CATEHEZĂ

Capitolul VI.
Celibatul şi fecioria

Secţiunea 6.
Orice vocaţie este dată, dar trebuie şi acceptată

Deoarece fiecare vocaţie este "dată", adică fiecare vocaţie este un dar de la Dumnezeu, nu putem pur şi simplu să ne-o alegem pe a noastră. Desigur, oamenii încearcă să facă acest lucru tot timpul. Dacă sunt chemaţi la căsătoria cu o anumită persoană, uneori oamenii nu vor coopera cu acest har al lui Dumnezeu. Ei pot să se îndoiască de faptul că sunt într-adevăr chemaţi la căsătorie sau la căsătoria cu o anumită persoană. Dacă ei înţeleg că Dumnezeu îi atrage către căsătoria cu o anumită persoană, pot decide să nu intre în căsătorie, adică pot să refuze vocaţia pe care le-a dat-o Dumnezeu. De obicei, refuzând un asemenea dar de la Dumnezeu, căile lor spre cer sunt mai dificile. Nu este vorba atât despre faptul că există o singură vocaţie (o singură cale spre cer) pentru fiecare dintre noi (de exemplu, că suntem potriviţi doar pentru căsătorie, sau, mai exact, că există un singur soţ posibil pentru aceia dintre noi care sunt chemaţi la căsătorie), ci se pare că Dumnezeu ne cheamă la cea mai bună vocaţie posibilă potrivită pentru personalităţile şi talentele noastre.

Dacă refuzăm să acceptăm această vocaţie, atunci vor exista întotdeauna alte alternative, dar ar putea să nu fie cele mai bune posibil pentru noi. Dacă nu ar exista mai mult decât o posibilă, dar nu cea mai bună, vocaţie pentru fiecare dintre noi, atunci o vocaţie nu ar putea fi "acceptată". Rolul propriei noastre voinţe umane libere, ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea ar fi numit subiectivitatea umană, nu ar exista, deoarece în milostivirea Lui, Dumnezeu ne-ar "constrânge" să alegem singura vocaţie care duce la cer. Dar această "constrângere" ar fi imposibilă, pentru că ar fi un atac la adresa demnităţii persoanei umane. Constituite ca persoane prin actul creator al lui Dumnezeu Însuşi, persoanele umane pot acţiona doar prin propria lor alegere liberă şi în lumina propriei lor cunoaşteri. Dumnezeu nu ar viola NICIODATĂ propriul lui act creator constrângând persoanele umane să acţioneze într-un anumit fel. (De aceea Dumnezeu "tolerează" alegerea de a păcătui.) Aşadar, trebuie să existe mai mult decât o singură cale posibilă către cer pentru fiecare dintre noi.

În cazul unei vocaţii la feciorie sau celibat pentru împărăţia cerurilor, aceasta trebuie în primul rând să fie dată. În al doilea rând, trebuie să fie acceptată de individ. În al treilea rând, deoarece este "pentru împărăţia cerurilor", această vocaţie este una care slujeşte împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, adică Biserica. Biserica aşadar discerne pentru sine dacă un individ este chemat cu adevărat de Dumnezeu la feciorie sau celibat. Desigur, uneori oamenii cred că sunt atraşi de harul lui Dumnezeu către viaţa consacrată când, de fapt, ei nu au primit un astfel de dar de la Dumnezeu. În cele mai bune cazuri, Biserica încearcă cu blândeţe să ajute indivizii care se poate să fi făcut o judecată greşită cu privire la chemarea la feciorie şi celibat. În cele mai rele cazuri, structurile Bisericii care există pentru a ajuta la discernerea acţiunii harului lui Dumnezeu cu privire la vocaţia religioasă nu funcţionează aşa cum ar trebui. În aceste cazuri, uneori oamenii sunt trataţi aspru, mult prea aspru, şi uneori intră în viaţa consacrată când ei sunt probabil chemaţi la o vocaţie diferită.

Există un adevăr esenţial ascuns în misterul chemării din partea lui Dumnezeu adresate fiecăruia dintre noi la o vocaţie specifică, adevăr care este foarte des trecut cu vederea în discuţiile despre viaţa consacrată în relaţie cu căsătoria. Nu ne alegem propria vocaţie independent de Dumnezeu. Suntem chemaţi şi apoi alegem să urmăm (sau să nu urmăm) invitaţia din partea lui Dumnezeu. Cea mai bună vocaţie este cea pe care Dumnezeu ne-a invitat să o urmăm. Pentru majoritatea, această vocaţie este căsătoria. O persoană căsătorită care îşi trăieşte aşa cum trebuie vocaţia şi face tot ceea ce poate pentru a trăi în conformitate cu invitaţia pe care i-a adresat-o Dumnezeu este mult mai sfântă decât un celib sau o fecioară care fie nu ar fi trebuit să îmbrăţişeze vocaţia la viaţa consacrată (pentru că nu a avut chemare la această vocaţie) fie a îmbrăţişat această vocaţie cu şovăială şi amărăciune.

Este aproape imposibil să vorbim despre vocaţii în abstract. De exemplu, nu este foarte de folos a susţine că una sau alta dintre vocaţii este "mai bună" ca cealaltă. Ceea ce este "cel mai bine" pentru un individ este vocaţia pe care Dumnezeu l-a invitat să o îmbrăţişeze. În cele din urmă, judecata cu privire la orice vocaţie trebuie să se bazeze pe ceea ce Dumnezeu a "dat" acelei persoane şi cum a îmbrăţişat-o (ales-o) acea persoană. "Dacă cineva alege căsătoria, trebuie să o aleagă aşa cum a fost instituită de Creator 'la început', trebuie să caute în ea acele valori care corespund cu planul lui Dumnezeu. Dacă pe de altă parte cineva se decide să urmeze abstinenţa pentru împărăţia cerurilor, trebuie să caute în ea valorile specifice unei astfel de vocaţii. Cu alte cuvinte, persoana trebuie să acţioneze în conformitate cu vocaţia sa aleasă" [29]. Şi "cea mai bună vocaţie" pentru fiecare dintre noi este aceea pe care Dumnezeu ne-o dă şi pe care o putem îmbrăţişa şi trăi cel mai uşor.