TINERI   /   COPII

4. Dragostea şi naşterea de prunci

Căsătoria nu-i un mijloc lesnicios de a câştiga plăceri, nici o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Scopul căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi procreaţia. Şi totuşi în lumea postmodernă tot mai multe familii nu-şi doresc copii. Sunt şi familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul că sexul nu este numai pentru copii, ci şi pentru comuniune. Este un mod de a-şi manifesta dragostea soţii, unul faţă de celălalt. Din această perspectivă scopul final al relaţiei conjugale nu este numai procrearea, şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor.

Unii argumentează atitudinea lor potrivnică pruncilor cu faptul că n-au mijloacele necesare pentru a creşte copii, n-au o casă a lor. Din nefericire însă la spatele tuturor acestor argumente stă un egoism dus până la limite. A avea copii înseamnă a primi binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta.

Când vezi o mamă cu pruncul în braţe trebuie să te gândeşti la cuvintele Domnului Hristos: "cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte" (Matei 18, 5).

Spuneam că mulţi soţi tineri nu-şi doresc copii. Sunt şi educaţi, într-o societate fără Dumnezeu, să apeleze la contracepţie. Şi dacă totuşi copilul se plămădeşte în pântece recurg la cea mai oribilă crimă: avortul.

Nu numai oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată este crimă. Embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

În virtutea acestui principiu Sfântul Vasile cel Mare ne spune că femeia "care leapădă pruncul este supusă judecăţii pentru ucidere". ^[12] Şi nu numai ele, ci şi cei care dau medicamente avortive sunt ucigaşi. Şi ei şi cele care administrează otrăvuri ucigătoare de embrioni (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 8).

Complicitatea la avort a soţului, şi a medicului ginecolog care provoacă avortul, este complicitate la crimă. Pentru Biserica Creştină avortul, sau întreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditată. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât orice ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poţi justifica avortul. Poţi ucide pe altul ca să trăieşti tu? Şi apoi Dumnezeu îi dă fiecăruia bucata de pâine necesară.

Paradoxal, s-a observat că aversiunea faţă de copil creşte odată cu înavuţirea. Natalitatea în ţările "civilizate" este tot mai mică. Naţiunile din vest îmbătrânesc, iar în lumea a treia este explozie de populaţie.

Din nefericire şi noi românii ne împuţinăm. A scăzut alarmant numărul de naşteri şi de căsătorii. În zece ani de zile s-a diminuat populaţia ţării cu echivalentul unui judeţ.

Copiii, dacă gândim creştineşte, trebuie primiţi ca o binecuvântare a cerului. Cea mai sfântă comuniune ţi-o oferă familia. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte familia "mica biserică".

Un poet român consacrat ne-a lăsat scrisă o cugetare rară legată de familia creştină: "Locul unde se întemeiază rânduiala unei Patrii şi statornicii, în spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al răbdării, încrederii şi dragostei este acest cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, mai întâi un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii care desăvârşeşte cerul pe pământ în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor". ^[13]

Note

13 Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Bucureşti, 1985, p. 94.