CATEHEZĂ

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului (II)

Este foarte important să remarcăm faptul că Domnul şi Sf. Paul nu intenţionează să sugereze că există un conflict fundamental între trupul uman şi sufletul uman sădit în toate persoanele umane de la început. Nu acelaşi lucru îl sugerează Andrew Marvell în poemul său "Un dialog între suflet şi trup", afirmând că sufletul este înrobit de trup şi trupul este condus de un suflet tiranic. După cum scria Papa, "Nu este vorba aici doar despre trup (materie) şi despre duh (suflet) ca două elemente antropologice fundamental diferite, care constituie de la 'început' însăşi esenţa omului. Însă este presupusă acea orientare a forţelor formată în om prin păcatul originar, la care participă fiecare om 'istoric'" [19]. Cea mai clară declaraţie în această problemă în Scriptură este poate cea a autorului Scrisorii către Romani: "nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau" [20].

Putem însă câştiga această luptă din lăuntrul fiecăruia dintre noi prin puterea Duhului Sfânt. Putem alege ceea ce este bine, ceea ce este sfânt, printr-un "efort al voinţei, rodul spiritului uman pătruns de Duhul lui Dumnezeu... În această luptă dintre bine şi rău [dintre dorinţele trupului, pe de o parte, şi cerinţele curăţiei, ale stăpânirii de sine şi ale adevăratei libertăţi, pe de altă parte] omul se dovedeşte a fi mai puternic prin puterea Duhului Sfânt" [21].

Înţelegerea libertăţii prezentată în lucrările Sf. Paul şi implicit în învăţătura lui Cristos nu coincide cu înţelegerea comună a libertăţii predominantă astăzi. Cei mai mulţi oameni ar considera libertatea ca fiind dreptul de a face ceea ce îţi place. Pentru majoritatea oamenilor, libertatea înseamnă absenţa oricărei constrângeri - dreptul de a face ceea ce îţi place într-un anumit moment. În această viziune, libertatea înseamnă dreptul de a-ţi urma orice impuls, inclusiv pe acelea ale trupului. Sf. Paul vorbeşte despre această idee de libertate când scrie: "Voi, însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii" [22]. Cedând în faţa trupului, adică trăind după trup, permitem ca pasiunile şi emoţiile noastre să "pună stăpânire" pe libertatea noastră. Nu mai suntem liberi în sensul de a ne conduce pasiunile şi emoţiile, ci mai degrabă ele ne conduc pe noi. Ele constituie, de fapt, o constrângere interioară care ne lipseşte de adevărata libertate. Dacă nu putem spune "Nu", "Da"-ul nostru nu înseamnă nimic.

În faimoasa operă "Don Giovanni" a lui Mozart, personajul principal îşi declară libertatea de a face ceea ce doreşte. Totuşi, această libertate se traduce prin crime, relaţii sexuale nepermise, minciună şi în final moartea fizică, precum şi moartea spirituală (libertinul nepocăit coboară la sfârşitul operei în focul mistuitor al iadului). Marele compozitor contrapune pretenţia lui Don Giovanni de a fi liber cu situaţia reală: acesta este înlănţuit de pasiunile sale şi de fapt, după o viaţă îndelungată în care a urmat aceste pasiuni, este supus lor chiar şi atunci când, ne putem imagina, nu ar dori să le urmeze. El nu are tăria de a-şi ignora pasiunile şi în consecinţă nu este liber, iar "Da"-ul său este lipsit de sens.

Adevărata libertate nu există fără stăpânire de sine. Libertatea cere să fim liberi de orice constrângere interioară. Stăpânirea de sine ne permite să ne eliberăm de orice constrângere care vine din pasiunile şi emoţiile noastre. Suntem capabili astfel să acţionăm în conformitate cu adevărul şi iubirea, adică în conformitate cu ceea ce ştim în minţile noastre şi alegem în voinţele noastre. Suntem capabili să acţionăm în libertate. Trupurile noastre trebuie să vorbească limbajul persoanei. Ele fac acest lucru doar atunci când exprimă şi manifestă ceea ce cunoaştem şi alegem, deoarece puterea noastră de a cunoaşte (mintea) şi puterea noastră de a alege (voinţa) sunt aptitudinile care ne fac persoane. Trupurile noastre pot să arate ceea ce ştim şi alegem doar dacă suntem liberi de orice constrângere care vine din pasiuni sau emoţii.

Aşa cum am spus, adevărata libertate este rezultatul curăţiei. Sf. Paul învaţă că această curăţie "se manifestă prin faptul că omul 'ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei'" [23]. "Stăpânească" indică în mod clar o aptitudine, o putere de a nu ceda în faţa poftei trupeşti şi a cădea în acte necurate. În limbajul teologic catolic tradiţional, aceasta înseamnă că curăţenia este o virtute care are un scop negativ: controlul dorinţelor trupeşti. Dar ea conduce de asemenea la "sfinţenia şi cinstea" trupului. Aşa cum scria Papa: "Putem admite în consecinţă că controlul asupra propriului trup... 'în sfinţenie şi cinste' conferă un sens şi o valoare adecvată acelei abţineri" [24]. Cu alte cuvinte, curăţenia ne permite să ne păstrăm trupurile în sfinţenie şi cinste - sfinţenia şi cinstea pe care Dumnezeu le-a dat trupului uman atunci când i-a creat pe Adam şi Eva. Aşadar, curăţia nu trebuie să fie văzută ca ceva pur şi simplu negativ, ci ca o virtute esenţială pentru ca să poată fi recunoscute şi mărturisite semnificaţia nupţială a trupului şi demnitatea persoanei umane, trup şi suflet.

Trebuie să remarcăm faptul că sfinţenia şi cinstea trupului constituie semnificaţia (valoarea) dată lui de Dumnezeu în Creaţie. Această semnificaţie trebuie să fie recunoscută şi mărturisită de toate persoanele umane, nu doar pentru ele însele, ci şi pentru toate celelalte fiinţe umane. Recunoaşterea adevăratei valori a trupului are loc în minte, o putere spirituală (nematerială) a persoanelor umane. Este evident, aşadar, că sfinţenia şi cinstea cuvenite trupului uman datorită felului în care Dumnezeu l-a creat sunt recunoscute şi mărturisite prin puterile interioare ale persoanelor umane şi în particular prin virtutea curăţiei.

Realizate prin curăţie, recunoaşterea şi mărturisirea demnităţii umane în unitatea trup-suflet a persoanelor umane este exprimată concret în şi prin trup. Sf. Paul scrie: "Mădularele trupului care par mai slabe sunt mai necesare şi cele pe care le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă" [25]. După cum scria Papa: "Există în trupul uman părţi 'de care ne ruşinăm' nu datorită 'naturii [lor] somatice'... ci numai şi numai pentru că există în omul însuşi acea pudoare care percepe unele părţi ale trupului ca fiind 'ruşinoase' şi face ca ele să fie considerate ca atare" [26]. Ruşinea pe care noi (toţi cei care suferim din cauza păcatului originar şi a efectelor sale) o simţim este rezultatul lipsei de armonie în trup cauzată de păcatul originar - ceea ce Papa numea mai înainte "ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane, aproape o ruptură a unităţii originare spirituale şi somatice a omului" [27]. Ruşinea rezultând din lipsa de armonie din trupul uman, "ruptura [lui] constitutivă", are un dublu efect. Ruşinea indică o lipsă, lipsa unei anumite valori, adică aceea că trupul uman trebuie să exprime persoana umană, şi după păcat în general nu o face. În acelaşi timp, ruşinea are ca scop păstrarea acelei valori. Ruşinea nu este un sentiment plăcut şi în consecinţă încercăm să scăpăm de cauza ruşinii. În cazul trupului, încercăm să redobândim ceea ce s-a pierdut. Aceasta se face în parte prin virtutea curăţiei care se exprimă în trup printr-o anumită modestie, adică prin a acorda cinste părţilor trupului "de care ne ruşinăm", acoperindu-le.