CATEHEZĂ

Capitolul I.
Introducere la Teologia trupului

Secţiunea 2.
Ioan Paul al II-lea - Toma - Augustin

Avându-şi rădăcina atât în tradiţia augustiniană cât şi în cea tomistă, este evident însă că Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea prezintă o uimitoare şi neaşteptată "inovaţie". Această operă, alături de altele ale sale, reprezintă o nouă sinteză, un nou mod de expunere a credinţei către lumea modernă. Această nouă abordare este necesară deoarece majoritatea oamenilor secolelor XX şi XXI nu mai gândesc şi nu mai acţionează ca pe vremea Sf. Toma sau a Sf. Augustin.

Aceşti sfinţi au trăit şi gândit amândoi într-o cultură care ar putea fi descrisă ca obiectivă, deductivă şi bazată pe principii. Lumea modernă este în principal subiectivă, inductivă şi bazată pe experienţe. Obiectiv înseamnă că ceva este real, adică adevărat, indiferent dacă noi ştim sau nu că este adevărat. De exemplu, dacă un om orb este afară, şi nu poate vedea copacii din faţa sa, aceştia sunt totuşi acolo. Chiar dacă el nu îi percepe, copacii sunt cu adevărat acolo. Existenţa copacilor nu depinde de faptul că orbul îi percepe sau nu. Realitatea obiectivă există independent de percepţia omului. Viziunea subiectivă asupra realităţii susţine că doar ceea ce eu percep ca fiind real este cu adevărat real. În general, viziunea subiectivă asupra realităţii nu este aplicată copacilor şi obiectelor fizice. Ea este însă aplicată realităţilor ne-fizice, precum adevărurilor legate de existenţa lui Dumnezeu ("nu îl văd, nu îl simt, nu îl percep, deci nu există"), sau adevărurilor legate de morală. Această viziune subiectivă asupra realităţii este bine exprimată în afirmaţia: "Poate fi adevărat pentru tine, dar nu şi pentru mine!" Cu alte cuvinte, ceea ce este adevărat depinde de ceea ce cred sau accept eu, sau mai bine spus, de ceea ce percep eu. În lumea medievală, o astfel de pretenţie ar fi fost considerată un nonsens. De fapt, pentru majoritatea academicienilor medievali, adevărurile credinţei, atât dogmatice cât şi morale, erau mai reale decât obiectele fizice. Lumea medievală era obiectivă. Noi astăzi suntem subiectivi.

Lumea medievală era de asemenea deductivă, corolar al viziunii sale obiective asupra lumii. Cunoaşterea deriva din principii prin procesul deducţiei, adesea ilustrat în silogisme. Se pornea de la un fapt acceptat, precum acela că Dumnezeu este spirit pur, şi se adăuga ceea ce era numit termen minor, precum acela că un spirit pur nu are trup, trăgându-se apoi o concluzie, precum aceea că Dumnezeu nu are trup. Astăzi, noi stabilim ce este adevărat prin experimente, prin propria noastră experienţă sau numărând capetele - ce crede majoritatea. Această metodă de a ajunge la adevăr sau la cunoaştere este metoda inductivă, un proces diferit de metoda deductivă.

A treia diferenţă, adică între o viziune asupra lumii bazată pe principii şi una bazată pe experienţe, vine ca o consecinţă a primelor două. Lumea medievală se baza pe adevăruri larg acceptate din care să trăgeau concluzii, adică pe principii. În lumea modernă cunoştinţele derivă din experienţele personale.

Deoarece majoritatea contemporanilor noştri gândesc subiectiv, inductiv şi în baza experienţelor, ei sunt slab pregătiţi să audă, cu atât mai puţin să înţeleagă adevărurile şi practicile credinţei expuse într-o structură şi un plan obiective, deductive şi bazate pe principii. Chiar şi vocabularul şi limbajul folosit în sintezele tomiste sau augustiniene este străin urechilor de astăzi. Dacă dorim ca Revelaţia lui Cristos să fie pătrunsă şi înţeleasă astăzi, este necesar ca ea să fie prezentată oamenilor în propriul lor limbaj, folosind propriile lor moduri de gândire. Pe scurt, credinţa trebuie să fie îmbrăcată într-o haină subiectivă, inductivă şi bazată pe experienţe, folosind cuvinte ce fac parte din limbajul comun al culturii moderne. Dificultatea însă constă în a lua aceste "nestemate" ale credinţei - Revelaţia lui Cristos - şi a le prezenta într-un mod nou, cu un sistem filozofic nou, fără a schimba conţinutul acestor "nestemate". Avem nevoie de un alt geniu, de un alt Sf. Augustin, de un alt Sf. Toma, care să facă pentru vremurile noastre ceea ce fiecare dintre aceşti sfinţi a făcut pentru vremurile sale.

Papa Ioan Paul al II-lea este un alt Sf. Toma, un alt Sf. Augustin. El şlefuieşte aceste "nestemate" ale credinţei, în moduri şi forme care să le facă pe înţelesul omului de astăzi. Biserica trebuie să transmită conţinutul Revelaţiei într-un mod care să fie inteligibil oamenilor din orice generaţie. Aceasta a făcut-o Sf. Toma pentru oamenii secolului al XIII-lea - şi să nu ne închipuim că atunci nu au fost unii care să insiste pe continuarea folosirii prezentării tradiţionale, adică augustiniene, respingând noua formă -, şi Papa Ioan Paul al II-lea pentru generaţia noastră. Dacă cineva înţelege sintezele tomistă sau augustiniană, este greşit să le folosească? Desigur că nu, şi ele trebuie să fie predate fiecărei generaţii de teologi. Totuşi, ca mod de expunere a credinţei către oamenii secolului XXI, se pare că noua sinteză oferită de Papa Ioan Paul al II-lea este mai eficientă. Mulţi vor insista asupra faptului că Ioan Paul al II-lea a fost un tomist. Evident că a fost! Sfântul Toma a fost la rândul său augustinian. Fiecare nouă sinteză este construită pe cele precedente. Nu există nici o îndoială că Papa Ioan Paul al II-lea a fost un tomist. Dar de asemenea nu există nici o îndoială că el a construit o nouă sinteză teologică care va constitui o cărămidă fundamentală pentru Biserica secolului al XXI-lea şi de mai apoi. Sinteza augustiniană a constituit modul în care Biserica a gândit Revelaţia timp de aproximativ opt sute de ani! Sinteza Sf. Toma i-a luat locul pentru mai bine de şapte sute de ani. Dacă periodicitatea se respectă, sinteza Papei Ioan Paul al II-lea va fi folosită timp de secole!