STUDIU

Capitolul 9
Inspiraţia

1. Înţelegerea sensului teologic al inspiraţiei la lumina misterului mântuirii

"După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile" (Ev 1,1-2). Acest text ne conduce a înţelege sensul teologic al inspiraţiei la lumina misterului mântuirii, care are ca centru pe Isus Cristos, Cuvântul perfect şi definitiv, plinătatea Revelaţiei. După afirmaţiile Scrisorii către Evrei, acţiunea creatoare a Fiului şi manifestarea sa în lume are aceeaşi importanţă şi acelaşi înţeles central.

Într-adevăr, apariţia Cuvântului unic este precedat, ca mesageri, de multe alte cuvinte - tot mai numeroase şi frecvente - până când ele ating culmea în Isus Cristos. Cuvântul Revelaţiei, proclamat de Isus Cristos, continuă să fie anunţat în apostolii săi: "Aceasta a fost vestită la început de Domnul, iar nouă ne-a fost adeverită prin cei ce au auzit-o" (Ev 2,3).

Inspiraţia trebuie să fie deci considerată în conexiune cu misterul central al Încarnării, în ambientul misterului Cuvântului, şi nu poate să fie separat de creaţie, care în ordinea sa cosmică îl face vizibil pe Dumnezeu.  Toate lucrurile, ca şi Cărţile inspirate ale Sfintei Scripturi, au susţinerea lor în Isus Cristos. După o constantă doctrină a Sfinţilor Părinţi, Revelaţia veterotestamentară este revelaţia lui Isus Cristos: "În ei (profeţi) este prezent «Cuvântul» şi vorbeşte de el însuşi. Aşa, adică, el era vestitorul său însuşi" (Ipolit, PG 10,819). Ca şi Încarnarea, aşa şi misterul cuvintelor spuse de Dumnezeu în ocazii diverse şi în multe maniere este opera Duhului Sfânt; conceptul de inspiratio păstrează raportul semantic cu conceptul de "Duh". Din acest motiv trebuie să considerăm inspiraţia Sfintei Scripturi ca o acţiune vie, eficace a Duhului Sfânt.

Suflarea lui Dumnezeu, de care este plin universul, dăruieşte omului viaţa şi cheamă pe acei oameni care împlinesc voinţa salvatoare a lui Dumnezeu, lucrează în profeţi, care în calitate de "oameni ai Duhului" sunt "inspiraţi".

Deoarece acest Duh dăruieşte viaţă şi putere (cf. Ev 4,12), cuvântul său inspirat, acţiunea Duhului în economia mântuirii, este numit în mod comun carismă. Inspiraţia apare în acest context plin de carisme; ea trebuie să se vadă în contextul  vieţii lui Israel şi a Bisericii.

Inspiraţia este un mister al Cuvântului şi un mister al vieţii, sau mai concret, ea este revelaţia prin intermediul Cuvântului. Toată activitatea lui Dumnezeu ad extraeste manifestarea de sine însuşi; de aceea putem distinge trei nivele fundamentale ale acestei Revelaţii. În primul rând, manifestarea prin intermediul lumii vizibile ca vestigiu sau reflecţie a lui Dumnezeu; printr-o viziune simbolică a realităţii sau prin intermediul unei deduceri sau demonstrări raţionale, omul poate cunoaşte pe Dumnezeu plecând de la natură (la această interpretare, Sfântul Paul vorbeşte de o cunoaştere interioară [cf. Rom 1,20]). În al doilea rând, Dumnezeu intervine, în grandiosul teatru al creaţiei, cu miracole, semne şi acţiuni speciale, în istoria omenirii; prin intermediul acestora, omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu cu mai multă intensitate. În al treilea rând, Dumnezeu vorbeşte omului în istorie: această autocomunicare a lui Dumnezeu prin intermediul cuvântului este forma cea mai înaltă a Revelaţiei. În primul stadiu, noi cunoaştem existenţa câtorva atribute ale lui Dumnezeu; în al doilea, cunoaştem câteva constante din "comerţul" lui Dumnezeu cu omul, (cărările lui Dumnezeu), şi în al treilea stadiu, noi avem acces la Persoana sa. Persoana, care se manifestă în cuvânt, aruncă o lumină asupra altor realităţi - natura şi istoria - şi arată o clară manifestare a lui Dumnezeu. Revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul cuvântului descoperă sensul lumii vizibile (de exemplu Ps 104); la lumina cuvântului divin omul cunoaşte limitele sale, polaritatea sa (cf. Ps 139) şi modul său de a fi păcătos (cf. Ps 50); cuvântul revelat de Dumnezeu interpretează sensul istoriei ca istorie a mântuirii.

Misterul inspiraţiei ca "încarnare" constă tocmai în faptul că Dumnezeu ne vorbeşte prin oameni. Cuvântul său divin este uman, este un cuvânt spus de oameni dintr-o epocă determinată, unei societăţi concrete, şi nu doar o simplă transmisie prin intermediul oamenilor.

2. Inspiraţia privită drept cuvânt uman

Omul este imaginea şi reflexul lui Dumnezeu chiar şi în limbajul său. Creând o lume ordonată, Dumnezeu se revelează pe sine însuşi. Creând la rândul său o ordine în lume prin intermediul cuvântului, omul se revelează pe sine însuşi. Dumnezeu se încarnează în om, imaginea sa; şi încarnează cuvântul său în limbaj, imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu. Limbajul este informare, comunicare; limbajul (Sprache) se desăvârşeşte pe sine însuşi în dialog (Ge-sprach), care este plinătatea sa. Fiind comunicare în comunitate, el oferă posibilitatea omului şi-l forţează să se cunoască pe sine însuşi. Pentru că omul trebuie să se exprime, să comunice, să strângă, să pună în ordine în experienţele sale şi să dispună de ele în reflexia sa; le păstrează în memorie şi poate mai uşor să le facă prezente.

Dialogul nu este o simplă sumă de schimburi de informaţii, ci, în acelaşi timp, este intensificarea raporturilor şi aprofundarea conţinutului într-o întâlnire reciprocă. Limbajul de care Dumnezeu se foloseşte este în acest sens un dialog cu omul.

Natural că această automanifestare a lui Dumnezeu nu adaugă nici o nouă perfecţiune la natura sa, dar omul este cel care în dialog cu Dumnezeu se înalţă şi se perfecţionează, ascultând şi răspunzând. Psalmii sunt răspunsurile omului, inspirate de Dumnezeu, Revelaţie în formă de dialog: "Să considere fiecare din noi că în discursul profeţilor ascultăm pe Dumnezeu care vorbeşte cu noi" (Ioan Crizostom, PG 53,119). Omul se cunoaşte pe sine însuşi, încât trebuie să răspundă lui Dumnezeu; răspunzând lui Dumnezeu cu cuvinte inspirate, divine, el se cunoaşte pe sine însuşi în lumina lui Dumnezeu şi în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Limbajul este o realitate socială şi istorică. Pentru aceste două dimensiuni el transcende indivizii care vorbesc, prin dimensiunea socială, deoarece "discursul" este o actualizare a "limbajului"; noi receptăm limbajul societăţii noastre cu bogăţia sa, varietatea sa, cu tot ceea ce implică şi tot ceea ce rezultă din el. Societatea vorbeşte, pentru a spune aşa, prin intermediul individului şi individul vorbeşte ca membru al comunităţii: în numele său, împotriva sa în favoarea comunităţii; inspiraţia are şi această dimensiune. Dar şi prin dimensiunea sa istorică, limbajul este deasupra individului, pentru că el în contextul istoric - în structurile fixe, în procedeul semantic, etc. - îl precede mereu şi-l întrece mereu. Această dimensiune este integrată inspiraţiei într-o unitate superioară. Nu putem reprezenta inspiraţia scripturistică ca pe o serie de acte individuale situate la marginea societăţii sau ca intervenţii izolate din afară. Cu toate că autorii inspiraţi stau unul alături de altul, ca indivizii, în mod mai degrabă discontinuu, inspiraţia prin intermediul lor ia ca mijloc limba concretă, care reprezintă o realitate socială şi istorică.

Noi cunoaştem mulţi autori inspiraţi - oameni mişcaţi de către Duhul Sfânt (2Pt 1,21) -, unii doar din operele lor, alţii pe nume, şi trebuie să admitem că ei vorbesc un limbaj perfect uman, de multe ori cu un deosebit simţ al profunzimii. În acelaşi timp recunoaştem în acest limbaj limbajul lui Dumnezeu: "(...) care a vorbit prin intermediul profeţilor". Cum este posibil ca acelaşi limbaj să fie în egală măsură limbajul lui Dumnezeu şi al oamenilor? Ne lovim aici de problema teologică a inspiraţiei, în întrebarea centrală, adevărată şi proprie, care ne conduce în inima misterului. Dacă vrem să înaintăm în înţelegerea acestui mister, trebuie înainte de toate să ne raportăm la misterul încarnării. Autorii medievali recheamă în permanenţă această frază: "Multele cuvinte pe care El le-a spus sunt un unic Cuvânt; acest unic Cuvânt este el însuşi, care a devenit carne" (Rupert din Deuzt). În acelaşi sens s-a exprimat şi Pius al XII-lea: "Cum Cuvântul substanţial Dumnezeu s-a asimilat cu totul oamenilor, în afară de păcat, aşa şi cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbile umane, s-a asimilat cu totul limbajului uman, cu excepţia erorii" (Enchb 559; cf. DV 13). Dar cum să concepem această acţiune a Duhului Sfânt, care face din cuvinte umane un cuvânt al lui Dumnezeu? Este evident că nu devine cuvânt al lui Dumnezeu ceea ce era pur cuvânt uman. Biserica nu poate să reţină drept cuvânt al lui Dumnezeu ceea ce este în sine cuvânt uman (cf. Conciliul Vatican I, De revelatione, cap. II; DS 1797).

Cum Isus Cristos nu este doar un simplu om, care este apoi asimilat de Logos, aşa şi Duhul Sfânt nu asimilează nici o compoziţie ligvistică umană deja formată şi preexistentă pentru a o înălţa la cuvântul lui Dumnezeu. Acţiunea divină a inspiraţiei este luată în consideraţie şi pusă în legătură cu originea sau geneza acestui limbaj, din acea compoziţie ligvistică.

Inspiraţia este un proces viu, divers şi capabil de a se adapta; acest lucru este demonstrat privind cu atenţie autorii Vechiului şi Noului Testament. În Vechiul Testament trebuie să distingem în mod deosebit profeţii şi maeştrii înţelepciunii. Profetul primeşte de la Dumnezeu un impuls şi din partea sa contribuie la tot ceea ce priveşte lucrul artizanal al compoziţiei; impulsul divin poate fi ca un foc irezistibil, ca un papirus mestecat, care după aceea devine cuvânt profetic (cf. Ez 3,1-5), ca un răcnet de leu, care răsună în cuvintele profetului (cf. Am 3,8), ca o viziune internă a sufletului (cf. Ier 1). Cu impulsul divin are loc începutul activităţii literare şi care se conclude în lucrul împlinit. Întregul proces - de la primele însemnări până la deplina realizare - se dezvoltă, în mod particular, în sfera de influenţă a Duhului Sfânt. Maestrul de înţelepciune apelează la experienţa şi reflecţiile proprii, el nu apelează la revelaţii divine, nu experimentează în sine nici un impuls superior; chiar dacă nu experimentează nici un impuls divin, procesul literar al creaţiei sale depinde de acţiunea Duhului Sfânt. Istoriograful biblic poate să producă literatura sa în două moduri:

• poate să fi fost martor ocular al faptelor povestite, sau să fi consultat o arhivă de curte, adică arhiva de la curtea domnească;

• dar poate să fi avut şi iluminări care au descoperit sensul evenimentelor.

În amândouă cazurile structurarea literară a operei s-a făcut sub inspiraţia Duhului Sfânt. Totul  este cuvântul lui Dumnezeu şi nu este posibil să forţăm prea mult distincţia între verba Dei şi ipsissima verba Dei.

Cu Noul Testament se deschide o nouă dimensiune: în tot ceea ce apostolii anunţau şi scriau răsunau cuvintele lui Isus Cristos. Această rezonanţă a lui Isus Cristos Cuvânt, sau, mult mai exact, cuvintele sale nu veneau şi nu erau efectul unei memorii privilegiate a autorilor sacri, ci era acţiunea Duhului lui Isus Cristos, care era trimis de către Tatăl şi Fiul (cf. In 14,26; 16,13); în căutarea de ipssisima verba Christi nu putem să facem ipoteze hazardate: chiar şi acelea care nu sunt cuvintele lui Isus Cristos, sunt de fapt prelungirea şi explicarea cuvintelor sale.

La menţionata distincţie dintre autorii inspiraţi mai poate fi asociată o altă distincţie, articulată după modurile creaţiei literare, doar că este vorba despre un lucru intelectual sau o expunere despre o experienţă, sau articularea unei instituţii puternice şi dominatoare, sau se vorbeşte de a da formă unei tradiţii, chiar dacă tot acest ansamblu constituie o pură repetare sau lucrul artificial se situează pe primul plan. Se pot aduce exemple biblice pentru toate aceste moduri şi se poate demonstra astfel adevărul despre formele de comunicare ale inspiraţiei lui Dumnezeu, în diferite timpuri şi în nenumărate moduri.

Din punct de vedere sociologic, se poate face următoarea subdiviziune: unii dintre autorii inspiraţi sunt portavoce a grupului lor social, alţii se prezintă ca însoţitori şi îndrumători (cf. Is), alţii ca spirite combative (cf. Ier), alţii parcurg timpul lor, alţii lucrează izolaţi ca outsiders (cf. Ecleziastul): toţi aceştia sunt totuşi deschişi Duhului Sfânt.

Dacă am vrea să reprezentăm schematic acest adevăr, va trebui să recurgem la un element cognitiv, la un element volitiv şi la factorul timp; poate însă este mai util, înainte de-a pune raţiunile schematice şi a le expune multiplicat, să recunoaştem plini de stupoare că Duhul Domnului suflă unde vrea.

Pentru a înţelege misterul limbajului uman care în acelaşi timp este şi cuvântul lui Dumnezeu, teologii au făcut recurs la diverse simboluri, la diverse concepte şi "modele".

Imaginea "instrumentului" este aceea cu cel mai mare succes, pentru că instrumentul este o experienţă fundamentală a lui homo faber şi homo ludens.

Părinţii din antichitate preferau imaginea instrumentului muzical, în care se exprimă înainte de toate unitatea dintre el şi artist şi intima interdependenţă între melodie şi timbrul sunetului. Sfântul Augustin vorbeşte de membrele corpului - gură, mână - şi în acelaşi context face aluzie la ideea de corp mistic (cf. PL 34,1070); scolasticii iau ca imagine instrumentul şi îl elaborează cu sistemul metafizic, clasificându-l după categoria cauzalităţii instrumentale. Sfântul Toma de Aquino fixează limitele acestei imagini şi vorbeşte de un quasi-instrument.

Din lumea scriitorilor de la cancelariile domneşti şi de la activitatea literară provine imaginea de dictat, care nu vine aplicată la inspiraţie în sensul modern al expresiei - "a scrie după dictare" -, ci în sensul colaborării armonice cu secretarul, a lucrului comun de compoziţie lingvistică şi deci a alegerii adecvate a cuvintelor.

Din lumea politică şi diplomatică provine imaginea mesagerului: hagiograful este trimisul, care înmânează mesajul, de care nu este dezinteresat, ci de care este responsabil.

Alături de aceste trei imagini tradiţionale,  putem pune o altă imagine luată din lumea literară, care, pentru intima sa afinitate cu procedeul inspiraţiei, poate să ne lumineze un pic misterul limbajului uman şi divin. Un romancier sau un dramaturg mediocru pune pe buzele personajelor sale propriile cuvinte; un mare romancier sau dramaturg dă în schimb creativitate formei personajelor sale, şi, în acelaşi timp, pentru a spune aşa, sunt servitori dezinteresaţi. Autorul nu le poate manipula după bunul său plac, ele (personajele) îl fac să vorbească după propriile caracteristici, aşa că cititorul poate să spună că acele cuvinte provin fie de la personajul care este autor, fie şi de la autorul în sine. Dacă se insistă exagerat în această asemănare, ea îşi pierde valoarea, deoarece se face din instrumentul uman un instrument pur mecanic, pasiv, sau se reduce mesagerul la a reproduce mecanic şi scriitorul la un simplu secretar. Rezumând, putem spune: Dumnezeu este autorul principal, omul este autorul subordonat al cărţilor inspirate.

Până acum am luat în consideraţie procesul şi caracteristicile inspiraţiei autorilor inspiraţi (cf. 2Pt 1,21), dar după Sfânta Scriptură şi cărţile lor sunt inspirate (cf. 2Tim 3,16) sau, mai exact, autorii sunt inspiraţi în perspectiva Cuvântului, comunicarea conţinuturilor este în funcţiunea lucrului care ca obiect ceea ce este durabil. Sfinţii Părinţi au numit acest lucru "Scriptură inspirată".

Noi ne-am oprit un pic mai mult asupra autorilor, pentru a clarifica bine faptul că inspiraţia nu se răsfrânge ca o completare atunci când lucrul este deja sfârşit. Acum ne întoarcem către realitatea inspirată care continuă să trăiască în Biserică: "Toate acestea li se întâmplau acelora ca semne cu tâlc în viitor şi au fost scrise ca să luăm învăţătură noi, pe care ne-a ajuns sfârşitul veacurilor" (1Cor 10,11).

Noi spunem că Dumnezeu ne vorbeşte, că la noi ajunge cuvântul său viu; enciclica Divino afflante Spiritu ne explică că Dumnezeu a asumat limbajul uman "exceptând eroarea". Aşadar nu pare nelegitimă studierea cuvântului lui Dumnezeu căutând în el anumite aspecte ale limbajului uman. K. Bűhler distinge trei funcţiuni ale limbajului: manifestarea, acţiunea influenţată şi de impresie, (prin intermediul apelului, comunicarea, etc.), şi relaţia faptelor (numirea, orientarea, informarea). Aceste trei funcţiuni în limbajul cotidian formează un tot organic. Analogic putem distinge diverse funcţiuni chiar şi în cuvântul lui Dumnezeu: o funcţiune de manifestare, prin care Dumnezeu raportează persoana sa la inteligenţa umană; funcţia imprimată, prin care Dumnezeu este operant în aceia care primesc cuvântul său; şi funcţia informativă, prin care noi cunoaştem faptele şi adevărurile mântuirii. Se tratează trei aspecte ale aceleiaşi realităţi şi nu sectoare distincte ale cuvintelor vorbite.

Cine ar voi să închidă conceptul teologic de inspiraţie în propoziţii clar formulate nu ar face altceva decât să o limiteze. În acest caz, o mare parte din Sfânta Scriptură, care este doar repetiţie, ar fi superfluă, mai mult, toată Sfânta Scriptură ar fi superfluă, pentru că adevărurile conţinute în ea se pot găsi mult mai clar expuse în oricare Catehism. Dumnezeu ne învaţă cuvântul său nu într-un mod separat, cum face un maestru, ci cu iubire imensă,  aşa cum un tată îşi iubeşte fiul (cf. Dt 8,5). Limbajul uman ascunde în sine însuşi o putere care poate să condiţioneze interlocutorul, mişcându-l şi impresionându-l; dar nu în mod inevitabil, pentru că interlocutorul poate să se opună. Nu putem nega cuvântului divin această dimensiune eficace, dar trebuie să o încadrăm în planul salvator al lui Dumnezeu, în care doar cuvântul lui Dumnezeu este eficace. Distingem, din această cauză, această dimensiune eficace de aceea sacramentală şi nu o echivalăm nici măcar cu acea mişcare interioară care se realizează prin intermediul lecturii Sfintei Scripturi făcută în credinţă.

O asemenea explicaţie nu ar aduce dreptate Sfintei Scripturi: "(...) cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Isus Cristos (...) (şi) este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepciunea care duce la dreptate" (2Tim 3,15 ş. u.). "Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie" (Ev 4,12); nici măcar o asemenea explicaţie nu este corespunzătoare cu doctrina şi cu practica Sfinţilor Părinţi. Eficacitatea Sfintei Scripturi stă în cuvântul însuşi şi acceptarea sa vine din ambientul credinţei.

Limbajul se poate actualiza în trei nivele existenţiale: limbajul comun (sau ordinar), limbajul tehnic şi limbajul literar. Limbajul comun este acela al comunicării personale. Limbajul tehnic pleacă de la cel comun printr-un procedeu de eliminare: el încearcă să ajungă la maxima precizie de concepte şi afirmaţii şi se eliberează de elementul subiectiv-personal şi individual-concret, pentru a obţine o validitate absolută. Limbajul literar caută să dea forţă limbajului comun, o bogată expresie, densitate şi forţă. El prezintă o pluralitate de valori şi foloseşte simboluri globale cu nenumărate înţelesuri. Limbajul literar, deci, este mult mai bogat şi mult mai imprecis decât cel tehnic. La care dintre aceste trei nivele se poate aşeza cuvântul lui Dumnezeu? Multifarie multisque modis. Cu toate că şi în Sfânta Scriptură se găsesc elemente ale limbajului comun şi întregi secţiuni ale limbajului tehnic (ceremonii, legi, etc.), cu toate acestea, cuvântul scripturistic este esenţial limbaj literar.

Această concluzie nu trebuie să ne uimească, ci trebuie să se ţină cont că el (limbajul) este mult mai adaptat să exprime bogăţia vieţii lui Dumnezeu şi minunatele sale planuri. Plinătatea misterului poate fi exprimată mult mai bine prin simboluri concentrate care se pot transfera din transcendental în lucrurile reale. A fost o greşeală să se înţeleagă limbajul biblic ca un limbaj tehnic (ca cel al astronomiei, al fizicii, etc.). Acest caracter literar al limbajului biblic ajută să înţelegem două lucruri importante, care sunt între ele complementare:

• În primul rând devine comprehensibilă inepuizabila bogăţie a Sfintei Scripturi. Autorii medievali ne vorbeau într-un limbaj exuberant; ei numeau Sfânta Scriptură comoară, masă, ocean, fluviu, abis, etc.; cu aceleaşi expresii ne vorbesc şi mişcările biblice actuale.

• În al doilea rând, devine aşa de comprehensibil deoarece această bogăţie, care trebuie să fie revelată, nu poate să fie niciodată terminată. Această bogăţie trebuie să fie înţeleasă în armonie cu Sfânta Scriptură şi cu instituţiile pe care ea le prezintă şi căreia i-a fost promis Duhul Sfânt (aici este vorba despre Biserică). Această înţelegere, formulare şi îngrijire, vie şi garantată de Duhul Sfânt, bogată în cuvântul divin, ne este transmisă prin Tradiţie; garanţia supremă a credibilităţii este tocmai Magisteriul competent al Bisericii.

5. Diferenţe între limbajul vorbit şi limbajul scris

Putem distinge diferenţe între limbajul vorbit şi limbajul scris. Vorbirea este forma ordinară  de actualizare a existenţei; scrisul în schimb este o activitate derivată, dar care, în civilizaţia noastră, este indispensabil pentru conservarea producţiilor spirituale. O compoziţie poate fi orală sau scrisă. Nici una dintre cele două forme nu poate fi exclusă din sfera inspiraţiei. Nu este admisibil, de exemplu, ca un Psalm înainte de scrierea sa să nu fi fost cuvântul lui Dumnezeu; pe de altă parte, înainte de a fi scris, dezvoltându-se ca urmare a unui nou ambient, poate să fi fost într-un alt stadiu al compoziţiei, adică în formă orală. Scrierea este forma aleasă de Dumnezeu:

a)      pentru compoziţia din multe opere inspirate;

b)      pentru conservarea lor în Biserică (cf. 2Cor 10,11).

Trebuie să ţinem seama că scrierea este o pură notare, o partitură care trebuie să fie interpretată, un cuvânt care retrăieşte doar în contextul în care a fost creat. Cine citeşte cum trebuie un text literar îi poate da o nouă viaţă, pentru că îl face să existe din nou; şi cine dă viaţă în Duhul Sfânt cuvântului inspirat primeşte viaţa Duhului divin. Trebuie să amintim încă un aspect din acest raport: afirmaţiile profetice există deja drept cuvânt al lui Dumnezeu înainte de scrierea lor; o bună parte din Noul Testament avea un anumit suport deja ca tradiţie orală în Biserica primară, drept cuvânt al lui Isus Cristos. Cu fixarea în scris, cuvântul oral nu încetează să mai existe, dar continuă să trăiască în textul scris.

6. Operele literare

Limbajul biblic se structurează în mod normal în opere literare, dar nu ca o indeterminată culegere de cuvinte. Opera literară, vizibilă şi sensibilă, este un tot articulat. Ca o operă unitară, ea poate să aparţină unui tip (gen literar) şi reia motive tradiţionale, literare; ea uneşte inspiraţia artistică cu abilitatea şcolilor literare, foloseşte diferite mijloace stilistice; este opera unui autor, ne arată particularitatea sa, dar prin caracterul social şi istoric al limbajului folosit, ea îl depăşeşte. Chiar dacă subzistă ca o operă prin sine însăşi încheiată, rămâne deschisă şi capabilă de a fi asumată într-una nouă, ca cea mai înaltă formă a gândirii.

Activitatea spirituală a cititorului de fiecare dată recreează activ opera, dându-i un nou caracter, cu toate că opera continuă să fie identică ei înseşi; cu toate că este inclusă şi introdusă în viaţa unui popor sau a unei generaţii, ea poate să continue a fi valabilă şi pentru alte popoare şi alte generaţii. Inspiraţia nu exclude, nici nu taie aceste caracteristici operei literare, ci dimpotrivă; ele (caracteristicile) sunt asumate de ea (inspiraţie) şi ridicate la un nou nivel al existenţei, de semnificaţie şi de eficienţă.

Din caracterul literar al operei se deduce că părţile sunt în dependenţă existenţială cu totul şi nu contrar. Nu este exact, de aceea, a concepe Sfânta Scriptură ca o colecţie indistinctă şi descompusă în fraze singure înţelese pe contul lor propriu. Orice cuvânt şi orice frază trebuie să fie văzute în dependenţa lor de întreaga Carte, de autor sau de o epocă întreagă. În conformitate cu această superioară unitate a Sfintei Scripturi, orice Carte trebuie să fie înţeleasă în legătura sa cu toate celelalte şi ca parte dintr-un proces temporal, dintr-o controversă (cf. Iob); tot Vechiul Testament este orientat către Noul Testament ca şi desăvârşirea sa.

7. Efecte sau urmări ale acţiunii inspiraţiei Duhului Sfânt

Din acţiunea inspiratoare a Duhului Sfânt derivă câteva urmări (unii autori le numesc efecte). Primul efect al inspiraţiei este că limbajul inspirat devine cuvântul lui Dumnezeu; practic, în Sfânta Scriptură, "cuvântul inspirat" şi "cuvântul lui Dumnezeu" coincid. Prima formulă se referă mult mai exact la acţiunea Duhului Sfânt, a doua în schimb se îndreaptă către Logos.

Ca şi cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură are o proprie putere salvatoare, care exercită eficienţa sa în proclamarea liturgiei, în predicarea scripturistică, în citirea Sfintei Scripturi care se face în credinţă. În Sfânta Scriptură locuieşte puterea: "(...) învăţătura spre mântuire, prin credinţa în Isus Cristos" (2Tim 3,15).

Ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură conţine doctrina mântuirii într-un mod cu totul propriu: ea se dezvoltă, se formează şi se clarifică în definiţiile dogmatice, prin opera magisteriului eclezial, în reflecţiile teologilor şi în instituţia religioasă. Aceasta comportă, natural, o certă transpunere a limbajului şi ne pune în continuu în faţa problemei în limitele în care ea este admisibilă: până la ce punct limbajul teologilor poate să ne îndepărteze de limbajul scripturistic? Este mai bună instruirea religioasă biblică sau cea dogmatică? Cu toate că admitem necesitatea acestei transpuneri de limbaj, vedem pericolele şi limitele şi am vrea ca să se ţină un contact viu cu acest cuvânt inspirat.

Dacă educăm un copil cu acest limbaj, îl introducem cu totul spontan într-o lume genuină de expresii religioase şi de convorbiri cu Dumnezeu; chiar dacă este foarte important, în acest domeniu, a păstra o mare flexibilitate, nu este recomandabil ca în educarea creştină să se facă o dihotomie, să se producă o îndepărtare de cuvântul inspirat.

Ca şi cuvântul inspirat, Sfânta Scriptură nu poate afirma nimic ca fals. Dacă se admite contrariul, ar însemna că Dumnezeu s-ar face garantul, cu persoana sa, erorii.

Cu această formulare negativă numim "infailibilitate" această proprietate a Sfintei Scripturi. Aceasta este comuna şi constanta doctrină a tradiţiei. Aspectul negativ trebuie să fie văzut însă împreună cu corelativul său, latura pozitivă, adică adevărul. Adevărul este expunerea, descoperirea şi iluminarea care ne face să vedem. Chiar şi pentru cuvântul inspirat este valabil proverbul: "În lumina ta vom vedea lumina".

8. Declaraţiile Magisteriului bisericesc

Pentru notificările şi declaraţiile Magisteriului eclezial se pot consulta: DS Index systematicus: A 7ba. Pentru istoria canonului se poate vedea în mod deosebit importanţa conciliului din Florenţa (1442), cu referire la decretul doctrinal pro Iacobitis (DS 706). În acest document se spune că "(...) un singur Dumnezeu este autorul Vechii şi Noii Alianţe, adică legile, Profeţii şi Evanghelia, pentru că sub inspiraţia unui aceluiaşi Duh Sfânt au vorbit sfinţii de una şi de alta dintre Alianţe, Cărţi pe care (Biserica) la primeşte şi le venerează".

Această doctrină este reluată la Conciliul din Trento (1546) în decretul De canonicis Scriptis (DS 783), unde se face o listă a tuturor Cărţile sacre. Argumentaţia Conciliului din Trento este adresată aici în mod deosebit rezolvării problemei canonului.

Conciliul Vatican I (1870) explică faptul inspiraţiei în Constituţiunea dogmatică De fide catholica la capitolul 2, "Revelaţia". "Ele (Cărţile) au fost scrise prin inspiraţia Duhului Sfânt şi-l au ca autor pe Dumnezeu" (DS 1787).

Această doctrină a fost repetată şi întărită în Enciclica lui Leon al XIII-lea (1898), Providentissimus Deus (DS 1943, 1950-52), de Benedict al XV-lea (1920), Spiritus Paraclitus (DS 2186), şi de Pius al XII-lea Divino afflante Spiritu (1943) (DS 2293; aici se găseşte ideea instrumentalizării şi genurilor literare), Humani generis (1950) (DS 2315).

Conciliul Vatican al II-lea, în Constituţiunea dogmatică Dei Verbum, la nr. 7 şi în capitolul al III-lea "Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintei Scripturi" (nr. 11), repetă doctrina tradiţională asupra inspiraţiei Duhului Sfânt în acceptarea şi în punerea în scris a mesajului mântuirii.