FAMILIA

FAMILIA CA FORMĂ DE REZISTENŢĂ LA IDEOLOGII
Introducere în operele de tinereţe ale lui Karol Wojtyla
Pr. conf. dr. Wilhelm Dancă (Iaşi)

Învăţătura papei Ioan Paul al II-lea despre rolul familiei în creşterea şi formarea omului adevărat, care este omul educat, are rădăcini în activitatea sa pastorală desfăşurată în Biserica poloneză de sub regimul totalitar comunist, precum şi în lucrările sale literare şi filozofice publicate înainte de a fi ales ca succesor al sfântului apostol Petru la cârma Bisericii Catolice. Lecţia despre familie învaţată de papa acasă la el cuprinde multe capitole interesante, însă două dintre ele merită să fie amintite aici, pentru că fac trimitere la un adevăr valabil şi astăzi, şi anume familia bine formată poate rezista la presiunile oricărei ideologii - politice, economice, sociale etc. Astfel, în primul rând, familia este prima şcoală de umanism autentic, deci omul integral poate fi salvat de ameninţarea pericolelor ideologice, sociale, economice dacă are parte de o familie bună, şi în al doilea rând, familia se bazează şi se hrăneşte dintr-o iubire responsabilă.

Nu trebuie uitat faptul că cel care vorbeşte despre valoarea familiei este un preot romano-catolic, adică un bărbat celibatar, iar motivele care îl determină să promoveze importanţa vieţii de familie izvorăsc din evanghelie şi din contactul direct cu tinerii ce se pregătesc pentru căsătorie sau cu familiile deja constituite.

1. Experienţa mediată şi evanghelia

Vorbind despre pătimirea şi crucea lui Isus, sfântul Augustin spune că, în cazul Domnului răstignit, dar şi al ucenicului care crede în el, iubirea este totuna cu suferinţa: "amor meus pondus meum!" Păstrând proporţiile şi aplicând aceste cuvinte la grija pastorală a lui Ioan Paul al II-lea faţă de familie, putem spune acelaşi lucru: "familia este iubirea şi suferinţa sa", sau "pentru că o iubeşte, suferă pentru familie".

Avem cel puţin două motive pentru care susţinem acest punct de vedere: mai întâi, papa însuşi nu a avut parte de o familie normală cu o viaţă normală, în sensul că la vârsta de 9 ani o pierde pe mama sa, iar la 21 de ani rămâne orfan şi de tată; apoi, ca preot tânăr a cunoscut bine problemele cu care se confruntă familia, fiindcă şi-a început activitatea pastorală în mijlocul studenţilor pentru care întemeierea unei familii era un lucru important, dar şi mai târziu, ca episcop auxiliar şi ca arhiepiscop de Cracovia, a rămas mereu aproape de familii şi a văzut că demnitatea acestei instituţii nu se bucura peste tot de aceeaşi strălucire, căci era întunecată de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării. În plus, condiţiile economice, socio-psihologice şi politice din Polonia sub regimul comunist provocau în multe familii perturbări deloc neglijabile ^[237]. În această perioadă, aşadar, papa a învăţat să preţuiască iubirea umană din cadrul familiei, însuşindu-şi o idee antropologică foarte importantă, şi anume că demnitatea integrală a omului se cultivă în familie mai întâi, familia fiind prima şcoală de umanism adevărat.

Şi ar mai fi un motiv pentru care putem spune că, în cazul lui Ioan Paul al II-lea, familia este iubire şi, în acelaşi timp, cruce. Dacă privim la câte eforturi a făcut pentru a salva familia din criza prin care trece acum în vremurile noastre, pe de o parte, iar pe de alta, la rezultatele obţinute, papa ar avea tot dreptul să spună că "familia" este o cruce în pontificatul său. Însă, datorită convingerii lui că omul este în mod potenţial bun şi că, oricât de multe şi de grave ar fi rătăcirile pe care le traversează acum, în cele din urmă se va întoarce pe calea vieţii adevărate voite de către Dumnezeu, papa nu se dă bătut şi continuă să vestească cu mult curaj că "viitorul omului trece prin familie".

Într-adevăr, omul este tema principală a filozofiei lui Karol Wojtyla, dar interesul său ştiinţific (filozofic şi teologic) este marcat întotdeauna de chemarea sa preoţească. Numai dacă ţinem cont de aceste lucruri, ne avertizează card. Joseph Ratzinger, putem să înţelegem cum contribuţia sa la elaborarea constituţiei conciliare privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et spes), al cărei text este axat pe grija faţă de om, a devenit o experienţă hotărâtoare pentru viitorul papă ^[238]. Calea Bisericii este omul. Aceasta este lecţia pe care papa a învăţat-o în Polonia şi pe care a purtat-o în bagajele sale pastorale şi intelectuale venind la Roma.

Prima consecinţă a acestei lecţii constă în faptul că problematica legată de teologia morală

a devenit centrul interesului său teologic. Dar şi această disciplină era o predispoziţie umană importantă cu privire la misiunea de păstor suprem al Bisericii. De fapt, criza orientării filozofice se manifestă din punct de vedere teologic mai ales drept criză a normei teologico-morale. Aici se găseşte legătura dintre filozofie şi teologie, podul care leagă cercetarea-raţională despre om şi misiunea teologică, şi legătura este atât de evidentă încât nu poate fi ocolită. Unde se prăbuşeşte metafizica veche, acolo poruncile divine îşi pierd legătura lor interioară; în cazul acesta, creşte ispita de a le reduce doar la planul istoric-cultural. Wojtyla a învăţat de la Scheler să cerceteze, cu o sensibilitate umană până acum necunoscută, esenţa fecioriei, a căsătoriei, a maternităţii şi paternităţii, limbajul corpului şi, în consecinţă, esenţa iubirii. A asumat în gândirea sa descoperirile noi ale personalismului, dar tocmai în felul acesta a şi învăţat să înţeleagă din nou că, de fapt, trupul însuşi vorbeşte, că lucrurile create vorbesc şi ne trasează drumurile de urmat. Gândirea epocii moderne a deschis pentru teologia morală o dimensiune nouă, iar Wojtyla a descoperit-o îmbinând reflecţia şi experienţa, vocaţia pastorală şi speculativă, şi a înţeles legătura ei de unitate cu temele mari ale tradiţiei ^[239].

Aşadar, pentru a înţelege învăţătura papei Ioan Paul al II-lea despre familie, trebuie să ţinem cont şi de activitatea sa profesor de etică filozofică în timpul regimului comunist, căruia i s-a opus respingând interpretarea pe care o dădea acest regim în legătură cu omul - omul este rezultatul relaţiilor de producţie ^[240]. Dar, totodată, trebuie avută în vedere şi lucrarea sa pastorală printre tinerii studenţi din acel timp. În legătură cu această chestiune, în cartea Iubire şi responsabilitate, Karol Wojtyla spune, printre altele, că rezultatul analizelor sale provine din două izvoare, iar pentru a pătrunde legătura dintre ele, trebuie să ţinem seama şi de faptul că autorul este preot. Însă aici se iveşte o problemă, precizează autorul. Destul de des, li se refuză preoţilor competenţa când e vorba să se pronunţe asupra temelor legate de familie: iubirea conjugală, maternitatea şi paternitatea responsabilă etc. "Şi asta fiindcă ei nu intră personal în contact cu aceste teme, aşa cum o fac laicii căsătoriţi; preoţii nu au experienţă proprie în acest domeniu. De aceea, trebuie să subliniem că unul dintre cele două izvoare ale cărţii de faţă este tocmai experienţa. O experienţă mediată, pe care o furnizează activitatea pastorală". Totuşi, funcţia pe care o joacă experienţa aici nu este exclusivă şi unică. "Având în vedere tocmai situaţia autorului, în afara experienţei sau oarecum chiar prin experienţa pastorală, a acţionat cel de-al doilea izvor. Acest izvor superior este evanghelia şi, în prelungirea ei, învăţătura Bisericii"^[241].

Aceste izvoare configurează cumva personalitatea preotului, episcopului şi cardinalului Karol Wojtyla şi fundamentează adevărul spuselor sale în legătură cu tema familiei. Despre ele, papa ne vorbeşte în mai multe rânduri. De exemplu, referindu-se la învăţătura despre dragostea responsabilă şi liberă, papa scrie în cartea Să trecem pragul speranţei din 1994: "Am preluat-o din enciclica Humanae vitae a veneratului meu predecesor Paul al VI-lea, şi pe care, încă mai înainte, o deprinsesem de la tinerii mei interlocutori, soţi şi viitori soţi, pe când scriam Iubire şi responsabilitate. După cum am spus, ei mi-au fost educatorii în acest domeniu" ^[242].

Relaţiile cu tinerele perechi de soţi şi cu poveştile lor de dragoste au durat mai mult de treizeci de ani, iar Karol Wojtyla a reţinut un lucru relativ simplu din viaţa familiilor, dar greu de păstrat în practică, şi anume că familia se sprijină pe iubire, iar adevărata iubire umană înseamnă dăruire de sine. "Dragostea nu e ceva care se învaţă, şi totuşi nimic nu trebuie să constituie în mai mare măsură obiect de învăţare! Tânăr preot fiind", spune papa, "am învăţat să iubesc dragostea omenească. Iată una dintre temele fundamentale asupra căreia mi-am concentrat sacerdoţiul, slujirea la amvon, în confesional şi chiar cuvântul scris. Dacă iubim iubirea umană, ia naştere şi necesitatea vie de a ne angaja toate forţele în slujba minunatei iubiri" ^[243].

2. Lecţia Bisericii poloneze

Pe când era vicar la biserica Sfântul Florian şi capelan universitar, tânărul preot Karol Wojtyla a înfiinţat un grup de bărbaţi şi de femei, printre care se aflau şi numeroase perechi de soţi împreună cu fiii şi nepoţii lor, un grup care s-a numit mai întâi Rodzinka (familia mică), apoi Paczka (pachetul) şi, în cele din urmă, pe măsură ce numărul membrilor creştea ajungând până la aproximativ două sute de persoane, s-a definit ca Œrodowisko ("ambient" sau milieu, în franceză). Rodzinka, care s-a întrunit pentru prima dată în seara zilei de 2 februarie 1951, împreună cu celelalte grupuri de studenţi călăuzite de Wojtyla, avea în program activităţi clandestine, reprezentând o nouă mişcare de rezistenţă ce reuşea să coaguleze câteva insule de libertate într-o mare totalitară^[244]. Evenimentul cel mai important din vieţile acelor tineri era căsătoria. De fapt, la scurt timp după înfiinţare, în interiorul mişcării Œrodowisko s-au născut mai multe iubiri. Şase dintre tinerii care formau nucleul grupului Rodzinka s-au căsătorit. Wojtyla a organizat zile separate de rugăciune şi de reculegere pentru fiecare pereche în parte, apoi i-a căsătorit. Pentru Karol Wojtyla, iubirea era adevărul din centrul condiţiei umane, iar iubirea înseamnă întotdeauna dăruire de sine, nu afirmare de sine. Iată ce scrie într-o scrisoare din decembrie 1956, adresată unei tinere care voia să se căsătorească la vârsta de 20 de ani:

Fiecare... trăieşte, mai ales, din iubire. Puterea de a iubi cu adevărat, nu marea putere intelectuală, constituie partea cea mai adâncă a unei personalităţi. Nu este întâmplător faptul că cea mai mare poruncă este iubirea. Iubirea adevărată ne scoate afară din noi înşine pentru binele altora, pentru a ne consacra cauzei omului, poporului şi, mai ales, lui Dumnezeu. Căsătoria are sens... dacă oferă prilejul unei asemenea iubiri, dacă evocă puterea şi necesitatea de a iubi în felul acesta, dacă ne scoate afară din carapacea individualismului (de multe feluri) şi a egocentrismului. Nu este suficient doar să acceptăm o asemenea iubire. De multe ori este necesar să sprijinim formarea ei^[245].

Când au început să apară copiii în acele familii de curând închegate, preotul Wojtyla acorda fiecărei viitoare mame, înainte de naştere, o zi de reculegere. Apoi boteza nou-născuţii şi mergea să binecuvânteze casele lor. Lucrul acesta l-a făcut tot timpul cât a fost la Cracovia, atât ca preot vicar, cât şi ca episcop şi cardinal. "Întotdeauna avea timp", îşi aminteşte o tânără mamă, "ştia că botezul înseamnă să vii acasă, să rămâi puţin cu familia, să binecuvântezi copilul care doarme în pătuţ. Nu trebuia să-i ceară nimeni aşa ceva, el voia să facă lucrul acesta"^[246].

Mişcarea Œrodowisko, bărbaţii şi femeile care făceau parte din ea, vieţile lor reprezentau podul de legătură dintre Karol Wojtyla şi lumea reală în care trăiau ceilalţi oameni a căror preocupare era aceea de a găsi o posibilitate de trăire în spiritul credinţei lor creştine. Ideile pe care Wojtyla le propunea în mişcarea Œrodowisko sunt rezumate în cinci teme dezbătute în cadrul unor exerciţii spirituale pentru studenţi ţinute în anul 1954:

1) Viaţa nu se împarte în două părţi distincte: serioasă şi frivolă, adevărată şi lipsită de semnificaţie. Trebuie să rezistăm la ispita contemporană de a fragmenta viaţa sau de a reduce chestiunea adevărului la o problemă secundară. "Metoda împărăţiei lui Dumnezeu este metoda adevărului", de aceea, "omul trebuie să fie pregătit să corespundă realităţii sub toate aspectele";

2) Creştinismul nu se referă doar la sacristie şi la altar, după cum nu este ceva abstract. "Împărăţia lui Dumnezeu vestită de Cristos nu este doar teorie... ci o chemare la acţiune";

3) Isus Cristos nu este un Dumnezeu care simulează faptul de a fi om; Isus Cristos este întruparea unui Dumnezeu care pătrunde până în adâncurile dramei condiţiei umane. "Un singur om a trăit puterea sfinţeniei lui Dumnezeu: Isus Cristos. El a luat asupra sa greutatea vinovăţiei omului şi a dus-o în faţa lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului, pe de o parte, şi sfinţenia lui Dumnezeu, pe de alta, l-au făcut să se jertfească şi să se unească cu Dumnezeu. Lucrul acesta explică misterul din grădina Ghetsemani şi de pe Golgota";

4) Iubirea nu înseamnă "realizarea" de sine prin instrumentalizarea aproapelui. Iubirea înseamnă dăruire de sine altuia, pentru binele altuia, şi acceptarea celuilalt ca un dar;

5) Paradoxul mortal al secolului este faptul că, în ciuda aşa numitului umanism pe care şi-l revendică, s-a ajuns la degradarea persoanei umane şi reducerea ei la unitate economică, categorie ideologică, întruchipare a unei clase, rase sau etnii.

"Voi sunteţi mari", le spunea preotul Wojtyla tinerilor săi, "pentru că sunteţi creaturi ale lui Dumnezeu. Cine încearcă să vă spună că sunteţi altceva vă degradează" ^[247]. Fiind creaturi ale lui Dumnezeu, oamenii sunt în mod potenţial buni şi pot deveni ceva bun şi pentru alţii.

3. Atelierul bijutierului

Trăirea iubirii ca dar pentru alţii nu este un lucru uşor. Despre greutăţile pe care le implică dăruirea de sine, Karol Wojtyla vorbeşte într-o piesă de teatru intitulată Atelierul bijutierului, în care descrie lupta omului de a face din sine un dar pentru alţii şi încercarea acestuia de a-şi trăi destinul de creatură creată după chipul lui Dumnezeu ^[248]. În această piesă de teatru este vorba despre istoria interioară a trei cupluri. Viaţa în comun a lui Andrei şi a Terezei este scurtă: omul moare în război lăsând ca soţia să-şi crească singură fiul lor de curând născut, Cristofor. Ştefan şi Ana supravieţuiesc războiului, dar căsătoria lor alunecă într-o indiferenţă reciprocă, apoi în duşmănie. Ştefan consideră iubirea ca ceva sigur, şi în felul acesta iubirea se ofileşte. Ana, la rândul ei, tânjeşte după o iubire mai desăvârşită, şi astfel sufocă iubirea imperfectă pe care ar trebui să o îmbunătăţească. Relaţia dificilă dintre Ştefan şi Ana lasă semne în fiica lor, Monica, în timp ce în fiul Terezei, Cristofor, apasă greutatea de a fi fost crescut fără tată. Când se îndrăgostesc, Cristofor şi Monica pun împreună suferinţele şi greutăţile din familiile din care provin. Dar, tocmai datorită acestor greutăţi pe care trebuie să le depăşească, ei întruchipează speranţa mântuirii, pentru ei şi pentru părinţii lor.

Mesajul moral al acestei piese de teatru nu necesită comentarii şi explicaţii. Totul este clar şi spus cu o luciditate potolită, ceea ce reprezintă dovada talentului unui scriitor sigur de ideile sale. De aceea, nu este nevoie de cuvinte răsunătoare şi de situaţii extraordinare. Şi tot de aceea, un singur imperativ, imperativul etic, şi nu frica de pedepse impuse din afară, este busola personajelor implicate în jocul dramatic al piesei. Glasul cel mai puternic pe care îl aud cele trei cupluri este glasul legii naturale, glasul conştiinţei lor. Bătrânul bijutier, purtătorul de cuvânt al adevărului revelat, cere de la viitorii soţi să fie responsabili atât faţă de soarta celeilalte fiinţe umane cu care se unesc, cât şi faţă de soarta fiinţelor cărora au de gând să le dea viaţă ^[249].

În această dramă, Wojtyla subliniază cu delicateţe că iubirea şi fidelitatea nu pot fi reduse la emoţii. Temeiul lor unic şi solid se află în puterea umană de a căuta şi de a percepe adevărul moral al lucrurilor. O căsătorie nu este o întâlnire care alternează între două stări emoţionale. Căsătoria este un ceva real pentru două persoane care au fost transformate de întâlnirea lor şi de iniţiala dăruire de sine altuia. Această transformare rămâne şi atunci când emoţiile care făceau parte din începutul relaţiei au dispărut o dată cu trecerea timpului. De aceea, este necesar să purificăm emoţiile noastre şi să le transformăm, odată cu timpul, în realitatea mai solidă a iubirii ca dăruire de sine. Când Ana, gândindu-se că puterea ei de a suporta a ajuns la sfârşit, caută să vândă bijutierului inelul care exprima credinţa şi fidelitatea sa în cununie, acesta îl ia în mână, îl pune pe balanţă şi spune:

Această credinţă nu poate fi cântărită, acul balanţei rămâne mereu la zero şi nu pot să scot din el nici măcar un miligram de aur. Soţul dumneavoastră trebuie să fie viu, în cazul acesta, nici una dintre cele două credinţe nu poate fi cântărită de una singură, pot fi cântărite numai împreună. Balanţa mea de bijutier are un caracter particular, şi anume că nu cântăreşte metalul în sine, ci fiinţa umană întreagă şi destinul său ^[250].

Concentrându-şi atenţia asupra acestei iubiri în sensul dăruirii de sine ca fundament al legăturii indisolubile din căsătorie, preotul Wojtyla ţesea în spatele dialogurilor din piesă o idee teologică de mare valoare: prin căsătorie, începem să înţelegem viaţa interioară a lui Dumnezeu, Treimea de persoane care se dăruiesc una alteia, în care a fi persoană se realizează în absolutul dăruirii de sine. Cu alte cuvinte, căsătoria este experienţa umană care îi ajută pe oameni să-l înţeleagă pe Dumnezeu. Suntem departe de concepţia catolică preconciliară, care înţelegea căsătoria, printre altele, ca "remediere" a concupiscenţei. Pentru preotul şi dramaturgul Wojtyla, iubirea ca dăruire de sine şi puterea de a da naştere vieţii în căsătorie constituie o imagine a vieţii interioare a lui Dumnezeu întreit şi a interfeţei lui Dumnezeu cu lumea prin întruparea Fiului său.

Nici unul dintre membrii mişcării Œrodowisko nu apare în această piesă de teatru, dar profilul personajului Monica are la bază o persoană concretă, pe care dramaturgul a întâlnit-o în viaţa sa. Preotul Wojtyla avea puterea de a-şi aminti conţinutul unor conversaţii după mai mulţi ani şi în Atelierul bijutierului a pus-o în aplicare conferind monologurilor sale poetice un accent de adevăr. Vorbind despre experienţele prietenilor săi, preotul-dramaturg Wojtyla a strecurat în textul piesei câteva idei teologice importante: vieţile personajelor sale par să semene cu vieţile altora, dar, de fapt, sunt implicate într-o mare dramă de păcat şi de mântuire; iubirea umană poate să cadă sub "presiunea realităţii" şi să se piardă, dar se poate şi completa sau desăvârşi, conformându-se unei Iubiri capabile să realizeze dorinţa iubirii de împlinire în absolut; orice dramă umană "intră în scenă" în interiorul dramei divine, participând la un "spectacol" al cărui autor şi protagonist este Dumnezeu însuşi, Creatorul şi Mântuitorul ^[251].

4. Iubire şi responsabilitate

Partea filozofică a problemelor despre care părintele Wojtyla vorbeşte în drama Atelierul bijutierului se găseşte formulată în cartea Iubire şi responsabilitate, pe care o publică în 1960, la doi ani după numirea sa ca episcop. Această carte s-a născut din necesităţi pastorale ^[252]. Studiile filozofice şi teologice, dar şi experienţa de confesor şi de director spiritual, l-au convins pe Wojtyla că etica vieţii de familie despre care vorbeşte Biserica, dacă este interpretată corect, conţine adevăruri esenţiale, care, dacă sunt practicate cu fidelitate, adâncesc fericirea umană. În plus, el a descoperit că misiunea părintelui spiritual nu constă doar în a da porunci şi interdicţii, ci în efortul de a justifica, de a interpreta şi a explica etica iubirii conjugale pe care Biserica o desprinde, în primul rând, din Noul Testament.

Normele de conduită în privinţa relaţiilor sexuale sunt importante. Totuşi, într-o atmosferă culturală modernă, bărbaţii şi femeile nu le acceptă dacă nu le înţeleg ca pe nişte adevăruri morale fundamentale, evidente, şi ca pe un fel de călăuză a omului către bunurile umane care rămân mereu valabile. "Un astfel de bine este persoana, iar adevărul moral cel mai strâns legat de lumea persoanelor este porunca iubirii, pentru că iubirea este un bine special al lumii persoanelor" ^[253]. Prin urmare, modul cel mai bun pentru a aborda morala sexuală este ca ea să fie plasată într-un context de "iubire şi responsabilitate". Iubirea este o expresie a responsabilităţii personale, responsabilitate faţă de o altă fiinţă umană şi responsabilitate faţă de Dumnezeu.

Punctul său de pornire era "norma personalistă", o variantă a celui de al doilea imperativ categoric de la Immanuel Kant^[254]. Imperativul moral de a se abţine de la "instrumentalizarea" celorlalţi este fundamentul etic al libertăţii, pentru că ne permite să interacţionăm cu alţii fără a-i reduce la obiecte prin manipulare sau utilizare în folosul propriu ^[255]. Are loc această abţinere de la "instrumentalizarea" reciprocă atunci când două libertăţi autentice se întâlnesc în căutarea unui bine comun. Pot să spun, şi tu să fii de acord cu mine, că nu "mă folosesc" de tine (nici tu de mine), când libertatea mea întâlneşte în mod liber libertatea ta care caută, ca, de altfel, şi libertatea mea, ceva ce e cu adevărat un bine şi pe care împreună îl identificăm ca ceva bun. Această întâlnire a două libertăţi este substanţa iubirii, iar iubirea este expresia normei personaliste în orice raport ^[256]. Iubirea este opusul instrumentalizării.

Angajarea de a iubi, şi nu de a instrumentaliza, are implicaţii importante pentru morala sexuală. Dacă se înţelege sexualitatea proprie numai ca o funcţie oarecare ce ţine de autonomia personală sau de libertatea proprie înţeleasă ca posibilitate de a face orice, atunci, oricare ar fi gradul de cunoaştere a vieţii sexuale în sens biologic, ne scapă unul dintre aspectele sale cele mai importante din punct de vedere moral, şi anume că sexualitatea revelează dependenţa noastră profundă de alţii. Nu pot să-mi împlinesc destinul de unul singur, desprinzându-mă de ceilalţi, reducându-i la obiecte de plăcere. Pentru a mă realiza ca om, trebuie să întâlnesc libertatea altei persoane şi... să depind de ea.

Morala sexuală transformă relaţiile sexuale din ceva întâmplător într-un altceva ce exprimă demnitatea umană. Relaţiile sexuale întâmplătoare sunt relaţii care degradează fiinţa umană. Relaţiile sexuale care întruchipează întâlnirea dintre două persoane sau două libertăţi ce caută împreună binele personal şi comun sunt umane şi îi umanizează foarte mult pe parteneri.

Din punct de vedere filozofic, mişcarea cheie a episcopului Wojtyla, preluată de la sfântul Toma de Aquino şi analizată cu ajutorul fenomenologiei, constă în distincţia dintre actul uman şi actul omului^[257]. Un actus hominis este ceva instinctual. Sexualitatea ca actus hominis nu se ridică deasupra sexualităţii animale, care este instinctuală şi total impersonală. În schimb, un actus humanus implică o judecată, care conferă actului un caracter moral. Un actus humanus exprimă judecata mea făcută în mod liber asupra unui lucru care este bun. Aşadar, iubirea este actul uman prin excelenţă şi nu trebuie să fie redusă la simpla emoţie a atracţiei. Atracţia neînsoţită de judecată îl reduce pe celălalt la un obiect de dorinţă.

Celălalt partener ca persoană, nu doar în calitate de corp, este obiectul autentic al unui act sexual, care este un actus humanus. Iar scopul dăruirii sexuale este aprofundarea unui raport personal, la care contribuie şi darul reciproc al plăcerii. Când cineva se dăruieşte sexual altuia, în libertate, în semn de iubire, este el însuşi în modul cel mai radical, pentru că se face pe sine însuşi un dar altuia într-un mod care e semn adânc a ceea ce el este. Legea darului, structura morală de bază a vieţii umane pentru episcopul Wojtyla, este confirmată de analiza minuţioasă a eticii sexuale - scopul principal al cărţii Iubire şi responsabilitate.

Regândirea relaţiilor sexuale în lumina dăruirii de sine i-a îngăduit lui Wojtyla să confere sexualităţii un aspect mai umanizant şi să depăşească disputa cu privire la finalităţile căsătoriei. În loc să afirme că finalitatea principală a căsătoriei este procreaţia sau comuniunea soţilor, episcopul Wojtyla învaţă că norma căsătoriei este iubirea, o iubire prin care dimensiunea procreativă şi cea comunională a sexualităţii umane dobândesc valoare morală.

Prin Iubire şi responsabilitate, autorul voia să ofere un antidot contra maniheismului (dispreţul faţă de căsătoria umană şi iubirea conjugală) şi să prezinte un răspuns personalist, umanist la tezele revoluţiei sexuale contemporane. Analiza iubirii umane făcută de Wojtyla evită falsul romantism şi caracterul steril al unor tratate de teologie morală. Iubire şi responsabilitate învaţă că iubirea sexuală este ceva bun, pentru că dorinţa sexuală îi conduce pe oameni la căsătorie, o şcoală dificilă, dar, în cele din urmă, utilă, în care se învaţă ce este viaţa şi care este legea ei fundamentală, şi anume dăruirea de sine.

În acest context, castitatea nu este doar o listă de oprelişti, ci integritatea iubirii, virtutea care face posibilă iubirea celuilalt ca persoană. Iubirea sexuală castă este extatică, în sensul grec al cuvântului, adică duce la ieşirea afară din propriul eu. Iubirea castă implică faptul că centrul emoţional şi, într-un sens, eu-l propriu sunt puse sub controlul altuia. Am fost creaţi creaturi libere pentru a putea dispune de noi înşine ca daruri pentru alţii. Suntem liberi ca să putem iubi liber şi, deci, cu adevărat. Prin urmare, libertatea, şi nu interdicţia, este structura eticii sexuale din concepţia episcopului Wojtyla.

După cum spune şi titlul, Iubire şi responsabilitate vorbeşte despre iubirea responsabilă, nu despre contracepţie. Interpretarea castităţii conjugale şi a eticii sexuale poartă amprenta personalismului filozofic al lui Wojtyla şi a luptei sale pentru apărarea umanismului creştin ca răspuns la falsul umanism al epocii. Adevărul persoanei umane este faptul că în inima dramei individuale a vieţilor noastre se află istoria iubirii sau negarea ei. Dăruirea reciprocă într-o communio personarum (comuniunea persoanelor) este cadrul moral, cadrul umanist, în care trebuie vorbit despre controlul naşterilor. În legătură cu această problemă, episcopul Karol Wojtyla reafirmă învăţătura Bisericii, şi anume folosirea în mod responsabil a ciclului natural de fertilitate, şi nu recurgerea la mijloace mecanice sau chimice. Era convins de faptul că planificarea familială naturală este o metodă care necesită virtute, chiar virtute eroică, dar este singura metodă care din punct de vedere obiectiv şi personal se află la înălţimea demnităţii umane. Iubirea sau negarea ei, aceasta era problema pusă de revoluţia sexuală, la care Karol Wojtyla a încercat să dea un răspuns ^[258].

În linii generale, acesta este capitolul despre familie din lecţia pe care papa a învăţat-o în Biserica Catolică din Polonia. În calitate de Păstor suprem al Bisericii Romano-Catolice, va continua să scrie pagini frumoase despre familie, arătând şi prin cuvinte, şi prin gesturi că, pentru el, familia este amor meus pondus meum!

Concluzie

În cartea Nu vă temeţi! Convorbiri cu papa Ioan Paul al II-lea, A. Frossard notează:

În timpul unei ceremonii din piaţa Sfântul Petru, trecând de-a lungul barierelor, papa zăreşte o fetiţă pierdută în mulţime. Oamenii o trec peste barieră, iar papa o ia de mână şi se întoarce cu ea pe drumul aşternut cu covor roşu ce duce spre tron, iar în acel moment intrăm fără de veste într-un basm. Coloana lui Bernini este acum o pădure cu trunchiuri despuiate de crengi; Sfântul Părinte, îmbrăcat în largile-i veşminte şi cu mitra ce scânteiază în soare, este un rege de legendă, iar fetiţa, o soră a lui Degeţel. Ajuns în faţa tronului, regele de legendă o va ridica în braţe pentru a fi văzută de cât mai departe, iar părinţii, alergând de la marginea pieţii, o vor primi din mâinile lui. O imagine fermecătoare intercalată în cutele memoriei mele. Ştiu că există subiecte mai grave: nemiloase războaie de abstracţiuni şi interese ce sângerează lumea, şi despre acestea voi avea în curând ocazia să vorbesc cu Ioan Paul al II-lea. Dar ce pot face eu, dacă micile întâmplări ale vieţii de fiecare zi mă ating mai mult decât cele ale vieţii politice, dacă numai câteva momente de singurătate înspăimântată a unei fetiţe despărţite de ai săi mă emoţionează mai mult decât una dintre acele bătălii ale oamenilor pe care nu le cunosc decât din auzite, şi dacă îngrijorarea Mariei şi a lui Iosif, căutându-şi copilul în Ierusalim, îmi spune mai mult decât un tratat despre condiţia umană? ^[259]

Gesturi profund umane, ca cele despre care ne vorbeşte A. Frossard în citatul de mai sus, găsim aproape în toate vizitele pastorale la parohiile din Roma sau în vizitele apostolice din afara Romei pe care papa le-a făcut în anii săi de pontificat, şi trebuie să recunoaştem că ele sunt foarte multe. Cu prilejul oricărei vizite, Ioan Paul al II-lea are un cuvânt pentru familii, la care se adaugă un gest de apropiere, o glumă, o strângere de mână, un sărut pe creştetul unui copil sau al unui bătrân, o îmbrăţişare sau o mângâiere ce umanizează discursurile sale şi transformă întâlnirea cu el într-un moment de neuitat. Putem spune că, prin intermediul lor, papa a reuşit să comunice tot atât de mult despre iubirea umană cât a izbutit să transmită prin învăţătura sa scrisă. De aceea, pentru a înţelege magisteriul papei Ioan Paul al II-lea despre familie, trebuie să avem în vedere şi gesturile prin care el îşi exteriorizează gândirea şi iubirea sa. S-ar putea spune că, în privinţa aceasta, sentimentele şi gesturile lui Ioan Paul al II-lea ar fi mai bogate decât învăţăturile sale ^[260]. Într-adevăr, uneori discursurile pontificale (enciclici, îndemnuri apostolice, scrisori pontificale, predici, cateheze) pe această temă sunt prea tehnice, iar papa îşi dă seama de lucrul acesta din reacţia ascultătorilor, motiv pentru care se opreşte şi introduce un comentariu, un gest sau o replică personală, foarte mult gustate, în special de către jurnalişti. Oricum, lăsând deoparte aceste nuanţe de accent, ceea ce gândeşte şi simte acest papă curajos în legătură cu iubirea umană este un mare dar pentru Biserică.