TINERI   /   COPII

2.4. Procrearea şi copiii

2.4.1. Iubirea, dăruirea trupească şi procrearea

Căsătoria este singurul mijloc pe deplin potrivit pentru dăruirea trupească.

"Locul" unic, care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este căsătoria sau contractul de dragoste conjugală ori alegerea conştientă şi liberă cu care bărbatul şi femeia se unesc într-o comuniune intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu (cf. Gaudium et spes, 48) şi care numai în această lumină îşi află adevărata semnificaţie. ^[11]

Această dăruire este deschisă spre o viaţă nouă.

Această dăruire totală, cerută de iubirea conjugală, corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile, care, înţeleasă aşa cum este, de a da viaţă unei fiinţe omeneşti, prin natura sa depăşeşte simpla ordine biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi. ^[12]

Întemeierea unei familii se consideră pe drept ca încununare a căsătoriei şi a iubirii conjugale. ^[13] Copiii sunt "darul cel mai preţios al căsătoriei, şi ei contribuie din plin la binele părinţilor înşişi". ^[14]

Am văzut deja că dăruirea trupească, pentru a fi adevărată şi pe deplin umană, presupune o iubire spirituală şi o exprimă. Această dăruire este deschisă în mod natural spre fecunditate. Chiar dacă nu este vorba întotdeauna de o fecunditate efectivă, deschiderea rămâne în aşa fel, încât dăruirea trupească şi deschiderea spre fecunditate formează două elemente inseparabile. Iubirea nu cere neapărat dăruirea trupească totală, nici procreare, iar o dăruire trupească fără iubirea spirituală are ceva animalic, cum s-a spus deja.

Ca oricare altă problemă privind viaţa umană, problema natalităţii trebuie să fie considerată, dincolo de perspective parţiale, fie că ele sunt de ordin biologic sau psihologic, demografic sau sociologic, în lumina unei viziuni integrale a omului şi a vocaţiei sale... ^[15]

Dăruirea trupească fără deschidere spre procreare nu este totală: există o condiţie care este de fapt o piedică fundamentală pentru o dăruire adevărată. Dimensiunea sensibilă vine pe primul loc, şi deschiderea naturală este considerată ca o piedică pentru plăcerea egoistă. S-ar putea spune că această deschidere, chiar nerealizată (adică fără procrearea efectivă) favorizează depăşirea nivelului plăcerii. Cu tehnicile moderne, procrearea devine posibilă chiar fărădăruirea trupească şi fără iubire. Atunci copilul nu mai este rodul iubirii, ci este văzut ca un drept din partea părinţilor, ca un produs. Eficacitatea înlocuieşte gratuitatea.

2.4.2. Deschiderea ca dimensiune esenţială a căsătoriei

Deschiderea este o dimensiune esenţială a căsătoriei.

Această deschidere are două forme: spre persoana iubită şi spre copil.

Deschiderea spre celălalt constituie iubirea spirituală. S-a vorbit deja despre acest aspect.

Dăruirea trupească implică o deschidere spre copil.

- E vorba de o deschidere pentru că procrearea nu urmează în mod automat dăruirea trupească.

- Această deschidere face parte esenţială din dăruirea trupească. A refuza orice deschidere implică o atitudine egoistă, în care, de fapt, se refuză şi natura profundă a celuilalt, şi natura actului, implicând o atitudine care nu este transparentă, în primul rând faţă de celălalt. Consecinţa este o reducere a iubirii la o căutare a plăcerii egoiste, fără risc.

Copilul este considerat atunci ca un risc care trebuie evitat bineînţeles... De fapt se trece uşor de la această atitudine la atitudinea de sens invers, în care copilul nu este considerat ca un risc, ci, dimpotrivă, ca un drept. Dacă această deschidere este exclusă nu poate fi vorba de căsătorie, pentru că se ex­clude o dimensiune esenţială a căsătoriei. Deschiderea este proprietatea şi caracteristica esenţială a iubirii umane.

Prin trupul lor, bărbatul şi femeia pot exprima iubirea lor într-un fel intim. Dăruirea trupească are două feţe complementare:

- un scop "imanent" (adică între ei): expresia (totuşi nu singura!) iubirii lor spirituale reciproce şi a dăruirii lor mutuale;

- un scop "transcendent ": comunicarea vieţii unei fiinţe noi.

Aceste două aspecte sunt inseparabile. Dăruirea trupească îşi păstrează semnificaţia deplină şi adevărată şi îndreptarea spre responsabilitatea de părinţi numai atunci când aceste aspecte esenţiale se menţin împreună.

Dacă unul dintre aceste aspecte este exclus în mod voluntar, dăruirea trupească îşi pierde semnificaţia profundă, pentru că există o restricţie: ceva nu este dăruit. Iubirea este însoţită de o condiţie: dacă actul conjugal are loc în afara căsătoriei, acesta exprimă, de fapt, ceva care încă nu s-a făcut. Posibilitatea de a se despărţi este deschisă. Prin urmare, dăruirea nu este totală.

Această atitudine, deşi frecventă, nu este coerentă. Desigur, în momentul în care te căsătoreşti nu ştii ce dificultăţi vei avea... şi e mai bine aşa! Dar atitudinea adevărată constă în hotărârea de a lupta (nu împotriva celuilalt, ci împotriva ta!), pentru a creşte nu numai în ciuda dificultăţilor, ci prin dificultăţi. Dacă uşa este deschisă (pentru un divorţ) poţi să fii sigur că vei trece prin ea... Ca şi cum ai vrea să-ţi angajezi trupul fără a te angaja personal. Este vorba cu adevărat de o minciună practică, de o lipsă de coerenţă. Trupul merge mai repede decât inteligenţa...

Invers, dăruirea în căsătorie, când posibilitatea de a procrea este împiedicată în mod conştient, implică o restricţie: dăruirea nu este totală. Iubirea nu poate fi totală dacă există o condiţie.

De aceea trebuie să vorbim acum de copil ca rod al iubirii.

2.4.3.   Copilul ca rod al iubirii

Copilul se primeşte, nu se "face". (Astfel expresia "a face dragoste" reduce iubirea şi dăruirea trupească la aspectul mecanic...) Copilul nu este un produs (eficacitate), ci un rod al iubirii (fecunditate). Actul conjugal este, prin natura sa, ordonat spre transmiterea vieţii, chiar dacă nu este vorba în mod automat de o procreare. Natura le permite părinţilor să primească un copil, le permite ca iubirea lor să aibă o fecunditate într-o gratuitate absolută. Această posibilitate nu înseamnă totuşi că părinţii au dreptul să aibă copii. Nu poate exista nici un drept asupra unei fiinţe umane. Deschiderea nu implică automat prezenţa efectivă a unui copil. Dar dacă se exclude această deschidere, atunci actul se schimbă în mod esenţial.

Într-adevăr, prin structura sa intimă, actul conjugal, în aceeaşi măsură în care uneşte în mod profund soţii, îi şi face apţi pentru generarea de noi vieţi, după legile înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii. Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează, în mod integral, sensul de iubire reciprocă şi veritabilă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate. ^[16]

2.4.4.   Transmiterea responsabilă a vieţii umane

Această dăruire totală, cerută de iubirea conjugală, corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile, care, înţeleasă aşa cum este, de a da viaţă unei fiinţe omeneşti, prin natura sa depăşeşte simpla ordine biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale, în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi. ^[17]

Câteodată se vorbeşte de "metoda naturală" pentru reglementarea naşterilor. Expresia nu este deloc fericită:

- nu este o metodă, ci mai mult un fel de a trăi. Dăruirea trupească este manifestarea unei iubirii spirituale, deschisă spre o viaţă nouă;

- intenţia nu este de a împiedica procrearea, ci de a transmite viaţa într-un fel responsabil. În acest sens poate fi legitim ca procrearea să fie evitată (există o deosebire esenţială între a împiedica şi a evita!) Se foloseşte atunci posibilitatea naturală (perioadele nefecunde ale femeii).

Renunţarea la actul conjugal pentru un timp (timpul în care femeia este fecundă) favorizează iubirea spirituală, respectul faţă de celălalt şi cunoaşterea mutuală. În această privinţă, atât bărbatul, cât şi femeia, sunt responsabili. (Trebuie observat că, în caz contrar, prima victimă este foarte des femeia, care nu este respectată, ci folosită pentru o plăcere sensibilă, copilul fiind considerat, cum s-a spus deja, ca un risc sau o greşeală...)