CATEHEZĂ

Capitolul III.
Păcatul şi ruşinea

Secţiunea 4.
A. Experienţa goliciunii a lui Adam şi a Evei (3)

Este important de remarcat faptul că Papa a subliniat că în conştiinţa lui Adam şi a Evei a fost pusă la îndoială semnificaţia originară a trupului. Experienţa poftei trupeşti i-a condus pe Adam şi Eva la conştiinţa faptului că trupurile lor sunt acum diferite, că trupurile lor vorbesc un limbaj diferit şi neadecvat, adică neadecvat demnităţii umane. Această nouă conştiinţă de sine schimbă viziunea cu privire la propriile lor trupuri şi de asemenea schimbă felul în care ei se relaţionează unul cu celălalt în şi prin trupurile lor. Înainte de păcat, ei erau conştienţi că trupurile lor ca masculin şi feminin au fost create pentru ca să se poată dărui unul altuia. După păcat, această conştientizare a masculinităţii şi feminităţii s-a schimbat. Papa a arătat că ei au văzut diferenţele lor fizice, nu ca un semn şi mijloc pentru dăruirea lor reciprocă de sine, ci mai degrabă ca pe un semn şi mijloc de opoziţie, de confruntare. Papa a mers mai departe spunând că diferenţele sexuale dintre Adam şi Eva au devenit acum un "obstacol" în relaţia personală dintre bărbat şi femeie.

Acest lucru este evident dacă înţelegem ce a însemnat unitatea originară dintre bărbat şi femeie şi care au fost efectele păcatului. În unitatea originară de dinainte de păcat, Adam şi Eva se exprimau fiecare prin trupurile lor şi prin dăruirea totală de sine către celălalt. Ei se dăruiau pe sine în mod liber şi fără rezerve aproape fără a se gândi la aceasta. Fără a reţine nimic şi fără a "lua" nimic de la celălalt. Darul lor era un dar pur. După păcat, pofta trupească i-a făcut să se privească unul pe altul doar ca fiinţe sexuale. Ei au văzut unul în altul ocazia de a profita (prin plăcerea sexuală) de celălalt. Acest fapt a schimbat felul în care îşi priveau fiecare propriul trup şi felul în care se gândea fiecare la trupul celuilalt. La rândul ei, conştientizarea celuilalt ca pe un mijloc de a obţine satisfacţie a schimbat dăruirea de sine în ceva diferit. Comuniunea persoanelor, bazată pe dar şi dăruire de sine, nu mai exista deoarece ei nu se mai iubeau unul pe celălalt, adică nu îl mai percepeau pe celălalt ca dar - ci mai degrabă îl percepeau ca un obiect pentru auto-satisfacere, ca un "lucru" de luat. Această percepţie a distrus comuniunea lor de persoane şi a schimbat relaţia lor în ceva nedemn de persoana umană. Pe lângă faptul de a se privi unul pe celălalt ca obiecte de luat, fiecare dintre ei era ameninţat de celălalt, deoarece a fi "luat" este ofensator pentru persoana umană. Chiar şi după păcat, Adam şi Eva au păstrat într-o anumită măsură propria lor demnitate şi valoare. Ei ştiau că nu sunt simple obiecte pentru a fi luate un altul. A fi percepuţi ca un obiect pentru a fi luat a creat o lipsă de încredere între ei. Aşa cum scria Papa, "De aici necesitatea de a ascunde în faţa 'celuilalt' propriul trup, ceea ce determină propria feminitate-masculinitate. Această necesitate dovedeşte fundamentala lipsă de încredere, care în sine indică prăbuşirea relaţiei originare de 'comuniune'" [20].

Pe lângă sentimentul valorii de sine (prin care ştiau că nu ar trebui să fie priviţi ca simple obiecte pentru a fi "luate"), Adam şi Eva după păcat au păstrat dorinţa de a realiza unitatea pe care au trăit-o în starea purităţii originare. Pe lângă sentimentul propriei lor valori de sine au păstrat o aproape de nestins şi adânc înrădăcinată dorinţă după o uniune de iubire. Astfel, femeia va fi atrasă către soţul ei [21], adică va tânji după acea unitate care acum este aproape de neatins, unitatea care a existat în starea purităţii originare. Soţul de asemenea va dori să îşi primească soţia şi la rândul lui să se dăruiască pe sine ei. Însă această dorinţă se va transforma adesea în dominaţie. Soţul o va "lua" adesea ca pe un obiect şi acest "a lua" va deveni chiar un fals, un foarte slab substitut, pentru a primi dăruirea ei de sine din iubire. Ea, la rândul ei, va permite uneori să fie luată, ca un fals al adevăratei iubiri. Însă dacă el o ia ca pe un obiect, atunci în misterul uniunii lor, şi el devine un obiect pentru ea. "Dacă bărbatul în relaţia lui cu femeia o priveşte doar ca pe un obiect a cărui posesiune trebuie să o câştige şi nu ca pe un dar, el se condamnă în consecinţă pe sine la a deveni de asemenea pentru ea doar un obiect de însuşit, şi nu un dar" [22]. Uniunea lor este redusă la una nedemnă de persoana umană!

În starea purităţii, Adam şi Eva ştiau că trebuie să se dăruiască pe sine unul celuilalt deoarece ei înţelegeau că trupurile lor erau semne şi mijloace ale acelui dar. Ei au înţeles semnificaţia nupţială a trupurilor lor. Această conştiinţă originară s-a schimbat odată cu păcatul şi cu pofta trupească. Pofta trupească limitează "semnificaţia nupţială a trupului, la care participau bărbatul şi femeia în starea purităţii originare. Când vorbim despre semnificaţia nupţială a trupului, ne referim în primul rând la conştiinţa deplină a fiinţei umane, dar includem de asemenea întreaga experienţă a trupului în masculinitatea şi feminitatea lui, şi, în orice caz, predispoziţia constantă către această experienţă" [23]. Conştiinţa lor de sine şi cu privire la fiecare dintre actele lor de uniune a fost diferită după păcat. Semnificaţia trupurilor lor s-a schimbat pentru ei şi astfel semnificaţia nupţială a trupului este limitată. A fost "mutată într-un alt plan" [24], adică din planul dăruirii de sine în planul posesiunii. "Trupul uman în masculinitatea şi feminitatea lui aproape şi-a pierdut capacitatea de a exprima" iubirea [25].

Chiar şi aşa, "semnificaţia nupţială a trupului nu a devenit complet sufocată de concupiscenţă, ci doar în mod obişnuit ameninţată" [26]. După cum scria Papa, inima umană a devenit locul central al luptei dintre iubire şi pofta trupească. Aceasta din urmă interferează cu iubirea deoarece este un obstacol în calea libertăţii necesare pentru a iubi. Dacă o persoană este "constrânsă" de dorinţele trupului, de pofta trupească, spre o uniune fizică cu o altă persoană (chiar şi către soţul sau soţia sa), aceasta cu greu poate fi numită iubire deoarece iubirea este o dăruire de sine total liberă, aleasă de persoană cu voinţa sa liberă. "Concupiscenţa atrage după sine pierderea libertăţii interioare a darului. Semnificaţia nupţială [nelimitată] a trupului este legată tocmai de această libertate" [27]. Iubirea mai este încă posibilă dacă o persoană poate alege liber să se dăruiască pe sine persoanei iubite. Aceasta necesită însă control sau stăpânire de sine, ceea ce este dificil. Tocmai această stăpânire de sine o are Cristos în minte în remarcile Sale cu privire la pofta trupească.