CATEHEZĂ

Capitolul VII.
Căsătoria

Secţiunea 7.
Limbajul trupului în Cântarea Cântărilor

După o pauză de peste cincisprezece luni (cu ocazia Anului Sfânt al Mântuirii, 1983) Papa Ioan Paul al II-lea a continuat al cincilea ciclu al Teologiei trupului începând din 23 mai 1984. În nn. 109, 110 şi 111, Papa a comentat Cântarea Cântărilor. În nr. 112, a vorbit despre istoria lui Tobia şi Sara din Cartea lui Tobit. Nr. 113 constituie încheierea celui de-al cincilea ciclu. Papa a scris chiar la începutul nr. 109: "Ceea ce intenţionez să explic în săptămânile care vor urma constituie oarecum încununarea la ceea ce am ilustrat" [28].

Cele trei discursuri ale Papei Ioan Paul al II-lea despre Cântarea Cântărilor constituie aproape o poezie în sine. Papa şi-a folosit toate aptitudinile lui poetice şi dramatice (şi, desigur, la Papa acest talent era substanţial deoarece el a fost un foarte bun poet şi dramaturg) pentru a demonstra că mirele şi mireasa din Cântarea Cântărilor sunt descrişi în timp ce vorbesc "limbajul trupului" în conformitate cu adevărul iubirii lor reciproce. Mireasa, scria Papa, îi vorbeşte mirelui "prin fiecare trăsătură feminină, dând naştere acelei stări mintale care poate fi definită ca fascinaţie, încântare. Acest 'eu' feminin este exprimat aproape fără cuvinte; cu toate acestea, 'limbajul trupului' exprimat fără cuvinte îşi găseşte un ecou bogat în cuvintele mirelui, în vorbirea lui care este plină de transpuneri poetice şi metafore, dând mărturie despre trăirea frumuseţii, a iubirii şi a satisfacţiei" [29]. Nici un alt Papă nu a mai vorbit vreodată astfel!

În nr. 110, Papa Ioan Paul al II-lea le aminteşte cititorilor lui (şi ascultătorilor, la vremea în care a fost ţinută audienţa) că mirele şi mireasa sunt amândoi receptivi la un set de valori ţinând de persoana umană în tot adevărul masculinităţii sau feminităţii unui individ. El a insistat că valorile pe care mirele şi mireasa le văd unul în celălalt sunt constituite nu doar de trupul, ci şi de persoana fiecăruia. Fiecare este receptiv faţă de persoana revelată în şi prin trupurile lor - nu doar trupului însuşi. Mirele o numeşte pe iubita lui "soră", şi acest termen semnifică o istorie împărtăşită, ca şi când amândoi ar fi fost din aceeaşi familie. "Cuvintele mirelui, prin apelativul 'soră', tind să reproducă, aş spune, istoria feminităţii persoanei iubite. El o vede în continuare în timpul copilăriei ei şi îmbrăţişează întregul ei 'eu', suflet şi trup, cu o tandreţe dezinteresată" [30]. Termenul 'soră' semnifică de asemenea o anumită responsabilitate pe care fiecare o au unul faţă de celălalt. Această responsabilitate faţă de un frate sau o soră ne aminteşte că Papa ne-a învăţat înainte că soţii s-au încredinţat pe ei înşişi, fiinţele lor întregi, unul altuia şi că demnitatea lor umană este într-un anumit sens "încredinţată" ca o responsabilitate celuilalt soţi. Fiecare dintre soţi trebuie să asigure ca demnitatea celuilalt să nu fie violată sau lezată, în mod special în viaţa lor de căsătorie.

Într-o interesantă interpretare a cuvintelor: "Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit" [31], Papa a văzut o afirmare a faptului că mirele este "stăpânul propriului ei mister". "'Limbajul trupului' recitit în adevăr ţine pasul cu descoperirea inviolabilităţii interioare a persoanei" [32]. Papa reamintea în acest pasaj că chiar şi în "apartenenţa" intimă a soţilor, persoana individuală, care este în cel mai profund punct al ei incomunicabilă, rămâne. Deşi soţii aparţin unul altuia prin dăruirea lor de sine reciprocă, propria lor calitate de a fi persoană nu dispare niciodată în celălalt. Propriile lor mistere individuale ca imagini ale lui Dumnezeu rămân întotdeauna. Inviolabilitatea persoanei conduce la o continuă şi constantă descoperire şi re-descoperire reciprocă. Dacă nu ar exista întotdeauna ceva nou, ceva fascinant legat de celălalt, adică dacă tot ceea ce este legat de celălalt ar putea fi cunoscut şi "posedat" în prima săptămână sau în primul an, căsătoria ar fi agonie. Dar chiar şi după decenii, soţii se descoperă şi redescoperă încă unul pe celălalt deoarece fiecare dintre ei îşi păstrează (şi nu poate decât să îşi păstreze) propria calitate de a fi persoană, care nu poate fi niciodată comunicată pe deplin.

Papa Ioan Paul al II-lea a reiterat acest punct în discursul lui următor când a scris că în dinamica iubirii zugrăvite în Cântarea Cântărilor "este indirect revelată imposibilitatea ca fiinţa unei persoane să fie însuşită şi stăpânită de celălalt. Persoana depăşeşte toate măsurile de însuşire şi dominare, de posedare şi de obţinere a satisfacţiei" [33]. Deoarece "limbajul trupului" vorbit în Cântarea Cântărilor pare, pe de o parte, să tindă spre posedare, dar, pe de altă parte, recunoaşte imposibilitatea unei astfel de posedări, există o tensiune nu pe de-a-ntregul rezolvată în acest text. Papa Ioan Paul al II-lea a văzut rezolvarea tensiunii în cuvintele Sf. Paul despre iubire: "Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată" [34]. "Limbajul trupului", recunoscând demnitatea personală şi inviolabilitatea celeilalte persoane, cere ca iubirea romantică (Papa a folosit termenul "eros") să fie încadrată în iubirea altruistă care ne-a fost în mod clar revelată de către Cristos. Doar în acea iubirea rafinată, caracterizată de puritate, poate să se realizeze "încredinţarea" către celălalt a demnităţii fiecăruia dintre soţi.