TINERI   /   COPII

2. CĂSĂTORIA - DIMENSIUNEA NATURALĂ

2.1. Baza căsătoriei: o iubire umană între un bărbat şi o femeie

2.1.1. Iubirea

Distincţia fundamentală în iubire este - probabil - cea între iubirea sensibilă şi iubirea spirituală:

- dimensiunea sensibilă: contează ceea ce simţi tu. Persoana iubită este raportată la ceea ce simţi;

- dimensiunea spirituală (nu mă refer aici la credinţă, ci numai la dimensiunea cea mai profundă a sufletului uman, la nivelul specific uman): vrei binele celuilalt. Persoana iubită este centrală: tu eşti raportat la ea.

Iubirea spirituală nu exclude iubirea sensibilă. Nu există o opoziţie, ci o ordine (ar trebui...). Dacă dimensiunea sensibilă se dezvoltă fără măsură şi vine pe primul loc, atunci dimensiunea spirituală slăbeşte, chiar dispare. La sfârşit, persoana iubită este folosită pentru a simţi ceva.

Sensibilitatea se schimbă: chiar dacă sensibilitatea este mai puţin prezentă, aceasta nu înseamnă că iubirea nu mai există. Poate fi o încercare ce se poate folosi pentru a creşte în iubire spirituală.

Trebuie deci să existe o ordine între dimensiunea sensibilă a iubirii şi dimensiunea spirituală. Greutatea constă în faptul că aceste două dimensiuni sunt amestecate în aşa fel, încât nu este posibil să se facă întotdeauna o distincţie clară între ele.

Dezvoltarea iubirii spirituale cere timp!

Iubirea spirituală înseamnă primire şi dăruire: îl primeşti pe celălalt cum este şi te dăruieşti.

Libertatea caracterizează iubirea spirituală. Aşa-zisa libertate, într-o relaţie sensibilă, nu este o libertate adevărată, pentru că înseamnă mai mult o dependenţă în faţa sensibilităţii proprii şi o lipsă de distanţă. Nu eşti liber de tine...

La nivelul sensibil, plăcerea durează atâta vreme cât obiectul este prezent prin cunoaşterea sensibilă. Dar plăcerile sunt trecătoare: spre exemplu, în ceea ce priveşte mâncarea, după ce obiectul s-a asimilat, nu mai este prezent - plăcerea dispare când obiectul dispare. Tot aşa pentru plăcerile referitoare la capacitatea de a procrea.

Astfel, plăcerile sensibile nu durează. Când nu se poate asigura prezenţa obiectului dorit, tentaţia ar fi să se refugieze într-o prezenţă imaginativă, cu preţul realismului. Nu există un repaus absolut la nivelul sensibil, pentru că bunurile sunt trecătoare. Plăcerea sensibilă, adică iubirea ca pasiune, se deosebeşte de bucurie, aceasta din urmă existând la nivel spiritual (chiar dacă s-ar putea vorbi de o plăcere spirituală pentru bucurie). Într-adevăr, bucuria constă în repausul puterii apetitive spirituale, adică al voinţei, urmând cunoaşterea prin inteligenţă.

La acest nivel, bucuria poate dura, în ciuda trecerii timpului, dacă este vorba de un bine spiritual (deci nu numai un bine cunoscut prin inteligenţă, ci un bine în sine spiritual). Chiar dacă bucuria este în sine mai mare decât plăcerea sensibilă, foarte des plăcerea sensibilă este, din punctul nostru de vedere, mai mare, în primul rând pentru că lucrurile sensibile se cunosc mai uşor şi mai bine, în al doilea rând fiindcă o anumită transformare trupească însoţeşte plăcerea sensibilă, şi, în al treilea rând, pentru că se opune durerii sensibile care urmează un defect corporal, şi care se simte mai mult. Într-o prietenie trebuie dezvoltată cunoaşterea spirituală pentru ca să existe o bucurie adevărată şi durabilă. Atitudinea exterioară - deci prin trup - nu trebuie să favorizeze căutarea plăcerii sensibile, pentru că plăcerea sensibilă împiedică uzul raţiunii!

Nu orice judecată poate fi coruptă sau falsificată de plăcere sau de durere (de pildă, nu cele de tipul: triunghiul are suma unghiurilor egală cu două unghiuri drepte), ci numai judecata privitoare la acţiune. Principiile acţiunilor constau în scopul pentru care sunt îndeplinite; dar omului corupt de plăcere sau de durere principiul nu-i mai apare clar, el încetând să vadă în ce scop şi din ce motiv trebuie să decidă şi să-şi ducă la îndeplinire acţiunea; căci viciul este corupătorul principiului însuşi. ^[3]

Plăcerea sensibilă împiedică uzul raţiunii cel puţin din trei motive: în primul rând fiind o distragere atât de puternică, încât raţiunea nu se mai poate concentra, în al doilea rând fiindcă plăcerile tari se opun ordinii raţiunii, şi, în al treilea rând, din cauza legăturii cu trupul, fiindcă transformarea trupului, care însoţeşte plăcerea sensibilă, împiedică uzul raţiunii.

2.1.2. Reciprocitatea cunoscută şi acceptată în prietenie

Iubirea unuia nu depinde de iubirea celuilalt. Nu poate exista o condiţie într-o iubire adevărată, de pildă: te iubesc dacă tu mă iubeşti! Totuşi dezvoltarea iubirii (şi a prieteniei) şi exerciţiul ei cer o reciprocitate cunoscută şi acceptată:

- o reciprocitate: dacă iubirea ta nu se întâlneşte cu o altă iubire, nu se poate dezvolta. Totuşi reciprocitatea nu este măsura iubirii tale. Măsura iubirii este... iubirea!

- o reciprocitate cunoscută: este clar că fiecare trebuie să ştie că este iubit de celălalt.

- o altă condiţie pentru dezvoltarea iubirii este ca reciprocitatea cunoscută să fie acceptată. Sunt cazuri în care există o reciprocitate cunoscută, dar această reciprocitate nu este acceptată din diferite motive (câteodată chiar trebuie să nu fie acceptată, de pildă când unul dintre ei este o persoană deja căsătorită).

2.1.3. Dezvoltarea unei iubiri - prietenii

Dezvoltarea unei prietenii cere timp şi educaţie, tocmai ca să nu rămână la nivelul sensibil. Aristotel spunea că prietenia desăvârşită necesită timp şi deprinderi comune, pentru că, aşa cum spune proverbul, oamenii nu se pot cunoaşte unii pe alţii înainte de a fi consumat "măsură de sare", deci nu se pot accepta reciproc şi nu pot fi prieteni înainte de a se arăta unul faţă de altul demni de prietenie şi încredere...

Cei ce se grăbesc să-şi dea unul altuia dovezi de prietenie doresc, desigur, să fie prieteni, dar, în realitate, nu sunt: pentru asta trebuie să se arate cu adevărat demni de a fi iubiţi, şi s-o ştie: dacă dorinţa de prietenie se poate naşte instantaneu, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre prietenie. ^[4]

Dimensiunea sensibilă are un rol deosebit la început, este bună în sine, dar trebuie purificată pentru ca să nu excludă dimensiunea mai profundă şi mai fragilă.

Nu este o "metodă" pentru a creşte în iubire; în cele din urmă, mijlocul cel mai bun fiind dăruirea însăşi!

O iubire spirituală cere renunţări: binele celuilalt este mai important decât simţirea proprie. Aici se recunoaşte calitatea şi profunzimea unei iubiri: în capacitatea de a renunţa la sine în mod cu totul liber pentru celălalt.

Problemele vin de la faptul că dimensiunea sensibilă nu este întotdeauna ordonată spre dimensiunea spirituală: se urmăreşte atunci numai plăcerea sensibilă sau se rămâne la ceva imaginativ sau romantic (în mod general dimensiunea imaginativă dispare cu viaţa comună; în unele cazuri, imaginaţia poate deveni o fugă de condiţia reală).