CATEHEZĂ

Capitolul I.
Introducere la Teologia trupului

Secţiunea 4.
O nouă sinteză teologică

Noua abordare a Papei Ioan Paul al II-lea nu schimbă deloc credinţa. Dacă ne gândim la conţinutul credinţei, Revelaţia lui Cristos, ca la un uriaş diamant stând pe un piedestal sub un luminator în mijlocul unei săli de muzeu, este mai uşor să înţelegem ce a făcut Papa Ioan Paul al II-lea. Diamantul poate fi văzut din orice punct, dintr-o circumferinţă de 360 de grade. Punctul de vedere al privitorului este definit de filozofie. Sf. Augustin a privit diamantul dintr-un anume loc, folosind filozofia platonică. Sf. Toma d'Aquino s-a mutat în alt punct pe circumferinţă, folosindu-l pe Aristotel. În fine, Papa Ioan Paul al II-lea a definit un al treilea punct. Cu toate acestea, toţi trei privesc la exact acelaşi diamant. Mai mult, un privitor poate să îi arate altui privitor o anumită caracteristică. Cu alte cuvinte, Sf. Toma a văzut acelaşi lucru ca Sf. Augustin sau Papa Ioan Paul al II-lea, dar l-a descris diferit. Însă fiecare dintre ei a descris acelaşi diamant. De aceea, se poate "traduce" descrierea oricărei caracteristici a diamantului de la Augustin la Toma şi la Ioan Paul al II-lea, de la Toma la Augustin şi la Ioan Paul al II-lea, şi de la Ioan Paul al II-lea la Toma şi la Augustin. Este mereu acelaşi diamant.

"Inovaţia" adusă de Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea este tocmai aplicarea unei noi sinteze teologice la problemele ţinând de sexualitate, căsătorie şi viaţă de familie. Prin folosirea unui curent filozofic numit fenomenologie, Papa Ioan Paul al II-lea a reuşit să prezinte conţinutul Revelaţiei lui Cristos într-un mod subiectiv, inductiv şi bazat pe experienţe, fără a-i dăuna câtuşi de puţin conţinutului.

În cartea sa "Martor al speranţei", Weigel, citându-l pe Angelo Scola, scrie că "practic fiecare teză din teologie - Dumnezeu, Cristos, Treimea, harul, Biserica, sacramentele - poate fi văzută într-o nouă lumină dacă teologii explorează în profunzime bogatul personalism (numele uzual pentru noua sinteză a Papei Ioan Paul al II-lea) prezent în Teologia trupului" [5]. Desigur, această remarcă este absolut adevărată. Este adevărată din două motive. În primul rând, noua sinteză a Papei Ioan Paul al II-lea este evidentă în Teologia trupului şi poate fi studiată şi învăţată din modul în care este folosită în aceste discursuri. Odată învăţată şi studiată, sinteza teologică va fi recunoscută şi în alte scrieri ale Papei, iar munca sa iniţială va putea fi dusă mai departe şi dezvoltată. (Trebuie să arătăm că fondatorul unei noi sinteze face munca iniţială, dar urmează apoi secole de "explorare" a bogăţiilor şi profunzimilor sintezei. Sf. Augustin şi-a dezvoltat sinteza folosind filozofia platonică, lucrarea sa fiind studiată şi dezvoltată timp de opt secole. În mod similar, Sf. Toma a fost fondatorul fuziunii între filozofia lui Aristotel şi conţinutul Revelaţiei, dar studierea şi dezvoltarea lucrării sale continuă şi astăzi.) Cu siguranţă, dacă noua sinteză a Papei Ioan Paul al II-lea este studiată în Teologia trupului, şi apoi recunoscută şi aplicată în alte domenii, "practic fiecare teză din teologie... poate fi văzută într-o nouă lumină".

În al doilea rând, remarca lui Weigel este adevărată şi pentru că orice domeniu al Revelaţiei are impact asupra altor domenii. Înţelegerea misterului lui Cristos, atât a Întrupării cât şi a Învierii Sale, are consecinţe asupra înţelegerii Bisericii, a harului, a sacramentelor. Înţelegerea misterului creării noastre după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu are evident consecinţe asupra conceptului privind întruparea celei de a doua Persoane din Sfânta Treime. Revelaţia este un întreg unificat. Este Cristos. Cristos nu poate să fie subdivizat. O abordare nouă într-un domeniu va avea impact asupra celorlalte domenii. De aceea, desigur, rodul noii abordări propuse de Papa Ioan Paul al II-lea în domeniul sexualităţii, căsătoriei şi vieţii de familie - rezultatele Teologiei trupului - are impact asupra fiecărei teze din teologie, deci "fiecare teză din teologie... poate fi văzută într-o nouă lumină". Afirmaţia este adevărată deoarece metoda noii sinteze poate să fie învăţată din Teologia trupului şi deoarece roadele care se găsesc în Teologia trupului au implicaţii pentru celelalte domenii ale teologiei.

După cum am menţionat, noua sinteză oferită de Papa Ioan Paul al II-lea este rezultatul folosirii curentului filozofic numit fenomenologie. Fondatorul fenomenologiei a fost filozoful german Edmund Husserl (1859-1938). Pe scurt, Husserl s-a concentrat asupra experienţelor subiective, individuale ale oamenilor. El a adunat aceste experienţe pe rând de la diferite persoane. Fenomenologia este o metodă filozofică subiectivă, inductivă şi bazată pe experienţe. Husserl a fost interesat să descopere cum sunt lucrurile în lume (fiinţa lucrurilor - ceea ce investighează întotdeauna filozofia) prin perceperea interioară a lumii de către persoane individuale. În acest fel, el a legat puterile interioare ale minţii, voinţei şi conştiinţei de sine cu lumea reală, şi a reuşit să depăşească diviziunea dintre viaţa interioară a minţii şi lumea reală intrată în gândirea filozofică odată cu Descartes ("Gândesc, deci exist" a lui Descartes a produs divorţul realităţii - lumea exterioară - de viaţa interioară a fiecărei persoane, deoarece a fixat existenţa doar în gândul interior).

Primul contact al lui Karol Wojtyla cu fenomenologia a avut loc datorită lui Roman Ingarden, care a fost profesor în departamentul de filozofie al Universităţii din Cracovia, unde viitorul Papă şi-a luat doctoratul în filozofie. Ingarden fusese unul dintre studenţii lui Husserl. Prin studiile sale, care s-au concentrat asupra eticii, Wojtyla a văzut că fenomenologia putea să ofere o legătură cu realitatea, un mod de a fixa normele etice în realitate, şi nu doar în ideile interioare. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma că normele etice nu pot fi cunoscute deoarece ele se află dincolo de experienţa umană imediată. Însă morala (ordinea bună în existenţa umană) cere ca noi să acţionăm în conformitate cu normele tradiţionale. De aceea, noi trebuie să acţionăm întotdeauna în conformitate cu aceste norme, chiar dacă ele nu pot fi cunoscute - aceasta înţelegea Kant prin "imperativul categoric". Kant a divorţat etica de realitate. Wojtyla a văzut în fenomenologie o cale de re-unire a normelor etice cu realitatea.

Wojtyla şi-a scris lucrarea de doctorat despre Max Scheler, care a fost de asemenea student al lui Husserl. Scheler a fost în special interesat de etică şi a încercat să ajungă la cunoaşterea normelor etice prin fenomenologie. Scheler afirma că fiecare experienţă umană este legată de o valoare. Suntem fie atraşi de valoare, fie avem repulsie faţă de ea. Studiind experienţa umană din punct de vedere subiectiv, interior, Scheler credea că poate să identifice valorile. Aceste valori existau cu adevărat în lumea reală. Erau concrete şi obiective, dar erau cunoscute prin experienţa subiectivă, individuală. Scheler oferea astfel o alternativă la "imperativul categoric" al lui Kant. Mai mult, el a legat valorile de experienţa interioară, subiectivă a persoanei. Valorile sunt obiective şi reale, dar cunoscute doar prin percepţia interioară a experienţelor. În loc să fie porunci şi norme pe care omul este constrâns din exterior să le respecte, valorile (normele etice) sunt parte a experienţei sale interioare.

Wojtyla l-a criticat pe Scheler pentru că acesta nu a oferit o ordine obiectivă a valorilor. Din moment ce valorile erau cunoscute prin experienţa subiectivă a fiecărei persoane, ele puteau să difere radical de la o persoană la alta. Mai mult, importanţa relativă a acestor valori era determinată de intensitatea răspunsului la fiecare valoare. Valoarea care provoca răspunsul cel mai intens din punct de vedere emoţional într-o persoană era, pentru acea persoană, cea mai importantă valoare. De aceea, chiar dacă două persoane aveau un set similar de valori, ierarhia acestor valori putea fi totuşi diferită de la persoană la persoană. În gândirea lui Scheler, nu exista nici o cale de a stabili o ordine obiectivă în morală. Desigur, Scheler a evitat orice apel la datorie sau responsabilitate, deoarece el reacţiona împotriva "imperativului categoric" al lui Kant.

Wojtyla l-a criticat pe Scheler şi pentru că filozoful german nu arăta faptul că prin alegerile noastre etice, fiecare dintre noi devenim ceea ce facem. Devenim buni sau răi după cum facem fapte bune sau rele. Un act etic nu are efect doar în afara noastră, ci are şi un efect intern. Vizitarea unui prieten la spital nu este doar în folosul lui, ci are şi un efect interior asupra mea: am devenit un vizitator al bolnavului. Însă deşi a criticat opera lui Scheler, Wojtyla a văzut în modul în care acesta s-a folosit de fenomenologie un instrument puternic pentru studierea eticii creştine. Dacă normele creştine prezentate de Revelaţie puteau fi înţelese ca norme interioare, adică dacă aceste norme puteau fi percepute prin experienţă, atunci ele încetau să aibă caracterul de legi externe impuse cuiva din afara sa. Mai mult, se putea vorbi despre aceste valori într-un mod subiectiv potrivit "limbajului" lumii moderne.