TINERI   /   COPII

3. "TAINA ACEASTA MARE ESTE" (EF 5,32)

3.1. Sfânta Scriptură

Textul Sfântului Pavel face legătura între căsătorie şi legământul lui Cristos cu Biserica.

21 Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Cristos. 22 Femeile să se supună bărbaţilor ca Domnului, 23 pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărei mântuitor şi este. 24 Ci, precum Biserica se supune lui Cristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. 25 Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Cristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru Ea, 26 ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, 27 şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, pentru ca să fie sfântă şi fără de prihană. 28 Aşadar, bărbatul este dator să-şi iubească femeia ca pe propriul trup. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. 29 Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Cristos Biserica, 30 pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. 31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică. 33 Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat. (Ef 5,21-33)

Primul şi ultimul verset dau cheia pentru interpretarea acestui pasaj. Versetul 21 subliniază supunerea reciprocă, în timp ce versetul 33 indică rolul complementar al bărbatului şi al femeii. Bărbatul şi femeia sunt egali în demnitate, dar nu egali în sens absolut, adică în sensul că distincţia dintre bărbat şi femeie ar fi pur accidentală şi că n-ar exista nici o complementaritate decât cea pur trupească (ca şi cum trupul ar fi ceva accidental!). O interpretare reducţionistă, dar, din păcate, frecventă, vede în textul acesta numai supunerea femeii. Totuşi, dacă citeşti textul mai atent, se observă că Sfântul Pavel vorbeşte mai mult despre obligaţiile bărbatului (şapte versete pentru bărbat, două pentru femei). Trebuie subliniat aici faptul că Sfântul Pavel nu aşteaptă acelaşi lucru de la bărbat şi de la femeie: se vede complementaritatea între cei doi. Să observăm şi cuvântul "precum": e vorba de o analogie care implică şi deosebiri (bărbatul nu este mântuitorul femeii sale, oricât de mult ar dori!).

Versetele 25 - 32 arată o supunere a bărbatului care este diferită de cea a femeii. Analogia se referă la iubirea pe care Cristos a avut-o pentru Biserică: "S-a dat pe Sine pentru Ea". Se spune şi cum bărbaţii trebuie să iubească femeile lor: "Aşadar, bărbatul este dator să-şi iubească femeia ca pe propriul trup. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte". Biserica este Trupul lui Cristos, şi Cristos a spus: "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi " (Lc 10,27; Mt 22,39; Mc 12,31). Aici se subliniază faptul că bărbaţii trebuie să-şi iubească femeile ca pe ei înşişi, adică trebuie să aibă pentru femeile lor grija pe care o au pentru ei. Pentru a înţelege mai bine ce spune Sfântul Pavel în acest pasaj, poate fi interesant să citim din nou textul Cărţii Facerii, cu atât mai mult cu cât Sfântul Pavel însuşi îl citează; şi Isus l-a citat (Mt 19,5).

Sunt două texte care descriu crearea lumii, amândouă în cartea Facere (Fac 1,1-2,4a şi Fac 2,4b-25). În primul text, bărbatul şi femeia sunt creaţi simultan, la sfârşit, ca şi desăvârşire a operei lui Dumnezeu: bărbatul şi femeia sunt creaţi având aceeaşi demnitate:

"Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Fac 1,27). În acest text scurt se află adevărurile antropologice fundamentale: omul este culmea întregii ordini a creaţiei în lumea vizibilă; umanitatea, care îşi găseşte originea în crearea bărbatului şi a femeii, este încoronarea întregii opere a creaţiei; bărbatul şi femeia sunt amândoi om în aceeaşi măsură; amândoi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu. ^[20]

Al doilea text arată mai întâi complementaritatea reciprocă:

În unitatea celor doi, bărbatul şi femeia sunt chemaţi, de la bun început, nu numai să existe unul lângă altul sau împreună, ci şi în acelaşi timp unul pentru altul. ^[21]

Conform acestui text, femeia este creată din coasta lui Adam (Fac 2,22). Conform acestui text, femeia poate să facă ceea ce bărbatul nu poate face singur pentru ca el să ajungă la desăvârşire: femeia este "ajutorul potrivit pentru el" (Fac 2,18). Este vorba aici de o complementaritate în ceea ce priveşte iubirea. Această complementaritate nu constă în faptul că femeia este un ajutor pentru gospodărie, ci în sensul că Adam a găsit în Eva o persoană pentru care el va putea trăi, pentru care va putea lucra, pentru care şi căreia se va dărui. Se poate înţelege mai bine relaţia dintre bărbat şi femeie aşa cum Dumnezeu a vrut-o. În această privinţă, va trebui să vedem şi consecinţele păcatului strămoşesc referitoare la această relaţie.

Păcatul strămoşesc are consecinţe nu numai în ceea cepriveşte relaţia dintre Dumnezeu şi om, ci şi referitoare la relaţiile dintre bărbat şi femeie. Acest lucru se observă în mod clar în cuvintele pe care Dumnezeu le adresează femeii: "atrasă vei fi către bărbatul tău, şi el te va stăpâni" (Fac 3,16).

Se vede aici ce se întâmplă când relaţia dintre bărbat şi femeie depinde de păcat. Dificultăţile de a interpreta scrisoarea către Efeseni vin de la faptul că se citeşte în lumina păcatului, nu în lumina mântuirii, cum ar trebui. Dumnezeu n-a vrut ca femeia să fie stăpânită: supunerea despre care vorbeşte Sfântul Pavel nu înseamnă o stăpânire a bărbatului. Dumnezeu a creat-o pe femeie pentru a trezi în bărbat o iubire adevărată, nu pentru a-l seduce. Referitor la bărbat, el trebuie s-o iubească pe femeia lui, nu s-o stăpânească. Trebuie să vedem ce a adus mântuirea în privinţa relaţiei între bărbat şi femeie.

Cristos este capul Bisericii, este capul tuturor oamenilor, fiindcă S-a dăruit pentru toţi. I-a mântuit pe toţi prin iubirea Lui şi dăruirea totală de Sine. Autoritatea lui Cristos este o slujire:

"Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi." (Mc 10,44-45)

Se înţelege în mod clar că bărbatul este capul femeii atunci când şi în măsura în care este slujitor, deci când se dăruieşte. Acest fapt este adevărat şi pentru femeie, dar totuşi, având în vedere intenţia lui Dumnezeu la început şi consecinţele păcatului strămoşesc, aşa cum ne sunt arătate în Cartea Facerii, aceasta se referă, mai întâi, la bărbat. În loc de stăpânire vine slujirea. Bărbatul trebuie să înveţe să-şi iubească soţia, să se dăruiască pe deplin, aşa cum Cristos a făcut pentru Biserică. În ceea ce priveşte femeia, atitudinea ei nu va fi una de a seduce - pentru a stăpâni într-un mod mai subtil, fiind stăpânită de senzualitate - ci una de a primi iubirea soţului şi de a da un răspuns la această iubire, dăruindu-se. Supunerea Bisericii faţă de Cristos constă în faptul că acceptă şi primeşte iubirea lui Cristos şi dă un răspuns liber, în iubire, prin membrii ei. Într-un sens, acest fapt este adevărat şi pentru bărbat. Totuşi dezordinea senzualităţii se manifestă fie prin stăpânire, fie prin seducţie. Mântuirea subliniază complementaritatea între bărbat şi femeie, respectând egalitatea în ceea ce priveşte demnitatea umană.

În căsătorie, bărbatul o iubeşte pe femeia sa şi se dăruieşte, iar femeia primeşte această iubire şi se dăruieşte. El o iubeşte fără să stăpânească - a fi capul nu înseamnă a stăpâni, ci a sluji! Ea stimulează o iubire adevărată şi o desăvârşeşte prin dăruirea ei în iubire. Nici unul, nici altul nu este considerat ca un obiect de stăpânire sau de seducţie, prin care nevoile senzuale pot fi satisfăcute.

Textul Sfântului Pavel se referă la această complementaritate când precizează:

32 "Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică. 33 Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" (Ef 5,21-33).

Această dăruire mutuală între Cristos şi Biserică se realizează în Sfânta Liturghie, astfel încât cei căsătoriţi pot găsi în acest sacrament, într-un sens, semnificaţia sacramentului căsătoriei.

3.2. " Taina aceasta mare este " (Ef 5,32)

Căsătoria este unul dintre cele şapte sacramente.

Cristos-Domnul a copleşit cu binecuvântări această iubire cu multe aspecte, născută din izvorul divin al dragostei şi constituită după modelul unirii Lui cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului Său cu un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, El rămâne cu ei pentru ca, aşa cum El însuşi a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru Ea, tot astfel şi soţii, prin dăruirea reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască şi este călăuzită şi îmbogăţită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos şi de acţiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soţii să fie realmente duşi la Dumnezeu, să fie ajutaţi şi încurajaţi în misiunea lor sublimă de tată şi mamă. ^[22]

Sacramentul căsătoriei nu schimbă proprietăţile naturale ale căsătoriei, ci acestea sunt confirmate şi obţin o stabilitate specială: într-un cuvânt este vorba despre caracteristicile normale ale oricărei iubiri conjugale naturale, însă cu o semnificaţie nouă, care nu numai că purifică şi consolidează această iubire, dar o ridică la punctul de a face din ea expresia valorilor proprii creştine. ^[23]

Căsătoria naturală dintre botezaţi primeşte demnitatea unui sacrament. Alianţa conjugală dintre ei, prin faptul însuşi că sunt botezaţi, este ridicată la nivelul alianţei care există între Cristos şi Biserică, şi o exprimă.

Alianţa matrimonială - fondată de Creator şi structurată după legile sale, prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei, cu consimţământ personal irevocabil, consorţiul întregii vieţi, prin caracterul ei natural - este orânduită pentru binele soţilor şi pentru generarea şi educarea copiilor.

Prin faptul că este instituită de către Cristos, căsătoria validă între botezaţi este un sacrament prin care soţii sunt uniţi de Dumnezeu după chipul uniunii de neclintit dintre Cristos şi Biserică şi sunt aproape consacraţi şi întăriţi prin harul sacra­mental. ^[24]

Proprietăţile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea care, în căsătoria dintre botezaţi, obţin o stabilitate specială în virtutea sacramentului.

Într-adevăr, fiecare botezat a intrat în noul legământ. Alianţa rămâne valabilă chiar dacă credinţa nu mai este trăită în toată profunzimea sa, chiar dacă sacramentul este primit fără rod spiritual efectiv. Se face într-adevăr o distincţie între primirea materială a sacramentului şi eficacitatea obiectivă, pe de o parte, şi rodul viu al sacramentului pentru cel care îl primeşte în starea potrivită (stare de har) pe de altă parte. Prin faptul că sunt luaţi prin Botez în acest nou legământ, cei care se căsătoresc, prin căsătoria lor, exprimă alianţa care există între Cristos şi Biserică.

Într-adevăr, prin Botez, bărbatul şi femeia sunt inseraţi definitiv în noul şi veşnicul legământ, în legământul conjugal al lui Cristos cu Biserica.

În puterea acestei inserări indestructibile, comuniunea intimă de viaţă şi caritatea conjugală întemeiate de Creator sunt ridicate şi înglobate în iubirea conjugală a lui Cristos, fiind susţinute şi îmbogăţite de forţa Lui mântuitoare. ^[25]

Papa Paul al VI-lea dă următoarea definiţie a căsătoriei:

Iubirea conjugală vădeşte adevărata sa natură şi adevărata sa nobleţe atunci când este luat în consideraţie izvorul său suprem, Dumnezeu, care este "iubire", El, Tatăl de la care îşi trage numele toată paternitatea. Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau un produs al evoluţiei forţelor naturale inconştiente: este o înţeleaptă orânduire a Creatorului cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire. Prin dăruirea reciprocă personală, care le este proprie şi exclusivă, soţii urmăresc comuniunea fiinţelor lor în vederea uneirealizări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la naşterea şi educarea unei vieţi noi.

În plus, pentru cei botezaţi, căsătoria îmbracă demnitatea de semn sacramental al harului, întrucât reprezintă unirea lui Cristos cu Biserica. ^[26]