STUDIU

Capitolul 11
Sfânta Scriptură în lumea contemporană

Întrebări şi răspunsuri la problemele cele mai interesante în ceea ce priveşte Scriptura

"A da răspunsuri toţi sunt capabili; dar pentru a face adevărate întrebări ne trebuie un geniu!" spunea Oscar Wilde, referitor la ceea ce omul încearcă să se întrebe şi în aceeaşi măsură să şi răspundă la chestiuni cruciale care pot şi trebuie să-şi găsească răspunsuri în Sfânta Scriptură.

Vom încerca să găsim câteva răspunsuri la întrebări ca: este Dumnezeu numai Tată? Cum putem interpreta violenţa în Sfânta Scriptură? Dumnezeu a abandonat pe poporul său? Noul Testament este mai bun decât Vechiul Testament? etc.

Papa Ioan Paul I a spus că Dumnezeu este Mamă. Feministele din America vor să şteargă din Sfânta Scriptură toate formele "masculine". Pe de altă parte, în Sfânta Scriptură nu  este aşa de radicală supremaţia masculină şi Papa Ioan Paul al II-lea a spus despre "reciprocitatea şi complementaritatea" dintre sexe. Deci de ce se ezită să se spună despre Dumnezeu că este Tată şi Mamă?

   Sfânta Scriptură nu poate fi acuzată că este discriminatorie în ceea ce priveşte diferenţa dintre sexe. Dacă analizăm bine paginile ei, găsim alături de figurile masculine, (care sunt adresate lui Dumnezeu), şi foarte multe figuri feminine. Dintre acestea putem aminti: "Oare poate femeia uita pe pruncul ei şi de rodul sânului ei să nu aibă milă? Chiar dacă ea îl va uita, eu pe tine nu te voi uita" (Is 49,15); "După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi eu vă  voi mângâia pe voi" (Is 66,13), iar de multe ori găsim atribuit lui Dumnezeu, Jahwe, termenul de "viscere materne" (rachamim). De asemenea, în Evanghelia lui Luca găsim întotdeauna în parabolele sale alături de figurile masculine pe cele feminine.

Este legitim să vorbim de o dimensiune "maternă" a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp trebuie să ne amintim că mereu este vorba despre un simbol, ca şi cel patern, pentru a exprima misterul divin şi pentru a reprezenta realitatea necunoscută a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură, fiind cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, privilegiază figura paternă a lui Dumnezeu şi din cauza condiţionărilor culturale din ambientul în care s-a manifestat. Este logic, în schimb, să redimensionăm anumite lecturi prea "masculine" ale lui Dumnezeu, însă fără a nega valorile pe care ele le exprimă, cum este logic să-l aşezăm pe Isus Cristos în timpul său istoric şi căruia nu-i putem nega "masculinitatea".

În Vechiul Testament găsim o învăţătură mult mai deschisă decât îşi pot imagina unii. Cu siguranţă "încarnarea" Cuvântului lui Dumnezeu care s-a dezvoltat într-un context socio-cultural bine determinat în vechiul Israel, cum putem citi în Siracide, un înţelept din secolul al II^-lea î. C., care spune: "(...) este mai bună răutatea unui bărbat, decât bunătatea unei femei"; dar cu toate acestea trebuie să ne gândim la atâtea figuri feminine care au avut incidenţe majore în Sfânta Scriptură, cum ar fi Sara, Rahela, Debora, Rut, Ana, Iudita, femeia din cap. 31 din Cartea Proverbelor sau extraordinara protagonistă din Cântarea Cântărilor sau Sfânta Fecioară Maria şi Mireasa din Apocalipsa din Noul Testament.

Chiar din primul capitol al Genezei găsim scris: "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut" (Gen 1,27). Construcţia textului după regulile ebraice identifică "imaginea" divină care se află în noi cu a fi "bărbat şi femeie", nu pentru că Dumnezeu ar fi sexual, ci pentru valoarea simbolică a sexualităţii, adică pentru capacitatea de a iubi şi a crea (generarea) prin intermediul comuniunii dintre bărbat şi femeie. Papa Ioan Paul al II-lea spune în Mulieris dignitatem: "Imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu în om, creat ca bărbat şi femeie (prin analogie se poate presupune Creatorul şi creatura), exprimă unitatea dintre cele două umanităţi. Această unitate a acestor doi, care este un semn al comuniunii interpersonale, indică faptul că în creaţia omului a fost înscrisă o anumită asemănare din comuniunea divină".

În concluzie, putem afirma legitimitatea unei noi interpretări a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, care să simplifice interpolările socio-culturale, dar care să păstreze valorile teologice ale paternităţii şi maternităţii lui Dumnezeu, ale masculinităţii şi feminităţii umane şi să ţină cont de unitatea şi diversitatea lor.

O problemă majoră a interpretării Sfintei Scripturi este tocmai violenţa anumitor pagini existente în ea. Descurajarea se naşte din faptul că de multe ori chiar Dumnezeu însuşi este prefigurat ca şi comandant suprem al armatei mozaice, care incită la distrugere, în timp ce soldaţii lui Israel devin nişte preoţi ai unui ritual sângeros ce se celebrează în "războaiele Domnului", cum sunt numite bătăliile de cucerire.

Înainte de a da un răspuns trebuie să clarificăm faptul că, dacă vrem să înţelegem sensul Sfintelor Scripturi, pentru a citi şi a aprofunda cu răbdare aceste pagini, este necesar să le citim cu ochii lui Dumnezeu; dacă nu facem acest lucru riscăm să le citim cu sensul "literar" sau "fundamentalist". Să ne amintim ceea ce Sfântul Paul scria Corintenilor: "(...) pentru că litera ucide, iar spiritul face viu" (2Cor 3,6).

Invitând pe fiecare dintre voi să adune din fiecare capitol biblic mesajul profund care se vrea comunicat, aş pune o întrebare radicală, care s-ar putea formula astfel: în faţă atâtor "sfinte", dar mereu fapte crude şi imorale, ale personajelor biblice, ce mesaj poate să extragă credinciosul care consideră Sfânta Scriptură "lumină pentru paşii săi"?

Calea principală pentru a interpreta corect aceste pagini este afirmaţia care se face în studierea exegetică a Sfintei Scripturi: Revelaţia divină după Sfânta Scriptură este istorică, adică se manifestă întrupându-se în lupta lentă şi obositoare a problemelor umane. Nu este un cuvânt care să fie perceput la nivel raţional, abstract, şi care se comunică prin extazuri (câteodată poate să se întâmple şi aşa, dar foarte rar); este, în schimb, o sămânţă care se deschide sub pământul opac al vieţii umane şi al istoriei sale.

De aceea, ceea ce spune Sfânta Scriptură, (Vechiul şi Noul Testament) nu este un catehism făcut de teorii teologice precise, exprimate într-un limbaj formal inaccesibil; este, în schimb, istoria progresivă a unei revelaţii a lui Dumnezeu şi revelaţia progresivă a sensului istoriei noastre, la prima vedere aşa de confuză şi scandaloasă.

Citind corect Sfânta Scriptură, trebuie să urmăm modul de acţiune a lui Dumnezeu răbdător, care, uitându-se la limitele şi păcatele omului, caută să-l poarte către noi orizonturi şi către mântuire. Pentru aceasta se foloseşte termenul pentru Sfânta Scriptură "istoria mântuirii", care are deja etape de realizare în Vechiul Testament şi desăvârşirea în Isus Cristos. Toată istoria aceasta întreagă şi semnificatul său profund, este Revelaţia, este mântuirea la care suntem invitaţi să aderăm şi să participăm. Pentru că trebuie legate la istoria umană, paginile violente ale Sfintei Scripturi nu trebuie luate doar cu superficialitate, dar trebuie luate în scopul autentic al lui Dumnezeu.

Spus cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură este povestirea intrării lui Dumnezeu în lumea noastră care este rănită de păcat; Dumnezeu nu vine doar pentru a judeca, ci şi pentru a vindeca şi salva. Dacă de multe ori arată dreptatea sa severă şi voinţa sa, de cele mai multe ori pare să se "adapteze" la primitivitatea noastă, la incomprehensiunea noastră, căutând cu răbdare să treacă dincolo de aceste limite, să ne încurajeze, să ne educe şi în cele din urmă să ne facă să vedem o altă viaţă, un alt orizont, un alt proiect al său.

Sfânta Scriptură este povestirea istoriei care a fost trăită în mod exemplar de către Israel şi care se repetă şi pentru noi. În interiorul paginilor "scandaloase" ale Sfintei Scripturi se găseşte trăirea unui popor care este un fel de exemplu pentru fiecare popor. Dar se găseşte şi ieşirea finalului inaugurat de Isus Cristos, revelaţia ultimă şi perfectă a lui Isus Cristos, care este în acţiune progresivă şi lentă în interiorul faptelor şi a zilelor umanităţii. Sfânta Scriptură este planul fie al drumului greoi, fie al scopului posibil şi oferta lui Dumnezeu dată istoriei omului.

Dacă studiem cu atenţie Sfânta Scriptură observăm că Dumnezeu, Jahwe din Vechiul Testament, este mult mai aproape de poporul său. În schimb ni se pare că Isus Cristos ar fi murit în zadar, dacă după două mii de ani încă nu e pace pe pământ. Atunci ne-am putea întreba: de ce Dumnezeu nu opreşte mâna celor care se luptă şi care "fabrică" războaie aşa cum a făcut-o cu Abraham?

După un studiu atent, ne putem da seama că perspectiva răului, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament se găsete la acelaşi nivel; şi într-unul şi în altul găsim aceleaşi interogative. Dacă citim Cartea lui Iob sau anumite pagini din profeţi sau  din Psalmi ne vom convinge foarte repede. Ieremia se întreba: "Tu eşti drept, Doamne, când intru la judecată cu tine! Aş vrea să te întreb despre judecata dreaptă: Pentru ce cei fără de lege propăşesc în viaţa lor şi cei necredincioşi trăiesc tihniţi?" (Ier 12,1). Papa Ioan Paul al II-lea ne spune în Salvifici doloris şi recunoaşte că "(...) suferinţa umană aduce compasiune, aduce şi respect şi în felul său intimidează. Într-adevăr în ea este cuprinsă măreţia unui mister specific".

Foarte multe sisteme filosofice şi teologice au încercat să deschidă o spirală în cetatea fortificată a acestui mister, dând anumite răspunsuri, dar mereu parţiale. În acest sens Sfânta Scriptură nu le-a condamnat, chiar dacă ele au dispreţuit pe Dumnezeu cu întrebări de genul: "de ce? până când?"; dimpotrivă, în multe circumstanţe le transformă în rugăciune, aşa cum le avem în Psalmi, în anumite capitole din Iob, sau în Ecelziastic.

Există, în schimb, o altă valoare care se poate da cuvântului "mister" şi aceea este un proiect superior, un plan transcendent care nu anulează, dar depăşeşte raţiunea noastră. Este ceea ce vrea să demonstreze Cartea lui Iob şi este ceea ce stă la baza speranţei creştine. Dumnezeu ştie să dea sens până şi haosului, răului, nimicului, limitelor, dar totul în interiorul unui plan care nu este aşa schematic şi liniar ca acela pe care noi îl născocim şi propus de către prietenii lui Iob.

Înainte de toate, trebuie să ştim că Dumnezeu nu este originea răului şi nici nu există un principiu divin al răului, (cum susţin anumite religii dualiste care văd în istorie o luptă între un dumnezeu al binelui şi un dumnezeu al răului), nici nu suntem încredinţaţi sorţii.

În consecinţă răul înfloreşte din limitele creaturii şi din libertatea umană, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o şi pe care a luat-o în serios. Dumnezeu nu ne-a creat ca pe nişte aştri, legaţi la un sistem de mecanisme riguroase, ci ca interlocutori liberi.

Dumnezeu nu este indiferent la libertatea umană; El intervine în două moduri: cu susţinerea harului său, care este mereu dăruit, şi prin Întruparea Fiului său Isus Cristos.

Chiar dacă am mai vorbit despre acest argument, poate că este bine să aprofundăm argumentul, pentru o clarificare mai detaliată.

În faţa acestor contraste nu putem să ne refugiem într-o poziţie sterilă, (cum a făcut Marcion care a încercat să susţină teoria prin care Vechiul Testament era opera unui Dumnezeu negativ, în contradicţie cu Noul Testament care era expresia bunătăţii lui Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos).

Dar modul cel mai argumentat este tocmai simplificat prin faptul că Noul Testament este de neînţeles fără Vechiul Testament. Isus Cristos spune clar: "Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevăr grăiesc vouă: cât vor fi cerul şi pământul, o iotă sau o virgulă nu va trece, până ce nu se vor face toate" (Mt 5,17-18). Isus Cristos demonstrează că el se raportează la Lege şi la Profeţi: nu elimină conţinutul, dar îl face să se deschidă în deplinătatea sa. Punctul de plecare pentru mesajul său rămâne întotdeauna Vechiul Testament.

Trebuie, de aceea, să citim în mod comparativ Sfânta Scriptură pentru că reprezintă o unitate de discursuri, chiar dacă au fost distribuite  în timp. De aici reiese imediat o concluzie: Sfânta Scriptură nu este un discurs al lui Dumnezeu, asemănător cu un împărat care este legat de ceea ce el spune de pe tron, care lasă să ajungă la supuşii săi doar vorbe misterioase. Este un dialog între Dumnezeu şi om. Ajunge doar să ne gândim la Psalmi: sunt cuvintele umane care se adresează lui Dumnezeu, dar în ele se găseşte sigiliul lui. Pentru aceasta se găsesc expresii, reprezentări, imagini în Sfânta Scriptură care reflectă cum Dumnezeu se "adaptează" la om, la înţelegerea sa, la procesul lent al omului către adevăr.

Se spune că Revelaţia biblică este istorică. Aceasta înseamnă că Dumnezeu se revelează şi oferă mântuirea sa nu transferând pe oameni într-un orizont mistic. El, în schimb, decide să se coboare el însuşi, mai întâi în cuvintele şi acţiunile sale şi mai târziu în persoana lui Isus Cristos, Fiul său, dar care este şi Om adevărat, intrând aşadar în problemele umane pentru a le rezolva, dar nu pentru a le distruge. Iată de ce în Sfânta Scriptură se găsesc războaie, mizerii morale, suferinţe, nedreptăţi; sunt de asemenea concepţii politice, ştiinţifice, moralităţi depăşite. Dumnezeu răbdător se "adaptează" limbajului uman. Cu siguranţă că protagonistul principal în Sfânta Scriptură este Dumnezeu: el este unic, dar nu singur, adică dialoghează şi acţionează cu omul, care este mereu prezent, fie în scrieri, fie în economia mântuirii.