a le deschide noi orizonturi, ajutându-i să descopere frumuseţea şi măreţia chemării la dragoste şi la slujirea vieţii ^[3].

- Familia, calea Bisericii

Omul este calea Bisericii. Prin această expresie, voiam să evoc, înainte de toate, nenumăratele drumuri de-a lungul cărora umblă omul şi voiam, în acelaşi timp, să subliniez dorinţa profundă a Bisericii de a-l însoţi în acest parcurs pe drumurile existenţei sale pământeşti. Biserica ia parte la bucuriile şi la speranţele, la tristeţile şi la angoasele parcursului zilnic al oamenilor, având convingerea intimă că însuşi Cristos a trimis-o pe toate aceste căi: el este cel care l-a încredinţat pe om Bisericii, care l-a încredinţat ca drum al misiunii şi slujirii ei.

Dintre aceste numeroase căi, familia este prima şi cea mai importantă: este un drum comun, fiind, în acelaşi timp, deosebit, absolut unic, aşa cum fiecare om este unic; un drum de care fiinţa omenească nu se poate îndepărta. Într-adevăr, ea vine în mod normal în lume în sânul unei familii; putem, deci, spune că datorează acestei familii însuşi faptul de a exista ca om. Când familia lipseşte, în persoana care vine pe lume se creează o carenţă îngrijorătoare şi dureroasă, care-l va marca apoi toată viaţa. Biserica se apleacă cu afectuoasă solicitudine asupra celor ce trăiesc o astfel de situaţie, căci ea cunoaşte bine rolul fundamental pe care familia e chemată să-l îndeplinească. Mai ştie şi că, în mod normal, omul îşi părăseşte familia pentru a-şi împlini chemarea sa, dar într-un nou nucleu familial. Chiar dacă alege să rămână singur, familia rămâne, ca să zicem aşa, orizontul lui existenţial, comunitatea fundamentală în care se înrădăcinează toată reţeaua relaţiilor lui sociale, de la cele mai imediate şi apropiate până la cele mai îndepărtate. Nu vorbim oare de familie umană când ne referim la mulţimea oamenilor care trăiesc în lume?

Familia îşi are originea în însăşi iubirea Creatorului pentru lumea creată, cum se spune deja "la început", în cartea Genezei (1,1). În Evanghelie, Isus o confirmă pe deplin: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut" (In 3,16). Fiul unul-născut, consubstanţial cu Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din lumină, a intrat în istoria oamenilor prin familie. "Prin întrupare, Fiul însuşi al lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti... a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat". Dacă, aşadar, Cristos "îl dezvăluie pe om omului în mod deplin", o face mai întâi prin familia în care a ales să se nască şi să crească. Ştim că Răscumpărătorul a rămas ascuns la Nazaret o mare parte a vieţii sale, "supus" (Lc 2,51), ca "Fiu al omului", Mariei, mamei sale, şi lui Iosif, lemnarul. Această "ascultare" filială nu e oare prima expresie a ascultării de Tatăl său "până la moarte" (Fil 2,8), prin care a răscumpărat lumea?

Misterul divin al întrupării Cuvântului are, deci, o legătură strânsă cu familia umană. Şi această legătură este valabilă nu doar pentru familia de la Nazaret, ci, într-un fel, pentru oricare familie, într-un mod analog cu ceea ce spune Conciliul al II-lea din Vatican despre Fiul lui Dumnezeu care, prin Întrupare, "s-a unit, într-un fel, cu orice om". Urmându-l pe Cristos "venit" în lume "să slujească" (Mt 20, 28), Biserica este de părere că slujirea familiei e una dintre îndatoririle sale esenţiale. În acest sens, atât omul, cât şi familia constituie "calea Bisericii" ^[4].

-  Bunul preţios al căsătoriei şi familiei

Biserica, luminată de darul credinţei care o face să cunoască întreg adevărul despre bunul preţios al căsătoriei şi al familiei, precum şi înţelesul lor adânc, simte încă o dată datoria grabnică de a vesti tuturor evanghelia, adică vestea cea bună, dar, mai ales, acelora care sunt chemaţi şi se pregătesc pentru căsătorie, cât şi tuturor soţilor şi părinţilor întregii omeniri.

Biserica este profund convinsă că numai prin acceptarea evangheliei se poate realiza pe deplin orice speranţă pe care omul şi-o pune legitim în căsătorie şi familie.

Voite de Dumnezeu prin însuşi actul creaţiei, căsătoria şi familia sunt destinate intrinsec spre a se împlini în Cristos şi au nevoie de harul său pentru a fi vindecate de rănile păcatului şi pentru a fi readuse la începutul lor, adică la cunoaşterea deplină şi împlinirea integrală a planului lui Dumnezeu.

Într-un moment istoric în care familia este supusă unor forţe ce încearcă s-o distrugă sau s-o deformeze, Biserica - conştientă de faptul că binele societăţii este legat strâns de binele familiei - simte că e de datoria ei arzătoare şi urgentă să vestească tuturor planul lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, asigurându-i deplina vitalitate şi promovarea umană şi creştină, contribuind în felul acesta la reînnoirea societăţii şi a poporului lui Dumnezeu ^[5].

- Situaţia familiei în lumea de azi

Situaţia în care se află azi familia prezintă aspecte pozitive şi negative: pentru unii, familia este semnul mântuirii pe care Cristos o desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii, familia este semnul refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu.

Pe de o parte, într-adevăr, se constată cea mai vie conştiinţă a libertăţii personale, o mai mare atenţie la calitatea relaţiilor interpersonale în viaţa matrimonială, la promovarea demnităţii femeii, la procreare responsabilă şi la educarea copiilor. La fel, găsim conştiinţa necesităţii că trebuie să se dezvolte relaţii între familii pentru ajutor spiritual şi material reciproc, pentru redescoperirea misiunii ecleziale proprie familiei şi pentru construirea unei societăţi mai drepte. Pe de altă parte, nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare a unor valori fundamentale: o concepţie teoretică şi practică greşită despre independenţa soţilor unul faţă de altul; grave ambiguităţi faţă de raporturile de autoritate între părinţi şi copii; greutăţi concrete pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor; numărul crescând al divorţurilor, plaga avorturilor şi recurgerea mereu tot mai crescândă la sterilizare şi instaurarea unei adevărate mentalităţi anticoncepţionale.

La baza acestor fenomene negative stă adesea o eroare cu privire la ideea şi experienţa libertăţii, concepută nu ca o capacitate de realizare a adevărului prevăzut de planul lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, ci ca o forţă de afirmare autonomă, nu rareori împotriva altora, pentru propria bunăstare egoistă.

Merită atenţia noastră şi faptul că, în ţările din aşa-zisa Lume a Treia, familiilor le lipsesc fie mijloacele fundamentale de viaţă, cum sunt hrana, munca, locuinţa, medicamentele, sau chiar libertăţile cele mai elementare. În ţările mai bogate, în schimb, bunăstarea excesivă şi mentalitatea consumistă, paradoxal unită cu o oarecare îngrijorare şi nesiguranţă pentru viitor, toate acestea îndepărtează de la soţi generozitatea şi curajul de a dărui alte vieţi omeneşti. În felul acesta, viaţa este concepută nu ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se apere.

Situaţia istorică în care trăieşte familia se prezintă, deci, ca un amestec de lumini şi umbre ^[6].

- Dreptul la viaţă şi la sănătate

Cu ocazia acestui curs de formare permanentă, sunteţi invitaţi să revedeţi şi să aprofundaţi experienţele voastre, angajamentele, cercetările şi metodele voastre, în care se simte nevoia unui suflu nou şi a unei orientări sigure: punctul de referinţă al muncii voastre se află în cuvântul lui Dumnezeu şi în magisteriul Bisericii, care, în baza revelaţiei creştine, nu a încetat niciodată să proclame şi să promoveze drepturile sfinte ale vieţii şi ale sănătăţii, care sunt specifice fiecărui om. În legătură cu acestea, Vechiul Testament se exprimă în termeni convingători: "Şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul său" (Gen 9,5-6).

Un asemenea respect al vieţii este propus din nou în mod clar, cu accente înnoite, dar nu cu un angajament mai slăbit, de către Noul Testament. Tânărului bogat, care îl întreabă pe Isus care sunt poruncile principale pentru a intra în viaţă, Isus îi răspunde arătându-i că prima datorie este "Să nu ucizi" (Mt 19,18).

Fidelă acestei tradiţii biblice, Biserica s-a străduit mereu de-a lungul secolelor să apere viaţa umană. Conciliul al II-lea din Vatican a spus: "Domnul vieţii a încredinţat oamenilor misiunea foarte înaltă de a proteja viaţa: misiune care trebuie să fie îndeplinită omeneşte"^[7].

- Progresul ştiinţific să respecte demnitatea omului

Obiectul specific al reflecţiilor voastre din timpul acestui congres a fost problema malformaţiilor deja în act în fiinţa concepută şi cea a diferitelor tehnici la care se poate recurge cu scopul de a le identifica şi a le vindeca cât mai repede posibil. Această temă ţine doar de competenţa voastră.

Mie îmi revine aici misiunea de a atrage atenţia asupra unor valori morale de fond, la care trebuie să recurgem în mod constant, dacă se doreşte evitarea faptului ca progresele în domeniul ştiinţei să devină înspăimântătoare regrese în sectorul uman.

Din acest punct de vedere, trebuie să reafirmăm, înainte de toate, sfinţenia funcţiei procreative, prin care bărbatul şi femeia colaborează cu Dumnezeu în ordinea răspândirii vieţii umane după planurile economiei sale transcendente. Nu este cazul să repet aici ceea ce am scris în îndemnul apostolic Familiaris consortio în legătură cu această temă. Dar nu pot să nu repet cu putere condamnarea severă, înrădăcinată în legea naturală, a oricărui atentat la viaţa celui nevinovat: fiinţa umană care creşte în sânul matern este cel nevinovat prin excelenţă.

De aceea, este clar faptul că cercetările endouterine, care au menirea de a identifica din timp embrionii şi fetuşii afectaţi de boli ereditare cu scopul de a-i elimina repede prin avort, trebuie considerate ca viciate în originea lor şi, ca atare, de neadmis din punct de vedere moral. La fel este inacceptabilă orice formă de experiment pe fetus ce poate să dăuneze integrităţii sau să înrăutăţească mediul lui de viaţă, cu excepţia cazului în care este vorba despre o încercare extremă de a-l salva de la o moarte sigură, deoarece este valabil şi pentru el principiul general ce interzice instrumentalizarea unei fiinţe umane în avantajul ştiinţei sau al bunăstării cuiva.

Aşadar, care sunt criteriile din care trebuie să se inspire operatorul sanitar doritor să-şi modeleze comportamentul său după valorile fundamentale ale normei morale? Înainte de orice, trebuie să analizeze cu atenţie eventualele consecinţe negative pe care le poate avea asupra fiinţei concepute folosirea necesară a unei anumite tehnici de cercetare şi să evite recurgerea la proceduri de diagnostic dacă nu are suficiente garanţii cu privire la finalitatea lor onestă şi la caracterul lor în mod substanţial inofensiv. Iar dacă, aşa cum deseori se întâmplă în alegerile umane, trebuie asumat un coeficient de risc, trebuie să aibă grijă şi să verifice ca acesta să fie justificat de o adevărată urgenţă a diagnosticului şi de importanţa rezultatelor care pot fi obţinute cu ajutorul acestuia, spre binele fiinţei concepute.

Apoi, după ce se constată prezenţa unei malformaţii, operatorul sanitar trebuie să folosească toate mijloacele terapeutice sigure care sunt disponibile în momentul cercetării. Deci, nu doar terapiile medicale în uz deja, dar şi, evident când pregătirea i-o permite, acele intervenţii chirurgicale recente care, în baza informaţiile publicate în cadrul congresului vostru, dau rezultate cu adevărat importante. Hotărârea cu privire la folosirea tratamentului chirurgical sau la renunţarea la acest tratament şi alegerea, eventual, a unei modalităţi de intervenţie, ca şi a unei tehnici concrete ce trebuie folosită în timpul acesteia, sunt probleme pe care operatorul sanitar trebuie să le rezolve în funcţie de ştiinţă şi de propria conştiinţă, având grijă să se asigure de faptul că intervenţia este necesară cu adevărat, consimţită liber de către părinţi şi, ca normă, poate oferi mai multe probabilităţi de reuşită decât cele contrare.

Principiile morale amintite mai sus nu constituie - voi o ştiţi bine - un obstacol în calea progresului ştiinţific, care vrea să fie şi progres al omului văzut în lumina demnităţii superioare a destinului său transcendent. Unul dintre cele mai grave riscuri ce ameninţă epoca noastră este, într-adevăr, "divorţul" dintre ştiinţă şi morală, dintre posibilităţile oferite de o tehnologie proiectată către orizonturi tot mai uimitoare şi normele morale ce provin dintr-o natură mereu mai mult neglijată. Este necesar faptul ca toate persoanele responsabile să fie de acord în a reafirma prioritatea eticii în raport cu tehnica, primatul persoanei în raport cu lucrurile, superioritatea spiritului faţă de materie. Numai cu această condiţie progresul ştiinţific, care din multe puncte de vedere ne entuziasmează, nu se va transforma într-un fel de Moloch modern care îi devorează pe adepţii săi nesocotiţi.

"Omul întrece omul la infinit", a scris Pascal. Această intuiţie, la care raţiunea poate să ajungă doar cu ajutorul mijloacelor sale, este întărită de credinţă, care spune că omul este capodopera Creatorului, reînnoit prin sângele lui Cristos şi chemat să intre pentru totdeauna în familia fiilor lui Dumnezeu ^[8].

- Cum trebuie îngrijită şi protejată familia

Familia este primul ambient vital, pe care omul îl întâlneşte venind în lume, iar experienţa sa rămâne decisivă pentru totdeauna. De aceea, este important să o îngrijim şi să o protejăm, ca să-şi poată îndeplini cum se cuvine datoriile specifice, care i-au fost recunoscute şi încredinţate de către natură şi de către revelaţia divină. Ea este locul iubirii şi al vieţii, chiar şi mai mult, este locul unde iubirea generează viaţa, fiindcă fiecare dintre aceste două realităţi nu ar fi autentică dacă nu ar fi însoţită de cealaltă. Iată de ce creştinismul şi Biserica dintotdeauna le apără şi le aşază într-o relaţie reciprocă. În această privinţă, rămâne adevărat ceea ce predecesorul meu, marele papă Paul al VI-lea, vestea cu putere în primul său mesaj de Crăciun transmis prin radio în 1963:

S-a încercat uneori să se recurgă la remedii care trebuie considerate mai nefaste decât răul, dacă ele constau în a atenta la rodnicia vieţii prin mijloace pe care etica umană şi creştină trebuie să le califice ca ilicite. În loc să sporească pâinea pe masa omenirii înfometate, cum ar putea să o facă astăzi dezvoltarea producţiei moderne, unii se gândesc să micşoreze prin metode contrare bunului simţ numărul celor ce stau la masă. Lucrul acesta nu este demn de o civilizaţie.

Îmi însuşesc în întregime aceste cuvinte şi aş vrea să le întăresc mai mult, de vreme ce, de când au fost rostite şi până astăzi, se poate spune că situaţia s-a agravat şi că (pentru a fi schimbată) este nevoie de angajarea responsabilă şi concretă a tuturor oamenilor de bună voinţă, la orice nivel al convieţuirii civile ^[9].

- Biserica crede în familie şi o apără

Biserica crede în familie. Ştie că ea "posedă şi în zilele noastre energii formidabile, capabile să-l smulgă pe om din anonimat, din procesul de masificare şi de pierdere a personalităţii", la care deseori conduce dezvoltarea modernă. Biserica trebuie să-şi asume misiunea de a trezi convingeri şi de a oferi ajutoare concrete în toate acele sectoare în care familia este mai ameninţată. Lucrul acesta este valabil, în special, în sectorul reglementării naşterilor, care a devenit una dintre problemele cele mai delicate şi mai urgente pentru familiile de astăzi. Tocmai în acest sector voi desfăşuraţi o lucrare excelentă. De aceea, vă mulţumesc şi vă încurajez să continuaţi eforturile voastre, care reprezintă un răspuns concret şi eficient la ceea ce am scris în Familiaris consortio:

Biserica nu poate să nu pretindă cu tărie reînnoită responsabilitatea acelora - medici, specialişti, consultori pentru viaţa de căsătorie şi soţi - care îi pot ajuta efectiv pe soţi ca, trăind iubirea lor, să respecte structura şi finalităţile actului conjugal ce exprimă această iubire. Lucrul acesta înseamnă o angajare generoasă, decisivă şi sistematică pentru a cunoaşte, stima şi aplica metodele naturale de reglementare a fertilităţii.

Ne aflăm în faţa unei misiuni imense: tot mai multe mijloace anticoncepţionale invadează lumea, susţinute prin mari eforturi economice, care se sprijină pe motive greu de mărturisit şi din care este absent orice fel de respect faţă de om şi faţă de valorile sale mai adânci. Cu mult curaj, Biserica s-a dat de partea iubirii umane, a vieţii şi a valorilor pe care acestea le implică. Există oameni de ştiinţă, curajoşi şi capabili, care, cu răbdare şi competenţă, treptat, descoperă căi bazate pe analiza foarte atentă a caracteristicilor sexualităţii umane, ce par să fie compatibile cu exigenţele castităţii matrimoniale şi apte să favorizeze o convieţuire conjugală armonioasă şi senină, fiindcă ţin cont şi de principiile fundamentale ale Bisericii.

În consecinţă, munca de investigare, perfecţionare şi de predare a metodelor naturale de reglementare a fertilităţii este de mare importanţă. De aceea, vreau să adresez un cuvânt de încurajare tuturor acelora care lucrează în acest sector, îndemnându-i să nu înceteze cercetările lor. Este necesar faptul ca diferitele grupuri angajate în această muncă nobilă să aprecieze această lucrare şi să comunice altora experienţele şi rezultatele, evitând cu orice preţ tensiunile şi suspiciunile ce ar putea să ameninţe această activitate atât de importantă şi atât de grea. De vreme ce condiţiile cuplurilor sunt foarte diferite din cauza diversităţii culturilor, raselor, situaţiilor personale etc., este providenţial faptul că există metode diferite, capabile să răspundă mai bine la situaţii aşa de variate. Şi pentru acest motiv, este bine ca specialiştii în astfel de probleme să cunoască câteva metode pe care să le sugereze sau să le explice altora, dacă este necesar, cu ajutorul unui cuplu concret. Biserica, prin cuvântul meu, vă mulţumeşte pentru activitatea ce o desfăşuraţi şi vă încurajează să o continuaţi. Fără să-şi însuşească o metodă anume, Biserica se limitează la vestirea cu tărie a principiilor fundamentale în această materie şi îi încurajează, într-un mod cât mai eficient posibil, pe toţi cei care, cu generozitate şi fideli acestor principii, lucrează pentru a face în aşa fel încât asemenea principii să fie actualizate în concret.

Treptat, prin munca tăcută a unor persoane izolate şi prin mărturia vie a cuplurilor şi familiilor ce trăiesc bucuria unei experienţe de iubire creştină generoasă şi deschisă vieţii, se construieşte omenirea nouă, la care Domnul ne cheamă ca popor al său şi la care toţi oamenii aspiră, chiar fără să o ştie ^[10].

- Trăirea iubirii conjugale în adevărul său

Aşa după cum există o gravă responsabilitate a omului faţă de orice valoare etică, la fel, şi faţă de iubirea conjugală. Primii responsabili ai iubirii lor conjugale sunt soţii, în sensul că ei sunt chemaţi să o trăiască în adevărul său întreg. Biserica îi ajută în acest angajament iluminând conştiinţa lor şi asigurând, prin sacramente, puterea necesară voinţei pentru a alege binele şi a se feri de rău.

Totuşi, nu pot să trec sub tăcere faptul că nu puţini, astăzi, nu-i ajută pe soţi în această gravă responsabilitate ce le revine lor, ci le pun numeroase piedici.

În această privinţă, fiecare om, care a înţeles frumuseţea şi demnitatea iubirii conjugale, nu poate să rămână indiferent în faţa încercărilor ce se fac acum de a considera legătura conjugală, cu toate consecinţele sale, ceva egal cu o convieţuire de fapt. Această echivalare este nedreaptă; distruge una dintre valorile fundamentale pe care se sprijină orice convieţuire civilă - preţuirea căsătoriei - şi deformează generaţiile tinere, care sunt tentate astfel să aibă un concept şi să trăiască o experienţă de libertate, ce sunt distorsionate în însăşi rădăcina lor.

În plus, soţii pot fi împiedicaţi serios în efortul de a pune în practică angajamentul lor de a trăi corect iubirea conjugală de mentalitatea hedonistă din zilele noastre, de mass-media, de ideologii şi de practici contrare Evangheliei; dar lucrul acesta se poate verifica, şi cu urmări într-adevăr grave şi de fărâmiţare, când doctrina enciclicei este pusă în discuţie, aşa cum s-a întâmplat uneori, chiar de către anumiţi teologi şi păstori de suflete. Într-adevăr, această atitudine poate introduce îndoială în legătură cu o învăţătură care pentru Biserică este sigură, întunecând astfel înţelegerea unui adevăr care nu poate fi pus în discuţie. Avem aici nu un semn de "înţelegere pastorală", ci de neînţelegere a binelui adevărat al persoanelor. Adevărul nu poate fi măsurat de opinia majorităţii.

Intenţia manifestată de congresul vostru de a introduce reflecţia cu un caracter mai tehnic şi ştiinţific asupra controlului natural al fertilităţii în contextul unor ample reflecţii teologice, filozofice şi etice, trebuie să fie subliniată şi apreciată. Un alt mod de a slăbi în soţi simţul responsabilităţii faţă de iubirea lor conjugală este, într-adevăr, acela de a răspândi informaţia cu privire la metodele naturale, dar lipsită de necesara formare a conştiinţelor. Tehnica nu rezolvă problemele etice, pur şi simplu, pentru că nu poate să facă persoana umană mai bună. Educaţia la castitate este un moment care nu poate fi înlocuit de nimic altceva. Iubirea conjugală este posibilă numai atunci când bărbatul şi femeia au ajuns la o adevărată armonie în străfundul personalităţii lor.

La douăzeci de ani de la publicarea enciclicei, se poate vedea bine că norma morală pe care o propune nu este doar spre apărarea bunătăţii şi a demnităţii iubirii conjugale şi, deci, în apărarea binelui persoanei soţilor. Ea are o importanţă etică şi mai vastă. Într-adevăr, logica profundă a actului contraconcepţional, rădăcina sa ultimă, pe care Paul al VI-lea a identificat-o în mod profetic, sunt acum evidente. Care logică? Care rădăcină?

Logica împotriva vieţii: în aceşti douăzeci de ani, numeroase state au renunţat la demnitatea lor de a fi în apărarea vieţii umane nevinovate, adoptând legislaţii avortiste. Un masacru adevărat de fiinţe nevinovate are loc zilnic în lume.

Care rădăcină? Este revolta împotriva lui Dumnezeu creator, unicul Stăpân al vieţii şi al morţii persoanelor umane: este nerecunoaşterea lui Dumnezeu ca Dumnezeu; este încercarea, profund absurdă, de a zidi o lume în întregime fără Dumnezeu.

În enciclica Humanae vitae, papa Paul al VI-lea îşi exprima certitudinea de a contribui, prin apărarea moralei conjugale, la instaurarea unei civilizaţii cu adevărat umane. La douăzeci de ani distanţă de la publicarea documentului, nu lipsesc confirmări ale faptului că acea convingere era întemeiată. Este vorba de confirmări verificabile nu doar de către cei credincioşi, ci de către orice om care se gândeşte la soarta omenirii, deoarece oricine poate vedea la ce consecinţe am ajuns, neascultând de legea sfântă a lui Dumnezeu.

Angajamentul vostru - ca şi acela al tuturor persoanelor de bună voinţă - este un semn de speranţă nu doar pentru Biserică, ci pentru întreaga omenire ^[11].

- Familia - "sanctuar al vieţii"

Înlăuntrul "poporului vieţii şi pentru viaţă" e decisivă răspunderea familiei: e o responsabilitate ce izvorăşte din însăşi natura ei - de a fi comunitate de viaţă şi de iubire, bazată pe căsătorie - şi din misiunea ei de a "ocroti, dezvălui şi împărtăşi iubirea". Este în cauză însăşi iubirea lui Dumnezeu, ai cărei colaboratori şi interpreţi sunt constituiţi părinţii în transmiterea vieţii şi educarea ei conform cu planul său de Tată. Este, aşadar, iubirea care se face gratuitate, primire, dăruire: în familie, fiecare e recunoscut, respectat şi cinstit pentru că e persoană şi, dacă cineva are mai mare nevoie, grija faţă de el e cu atât mai intensă şi mai atentă.

Familia e implicată în întregul arc de existenţă al membrilor săi, de la naştere până la moarte. Ea este cu adevărat sanctuarul vieţii..., locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care e expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri umane autentice. De aceea, este hotărâtor şi de neînlocuit rolul familiei în construirea culturii vieţii ^[12].

Note