CATEHEZĂ

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului (I)

Însă această iubire spontană adevărată cere o stăpânire de sine pe care Cristos ne-o oferă prin Răscumpărare. Stăpânirea de sine permite "celor mai intime nivele ale potenţialităţii lui [a omului] să iasă la lumină, nivele cărora pofta trupului, să spunem aşa, nu le-ar permite să se arate" [8]. Stăpânirea de sine înseamnă că suntem capabili să ne dăruim pe sine altuia. Prin stăpânirea de sine suntem capabili să ne alegem propriile acte independent de pasiunile şi emoţiile care uneori se dezlănţuie în noi. Această stăpânire de sine ne eliberează de orice constrângere de a urma dorinţele trupului. Şi astfel, suntem capabili să apreciem adevărata valoare a celuilalt, nu doar valoarea către care sunt atrase uneori pasiunile şi emoţiile noastre (ceea ce Papa a numit mai înainte reducerea celuilalt la o singură valoare, adică la cea sexuală). Recunoscând adevărata valoare a celuilalt, ne apreciem propria noastră valoare într-un mod nou şi suntem liberi să răspundem la aceste valori umane în singurul mod corespunzător, adică cu iubire.

Stăpânirea de sine este o aptitudine interioară capabilă să conducă pasiunile şi emoţiile trupului în loc să se lase condusă de ele. Deşi această stăpânire de sine are ca obiect trupul, carnea, rămâne o capacitate interioară - o putere care ne permite fiecăruia dintre noi să ne conducem acţiunile în mod corespunzător. Dacă lipseşte această stăpânire de sine, suntem conduşi de emoţiile şi pasiunile noastre. Dacă suntem conduşi de emoţiile şi pasiunile noastre, atunci acestea influenţează sau chiar "pun stăpânire" pe minţile şi voinţele noastre.

Virtutea curăţiei ne permite să dobândim stăpânirea de sine corespunzătoare care, la rândul ei, duce la o libertate interioară. Cristos ilustrează foarte bine acest punct atunci când vorbeşte despre "adulterul în inimă" [9]. "Atunci când Cristos, explicând sensul corect al poruncii 'Să nu comiţi adulter', a făcut apel la omul interior, El a specificat în acelaşi timp dimensiunea fundamentală a curăţiei care marchează relaţiile reciproce dintre bărbat şi femeie atât în căsătorie cât şi în afara ei. Cuvintele: 'Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui' (Matei 5,28), exprimă ceea ce se opune curăţiei. În acelaşi timp, aceste cuvinte cer curăţia care în Predica de pe Munte este inclusă în lista fericirilor: 'Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu'... Cristos vede în inimă, în eul interior al omului, sursa curăţiei" [10].

Stăpânirea de sine dobândită prin puritate duce la libertate şi produce un set de acţiuni "din inimă", iar lipsa acelei libertăţi din cauza lipsei de stăpânire de sine produce un set diferit de acţiuni "din inimă". Totuşi, Cristos foloseşte curăţia şi pentru semnifica mai mult decât doar absenţa păcatelor sexuale. Curăţia poate însemna absenţa oricărei "murdării", a oricărui păcat, şi izvorul oricărui bine moral. Astfel Cristos poate spune că "ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile" [11]. Curăţia inimii duce la opusul acestor acte: susţinerea demnităţii vieţii, stabilitatea pe viaţă şi fidelitatea în căsătorie, castitatea, respectarea proprietăţii celorlalţi, respectarea reputaţiei celorlalţi, şi mărturisirea unicului Dumnezeu adevărat şi nu a falşilor dumnezei.

Sf. Paul de asemenea foloseşte curăţia în sensul general. El contrapune trupul şi duhul: "Căci trupul doreşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului" [12]. Trupul în scrisorile pauline se opune "nu numai şi nu atât 'duhului' uman cât Duhului Sfânt care lucrează în sufletul (duhul) omului" [13]. Lucrările trupului, potrivit Sf. Paul, sunt: "desfrânarea, necurăţia, libertinajul, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora" [14]. Pe de altă parte, "rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" [15]. Lista de păcate ale trupului făcută de Sf. Paul este foarte asemănătoare cu lista de păcate care produc necurăţie prezentată de Cristos: "ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile" [16]. Toate lucrările trupului produc necurăţie, adică se opun curăţiei. Toate lucrările spiritului, adică ale Duhului Sfânt, sunt curate. Curăţia nu indică doar castitatea şi absenţa păcatelor sexuale, ci absenţa tuturor păcatelor care "îl fac pe om impur".

Curăţia echivalează de asemenea cu viaţa. "Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi" [17]. Există aici un contrast între moartea trupului şi moartea morală, moartea care rezultă din păcat. Moartea trupului (a dorinţelor trupului) conduce la viaţa adevărată, viaţa în conformitate cu Duhul Sfânt, viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu. A ceda în faţa dorinţelor trupului, adică a lăsa dorinţele trupului să conducă, duce la adevărata moarte, moartea care ne privează de orice participare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Curăţia duce la adevărata libertate. Libertatea este foarte importantă la Sf. Paul deoarece eliberarea de constrângeri, fie interioare (dorinţele trupului) fie exterioare (Legea vechiului legământ) ne dă puterea de a iubi şi întregul mesaj al Evangheliei este împlinit în iubire: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" [18]. Sf. Paul contrapune cumpătarea, curăţia, libertatea, viaţa în Duh, iubirea şi viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, pe de o parte, cu necumpătarea, necurăţia, lipsa libertăţii, viaţa după trup. absenţa iubirii şi moartea spirituală, adică excluderea din Împărăţia lui Dumnezeu. Pusă problema în acest fel, alegerea pentru noi toţi este evidentă.