CATEHEZĂ

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului (III)

Opusul la a cinsti trupul este a păcătui împotriva lui. "Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup" [28]. Desfrânarea, adică păcatele trupeşti, "aduc cu sine 'profanarea' trupului: ele lipsesc trupul bărbatului sau al femeii de cinstea care i se cuvine datorită demnităţii persoanei" [29]. Această demnitate a trupului stă nu doar în actul de Creaţie înfăptuit de Dumnezeu, ci şi în Întrupare. Atunci când Cristos şi-a asumat natura umană, inclusiv un trup uman, El a făcut natura umană (inclusiv trupul uman) demnă de divin. "Natura umană, prin însuşi faptul că a fost asumată, nu absorbită, în El [Cristos], a fost înălţată şi în noi la o demnitate dincolo de orice comparaţie. Deoarece prin Întruparea Sa, El, Fiul lui Dumnezeu, într-un anumit fel s-a unit pe sine cu fiecare om" [30].

Mai mult, noi nu necinstim doar propriile noastre trupuri atunci când comitem păcate sexuale. Îl necinstim de asemenea pe Duhul Sfânt. Virtutea curăţiei este un dar al Duhului Sfânt. Dacă avem acest dar, Duhul Sfânt sălăşluieşte în noi. "Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?" [31]. Păcătuind împotriva trupurilor noastre, păcătuim împotriva templului Duhului Sfânt. Păcătuim de asemenea împotriva propriei noastre demnităţi, dată nouă atunci când ne-a creat Dumnezeu, şi mărită prin Întrupare.

Înţelegerea şi recunoaşterea trupului, creat de Dumnezeu, demn de unirea cu Însuşi Dumnezeu prin Întrupare, şi templu al Duhului Sfânt, este ajutată de darul evlaviei. Evlavia este unul dintre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, prezentă alături de curăţie prin darul harului sfinţitor. Evlavia "pare să slujească curăţia într-un mod deosebit, făcând subiectul uman sensibil la acea demnitate care este caracteristică trupului uman în virtutea misterului Creaţiei şi Răscumpărării. Mulţumită darului evlaviei, cuvintele lui Paul: 'Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi... şi că nu sunteţi ai voştri' (1Corinteni 6,19) dobândesc elocvenţa unei experienţe a semnificaţiei nupţiale a trupului şi a libertăţii darului legată de aceasta..." [32].

Semnificaţia nupţială a trupului este conştientizarea de către toate fiinţele umane a faptului că ele sunt chemate prin însăşi fiinţa lor, prin felul în care au fost create ca imagini trupeşti ale lui Dumnezeu şi ca masculin şi ca feminin, să iubească aşa cum iubeşte Dumnezeu şi să exprime acea iubire în şi prin trupurile lor. Evlavia ne ajută să dobândim conştiinţa demnităţii trupurilor noastre ca un mijloc fizic de a exprima iubirea asemenea celei a lui Dumnezeu. Aşadar, evlavia ne conduce la conştientizarea semnificaţiei nupţiale a trupului. Evlavia este astfel unul dintre cele mai importante daruri supranaturale pentru restabilirea parţială a semnificaţiei originare a trupului din starea de puritate. Este unul dintre darurile cheie care ne permit să urmăm îndrumările lui Cristos din răspunsul dat fariseilor când aceştia l-au întrebat despre divorţ [33]. În acest răspuns, Cristos îşi invită ascultătorii şi pe noi toţi cei care suferim din cauza păcatului originar şi a efectelor sale să iubim în şi prin trupurile noastre aşa cum o făceau Adam şi Eva. Putem răspunde la o astfel de invitaţie doar cu ajutorul lui Cristos. Darul evlaviei, dat prin sălăşluirea în noi a Duhului Sfânt, este unul dintre elementele cheie ale acelui ajutor oferi nouă de Cristos. Prin evlavie, putem să înţelegem demnitatea de nepătruns a trupului uman, o condiţie prealabilă pentru a exprima prin acest trup o autentică iubire asemenea celei a lui Dumnezeu.

Cu aceste consideraţii despre evlavie, Papa a încheiat un nou ciclu în analiza lui cu privire la teologia trupului. Este oportun ca această discuţie despre evlavie să aibă loc spre sfârşitul celui de al doilea ciclu al seriei Teologiei trupului.

În nr. 58 din seria Teologiei trupului, Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat întreaga sa strădanie din primele două cicluri (nr. 1-63): prin învăţătura lui Cristos despre căsătorie şi pofta trupească, "omul purităţii originare este, într-un fel, readus în conştiinţa omului poftei trupeşti. Însă cuvintele lui Cristos sunt realiste. Ele nu încearcă să facă inima umană să se întoarcă la starea purităţii originare pe care omul a lăsat-o în urma sa în momentul în care a comis păcatul originar; dimpotrivă, ele îi indică acestuia calea curăţiei inimii care este posibilă şi accesibilă lui chiar şi în starea păcatului moştenit. Aceasta este curăţia 'omului poftei trupeşti', care este inspirată de cuvântul Evangheliei şi deschisă faţă de 'viaţa în Duh' (în conformitate cu cuvintele Sf. Paul), adică curăţia omului poftei trupeşti care este în întregime învăluită de 'răscumpărarea trupului' înfăptuită de Cristos" [34]. "Curăţia nu este doar o abţinere de la imoralitate, sau cumpătare, ci în acelaşi timp deschide calea spre o tot mai perfectă descoperire a demnităţii trupului uman, acel trup care este în mod organic conectat cu libertatea darului persoanei în totală autenticitate a subiectivităţii sale personale, bărbat sau femeie" [35]. Tot mai perfecta descoperire a demnităţii trupului uman are loc prin darul supranatural al evlaviei. Acţionând în conformitate cu propria noastră demnitate şi cu cea a celorlalţi, găsim o mare bucurie. "Satisfacerea pasiunilor este, de fapt, una, şi bucuria pe care omul o găseşte în a se stăpâni mai deplin pe sine este cu totul altceva, deoarece în acest fel el poate de asemenea deveni mai deplin un adevărat dar pentru o altă persoană" [36]. Într-o şi mai clară afirmaţie din lucrarea sa, Papa Ioan Paul al II-lea scria: "Creatorul i-a încredinţat omului ca o sarcină trupul său, masculinitatea şi feminitatea lui: şi în masculinitate şi feminitate El, într-un fel, i-a încredinţat ca o sarcină umanitatea sa, demnitatea persoanei, şi de asemenea semnul clar al 'comuniunii' interpersonale în care omul se împlineşte pe sine prin dăruirea autentică de sine" [37]. Dacă trupul este o "sarcină", această sarcină trebuie să fie cunoscută. Această sarcină, dată de Cristos, este reafirmată astăzi de învăţăturile Bisericii. Mai mult, dacă dorim să îndeplinim sarcina, există anumite cerinţe. Una dintre ele priveşte responsabilitatea artei în reprezentarea trupului uman.