STUDIU

Capitolul 8
Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină

(Text şi comentariu)

Paragraful 1: Introducere

1 - Ascultând cu pietate şi proclamând cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu, Conciliul se conformează cuvintelor sfântului Ioan: "Vă vestim viaţa cea veşnică, ce era la Tatăl şi ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi , şi ca împărtăşirea noastră să fie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos" (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele Conciliului Tridentin şi ale Conciliului Vatican I, el îşi propune să prezinte doctrina autentică asupra revelaţiei divine şi a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere şi sperând să iubească.

Capitolul I: Revelaţia

2 - (Natura şi obiectul Revelaţiei)

I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea Sa, să Se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei Sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această Revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El. Această economie a Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelaţie, atât despre Dumnezeu, cât şi despre mântuirea omului, ne străluceşte în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii Revelaţii.

3 - (Pregătirea revelaţiei evanghelice)

Dumnezeu, care creează şi ţine toate prin Cuvântul Său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre Sine (cf. Rm 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de Sus, S-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii (cf. Gen 3,15) şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele (cf. Rm 2,6-7). La vremea stabilită de El, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după Patriarhi, l-a învăţat prin Moise şi Profeţi să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu şi adevărat, Părinte purtător de grijă şi Judecător drept, şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea Evangheliei.

După ce de multe ori şi în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, "(...) în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul Său" (Ev 1,1-2). L-a trimis, aşadar, pe Fiul Său, Cuvântul cel veşnic, care luminează pe toţi oamenii, ca să locuiască între oameni şi să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis "Om între oameni", "(...) vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu" (In 3,34) şi duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii  pe care I-a încredinţat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine Îl vede, vede şi pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezenţa şi manifestarea Sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea Sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică.

Aşadar, economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 şi Tit 2,13).

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinţei (cf. Rm 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind "lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei" şi dându-şi de bună voie adeziunea la revelaţia făcută de El. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare şi îi ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să  i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă "pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul". Iar pentru ca înţelegerea revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa, prin darurile Sale.

Prin Revelaţia divină, Dumnezeu a voit să Se facă cunoscut şi să Se împărtăşească pe Sine şi hotărârile veşnice ale voinţei sale referitor la mântuirea oamenilor, "pentru a-i face părtaşi de bunurile dumnezeieşti, care depăşesc cu totul capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti".

Sfântul Conciliu afirmă că "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane" (cf. Rm 1,20); iar prin Revelaţia Sa, "(...) cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană pot fi cunoscute de către toţi chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare".

7- (Apostolii şi urmaşii lor, vestitori ai Evangheliei)

Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea Sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor. De aceea Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea  întreaga Revelaţiei a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtăşindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura Sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de Apostoli, care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea Lui şi din faptele Lui, precum şi ceea ce au învăţat sub inspiraţia Duhului Sfânt, cât şi de acei Apostoli şi oameni apostolici care, tot sub inspiraţia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii.

Iar pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, Apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le "propria lor misiune de a învăţa". Aşadar această sfântă Tradiţie şi Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe acest pământ Îl contemplă pe Dumnezeu de la care primeşte toate, până când va ajunge să-L vadă faţă în faţă, aşa cum este (cf. 1In 3,2).

Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârşitul veacurilor. De aceea Apostolii, transmiţând ceea ce ei înşişi au primit, îi îndeamnă pe credincioşi să păstreze tradiţiile învăţate, fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15), şi să lupte pentru credinţa ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Id 3). Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe Poporul lui Dumnezeu să ducă o viaţă sfântă şi să-şi sporească credinţa; astfel Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede.

Această tradiţie, care vine de la Apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt: înţelegerea lucrurilor şi cuvintelor transmise creşte prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19 şi 51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experienţa spirituală şi prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.

Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă. Prin aceeaşi Tradiţie cunoaşte Biserica întregul canon al Cărţilor Sfinte şi înseşi textele sfinte sunt înţelese prin ea mai profund, iar acţiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului Său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi spre tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos (cf. Col  3,16).

Aşadar Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiţie transmite integral Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu, încredinţat Apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească  prin propăvăduire; prin urmare, Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea  cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie.

Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului  lui Dumnezeu încredinţat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise se  creează o deosebită unitate între Episcopi şi credincioşi.

Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţat numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând  numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu.

Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate, încât nu pot exista  separat, şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea  sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt.

11 - (Inspiraţie şi adevăr în Sfânta Scriptură)

Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe baza credinţei primite de la Apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tm 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), Îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii. Pentru redactarea Cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi S-a slujit de ei, lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca acţionând El însuşi în ei şi prin ei  aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia El şi numai aceea.

Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt; trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că  ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre.

De aceea, "(...) toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu,  este  de  folos spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu  să fie desăvârşit pregătit pentru toată fapta  cea   bună" (2Tim 3,16-17).

Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtăşească, trebuie să cerceteze atent ce au intenţionat de fapt hagiografii să ne comunice şi ce I-a plăcut  lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.  

Pentru a descoperi intenţia hagiografilor, trebuie, printre altele, să se ţină seamă şi de "genurile literare". Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenţionat să-l exprime şi l-a exprimat în împrejurări determinate, după condiţiile timpului său şi ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă. Pentru a înţelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simţi, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul şi în vremea hagiografului, precum şi cele obişnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relaţiile dintre oameni.

Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi de analogia credinţei. Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta cuvântul lui Dumnezeu.

Aşadar, în Sfânta Scriptură, rămânând neatinse adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu, se manifestă admirabila "condescendenţă" a Înţelepciunii veşnice, "ca să învăţăm nespusa bunătate a lui Dumnezeu şi cât de mult Şi-a coborât felul de a vorbi, ţinând seama, cu atât de mare grijă, de firea noastră". Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, S-a făcut asemenea oamenilor.

14 - (Istoria mântuirii în cărţile Vechiului  Testament )      

În marea sa iubire, Dumnezeu, intenţionând şi pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, Şi-a ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să-i încredinţeze făgăduinţele. Într-adevăr, încheind un legământ cu  Abraham (cf. Gen 15,18) şi, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), El S-a revelat, prin cuvinte şi fapte, poporului pe care Şi-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat şi viu, în aşa fel încât Israel să cunoască din experienţă care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii şi pentru ca, vorbind Dumnezeu însuşi prin gura Profeţilor, poporul să înţeleagă tot mai adânc şi mai limpede aceste căi şi să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia lumii prevestită, narată şi explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărţile Vechiului Testament; de aceea aceste cărţi inspirate de Dumnezeu îşi păstrează  valoarea  perenă: "Dar  toate  cele  ce s-au scris mai înainte, pentru învăţătura noastră s-au scris, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde" (Rm 15,4).

Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul  universului şi al  Împărăţiei mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) şi să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărţile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiţia neamului omenesc  dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a omului, precum şi a modalităţilor în care Dumnezeu cel drept şi îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărţi, deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric, manifestă totuşi o adevărată pedagogie divină.  În ele este exprimat un viu simţ de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu, o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. În sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea, aceste cărţi trebuie primite de creştini cu evlavie.

Aşadar Dumnezeu, Inspiratorul şi Autorul cărţilor celor două Testamente, a rânduit cu înţelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou. Căci, deşi Cristos a încheiat noul Legământ în  Sângele Său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propăvăduirea Evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rm 16,25-26; 2Cor 3,14-16) şi, la rândul lor, îl luminează şi-l explică.

17 - (Valoarea deosebită a Noului Testament)

Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede (cf. Rm 1,16), se înfăţişează şi îşi arată în mod iminent forţa în Noul Testament. Într-adevăr, când a venit împlinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul  S-a făcut trup şi a locuit între noi, plin de har şi de adevăr (cf. In 1,14 ). Cristos a instaurat pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, prin cuvintele şi faptele Sale, L-a dezvăluit pe Tatăl Său şi S-a dezvăluit pe Sine, iar prin moartea, învierea şi înălţarea Sa glorioasă şi prin trimiterea Duhului Sfânt Şi-a desăvârşit lucrarea. Înălţat de la pământ, îi atrage pe toţi la Sine (cf. In 12,32), El, care singur are cuvintele vieţii veşnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvăluit generaţiilor anterioare, aşa cum a fost revelat acum sfinţilor Săi Apostoli şi Proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca aceştia să vestească Evanghelia, să trezească în lume credinţa în Isus, Cristos şi Domn, şi să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă şi dumnezeiască a tuturor acestor lucruri.

Este cunoscut faptul că, între toate Scripturile, chiar şi ale Noului Testament, Evangheliile deţin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru.

Biserica, întotdeauna şi pretutindeni, a afirmat şi afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce Apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înşişi şi oamenii din apropierea Apostolilor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, în scrierile ce constituie temelia credinţei, şi anume, în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer (cf. Fap 1,1-2). După Înălţarea Domnului, Apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte. Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii, alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise, fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus. Cu această intenţie ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care "au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului", ca noi să cunoaştem "adevărul" (cf. Lc 1,2-4) învăţăturilor pe care le-am primit.

În afară de cele patru Evanghelii, Canonul Noului Testament cuprinde şi scrisorile sfântului Paul, precum şi alte scrieri apostolice alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, scrieri prin care, după planul înţelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învăţătura Lui autentică, se vesteşte puterea mântuitoare a dumnezeieştii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii şi minunata ei răspândire şi se prevesteşte împlinirea ei în glorie.

Domnul Isus a rămas cu Apostolii Săi, după cum le-a făgăduit (cf. Mt 28,20), şi le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i călăuzească la plinătatea adevărului (cf. In 16,13).

21 - (Veneraţia Bisericii pentru Sfintele Scripturi )

Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în Liturgia sacră, să primească Pâinea Vieţii, atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a Trupului lui Cristos, şi să o dea credincioşilor. Ea le-a considerat şi le consideră, unite cu sfânta Tradiţie, drept regula supremă a credinţei sale, deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu şi consemnate în scris odată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuşi, iar în cuvintele Profeţilor şi ale Apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca şi religia creştină însăşi, trebuie să fie aşadar hrănită şi călăuzită de Sfânta Scriptură. Căci în cărţile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor Săi şi vorbeşte cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie, încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale . De aceea Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: "Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător" (Ev 4,12), "care are puterea să zidească şi să dea moştenire printre toţi cei sfinţiţi" (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).

Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect şi celelalte traduceri orientale şi traduceri latine, îndeosebi pe aceea numită Vulgata. Însă, deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijeşte cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate şi corecte în diferite limbi, de preferinţă plecând de la textele originare ale Cărţilor Sfinte. Dacă, ivindu-se posibilitatea, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare şi cu fraţii despărţiţi, ele vor putea fi folosite de toţi creştinii.

Mireasa Cuvântului Întrupat, Biserica, învăţată de Duhul Sfânt, se străduieşte să ajungă la o înţelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi, pentru a-şi hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea ea încurajează cum se cuvine şi studierea Sfinţilor Părinţi, atât orientali cât şi occidentali, precum şi a liturgiilor sacre. Exegeţii catolici şi toţi ceilalţi teologi, asociindu-şi cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea Magisteriului, să cerceteze şi să prezinte cu mijloace adecvate textele sacre, astfel încât un număr tot mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăşi cu rod Poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze minţile, să întărească voinţele, să înalţe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Conciliu încurajează pe toţi fiii Bisericii care se ocupă cu studiile biblice să persevereze, cu toată dăruirea şi reînnoindu-şi mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrării începute.

Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum şi pe sfânta Tradiţie ca pe o temelie trainică: în ea se întăreşte cu putere şi întinereşte de-a pururi, aprofundând, în lumina credinţei, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei. De asemenea şi slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza şi toată formaţia creştină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfântă.

De aceea este necesar ca toţi clericii, în primul rând preoţii lui Cristos şi toţi ceilalţi care, în calitate de diaconi sau de cateheţi, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se ataşeze de Scriptură prin lectură asiduă şi prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul "predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru", deoarece trebuie să împărtăşească credincioşilor încredinţaţi lor bogăţiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacră. De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, şi mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească "înalta cunoaştere a lui Isus Cristos". Să se apropie aşadar din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin iniţiative organizate sau prin alte metode, care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea şi prin grija Păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoţită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu şi om; căci "vorbim cu El când ne rugăm şi Îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeieşti".

Este îndatorirea superiorilor bisericeşti, "care deţin învăţătura apostolică", să-i educe corespunzător pe credincioşii care le-au fost încredinţaţi, în privinţa folosirii corecte a Cărţilor sfinte, mai ales a Noului Testament şi, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoţite de explicaţii necesare şi cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranţă şi cu folos cu Sfânta Scriptură şi să se pătrundă de spiritul ei.

Pe lângă aceasta, să se întocmească ediţii ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicaţii corespunzătoare, utilizabile şi de către necreştini şi adaptate situaţiei lor; atât Păstorii sufleteşti cât şi creştinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de răspândirea lor înţeleaptă. Astfel, prin citirea şi prin studierea Cărţilor sfinte, "cuvântul lui Dumnezeu să alerge şi să fie preamărit" (2Tes 3,1) şi comoara Revelaţiei încredinţată Bisericii să umple tot mai mult inimile oamenilor. După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporeşte viaţa Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viaţă spirituală dintr-o creştere a veneraţiei faţă de cuvântul lui Dumnezeu care "rămâne în veac". (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).

* * *

Vom încerca să facem o scurtă exegeză asupra documentului "Dei Verbum".

Vom începe cu ideea care vorbeşte de cuvântul lui Dumnezeu. Acest concept era foarte important încă din timpul Vechiului Testament.

"Dabar Jahwe", cuvântul lui Dumnezeu, este revelarea voinţei lui Dumnezeu. În momentul în care noi spunem "Dabar" înseamnă că Dumnezeu vrea să se reveleze şi acesta este un act cu totul gratuit din partea Lui. Trebuie înţeleasă această revelaţie nu ca un monolog, ci drept cuvânt al lui Dumnezeu care este comunicat oamenilor pentru ca ei să intre în dialog cu Dumnezeu.

Acest dialog însă trebuie să înceapă cu umilinţă, pentru că, în timp ce cuvântul este unitar, el trebuie exprimat în diferite cuvinte de către oameni. Profetul Ieremia spune aceasta când el începe profeţia sa: "Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, dintre preoţii de la Anatot, din pământul lui Beniamin, către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (...)" (Ier 1,1-2). Se vede aici că cuvântul lui Dumnezeu este la singular, în timp ce cuvintele profetului sunt la plural. Voinţa lui Dumnezeu este un mister şi noi nu putem s-o înţelegem într-un mod adecvat şi astfel trebuie s-o explicăm prin multe cuvinte, apropiindu-ne mereu de acest mister, dar niciodată nu vom reuşi să ne apropriem cu totul de el în mod adecvat.

Mai mult, cuvântul "Dabar" are o semnificaţie mult mai adâncă decât o simplă enunţare de silabe. Cuvântul pentru evrei face real ceea ce el semnifică. Un exemplu este un nume: dacă se pronunţă un nume, se face prezentă acea persoană. De aici reiese sacralitatea numelui "Jahwe". Să pronunţi un nume înseamnă să ai putere asupra a ceea ce ai pronunţat: aşa, Adam a avut misiunea să numească toate animalele care au fost create, pentru că el fiind "ajutorul" lui Jahwe, el trebuia să aibă dominaţia asupra animalelor. Dacă se povesteşte un episod din istorie, acesta are ca scop de a face prezent acel moment istoric: astfel, atunci când evreii citesc povestirea exodului din Egipt în timpul Paştelui, ei fac prezent acel eveniment. Ei se simt prezenţi la trecerea Mării Roşii împreună cu strămoşii lor.

Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu este eficace: Dumnezeu vorbeşte şi totul este creat; El vorbeşte şi oamenii descoperă ce înseamnă să fie prietenii lui Dumnezeu; El vorbeşte şi profeţii comunică judecata.

Acest concept de Cuvânt este influenţat de două alte realităţi. Prima are de a face cu numele de Jahwe: de obicei, când evreii nu voiau să pronunţe numele sacru, ei înlocuiau numele cu cel de "Adonai". Alteori, când traduceau textul sacru în limba aramaică, foloseau termenul "Memra", adică cuvânt pentru Dumnezeu însuşi. A doua realitate vine din lumea greacă. Cuvântul "Logos", de origine greacă, era un concept folosit în filosofia greacă şi Filone din Alexandria l-a adoptat pentru a vorbi de "hypostasis" prin care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, când autorul Evangheliei lui Ioan vrea să vorbească de Isus ca de noua înţelepciune, el numeşte pe Isus Logos.

Un alt element din acest prim capitol este că acest Conciliu caută să se lege cu teologia deja existentă în alte Concilii, cum ar fi cele din Trento şi Vatican I. Este foarte important să se ştie că acest document trebuie văzut ca o dezvoltare a ceea ce l-a precedat şi nu ca o schimbare.

Paragraful 2: Natura şi obiectul revelaţiei

Acest capitol vorbeşte despre economia revelaţiei. Este o revelaţie care creează comuniune şi este un miracol, deoarece Dumnezeu invizibil nu comunică cu noi pentru a ne supune, ci pentru a ne adopta ca fiii pe care îi iubeşte.

Această revelaţie este făcută în două moduri. Sunt cuvintele profeţilor, cuvintele înţelepţilor evrei, ale teologilor, şi aceste cuvinte sunt rostite cu inspiraţia Duhului Sfânt. Sunt şi evenimentele care ne demonstrează că aceste cuvinte sunt într-adevăr realitatea pe care ne-o comunică voinţa lui Dumnezeu. Aceste evenimente încarnează mesajul mântuirii şi ele ne pregătesc mai mult pentru a comunica cu Dumnezeu.

După toate aceste moduri, există comunicarea perfectă despre ceea ce este Dumnezeu şi ceea ce Dumnezeu vrea de la noi în persoana lui Isus Cristos. El este cuvântul lui Dumnezeu şi este şi Unicul Eveniment pentru că este Cuvântul întrupat. Mai mult, El este o Persoană. În orice persoană este o unire între cuvânt şi eveniment, însă în noi, oamenii, această unire nu este perfectă, pentru că tot ceea ce noi spunem nu este trăit în mod perfect şi ceea ce noi trăim nu reuşim mereu să comunicăm în cuvinte. În Isus Cristos este o comuniune perfectă între ceea ce spune şi ceea ce trăieşte, pentru că în el nu este nici păcat sau egoism care să-i confunde cuvintele şi faptele. În Isus Cristos revelaţia este perfectă, pentru că evenimentele, faptele şi cuvintele sunt un tot unitar şi acest fapt este un mister al lui Dumnezeu.

Acest lucru înseamnă că trebuie să ne reîntoarcem la cuvântul deja comunicat de Dumnezeu în Vechiul Testament şi să ne întrebăm dacă comunicarea efectuată de către oameni, care sunt failibili, chiar dacă se află sub conducerea Duhului Sfânt, nu a fost un pic confuză, în ceea ce priveşte misterul lui Dumnezeu. Isus Cristos este măsura prin care noi trebuie să "măsurăm" orice revelaţie care a fost şi care va fi: El este Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă se priveşte bine Vechiul Testament, se vede că Dumnezeu a dorit mereu salvarea oamenilor. Venirea lui Isus Cristos nu este o schimbare de idee a lui Dumnezeu. El a preanunţat viaţa pe care o oferă oamenilor în diferite momente ale istoriei, începând chiar de la începutul lumii. Prin intermediul istoriei lui Israel, Dumnezeu a intrat în viaţa poporului său şi a continuat să-l pregătească pentru venirea Fiului său.

După pregătirea care s-a făcut prin intermediul Vechiului Testament, Dumnezeu a trimis pe Fiul său. Isus Cristos era un om între oameni, chiar dacă vorbea cuvintele lui Dumnezeu: mesajul său era că Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera din întunericul păcatului şi al morţii şi că ne-a înviat pentru viaţa veşnică. Vedem acest mesaj în diferite moduri în viaţa lui Isus Cristos. El învăţa prin cuvinte, vindeca pe cei bolnavi şi în mod deosebit el îşi dă viaţa prin suferinţele, patima şi moartea sa şi apoi Tatăl ceresc îl învie din morţi. În cele din urmă, El şi Tatăl trimit pe Duhul Sfânt ca Duh de adevăr.

Această revelaţie este definitivă, după cum documentul zice: "(...) nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos" (DV 4). Aceasta înseamnă că nu mai este nevoie de o altă revelaţie, pentru că Isus Cristos este plinătatea a ceea ce Dumnezeu vrea să spună oamenilor, pentru că Isus Cristos este Dumnezeu însuşi. După aceea mai există şi alte revelaţii personale, dar care trebuie văzute după modelul revelaţiei lui Isus Cristos.

Pentru a răspunde la această revelaţie trebuie să avem harul Duhului Sfânt. Credinţa cerută de la Dumnezeu este un dar, chiar dacă trebuie să fie şi un răspuns din partea oamenilor. Acest răspuns trebuie să fie liber şi plin de bucurie, pentru că a ne abandona în mâinile lui Dumnezeu nu este o sclavie, ci este mai degrabă o totală dăruire de iubire. Apoi inteligenţa acelora care s-au abandonat lui Dumnezeu trebuie să lucreze pentru a clarifica înţelesul şi profunzimea acestei revelaţii. Este Duhul Sfânt care trebuie să conducă acest lucru şi astfel aprofundarea studiului teologiei cere acea ascultare la vocea Duhului Sfânt, cât şi ceea ce este cerut pentru o viaţă de credinţă.

Dumnezeu revelează persoana şi voinţa sa: această revelaţie este deja conţinută în creaţie. Cum am auzit vorbindu-se la evrei despre crearea lumii prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu, (Dumnezeu vorbeşte de zece ori în timpul creaţiei pentru a demonstra că lumea este creată, modelată pe lege şi trebuie să fie capabilă de a vedea lege în creaţie), aşa şi noi credem că într-o teologie naturală se poate vedea şi se poate constata o cunoştinţă despre Dumnezeu şi despre voinţa sa.

Paragraful 7: Apostolii şi urmaşii lor, vestitori ai Evangheliei

Dumnezeu a voit ca revelaţia sa să fie conservată pentru totdeauna şi aşa El a încredinţat-o în primul rând apostolilor, care au predicat-o mai întâi oral şi apoi au pus-o în scris. În amândouă aceste procedee cuvântul lui Dumnezeu a fost păstrat cu fidelitate.

Dumnezeu a dat poruncă apostolilor să păstreze o integritate de autoritate, pentru că el le-a poruncit să treacă autoritatea lor către succesori, care trebuiau să păstreze mesajul încredinţat în mod integru. Acest mesaj, pe care noi îl numim Tradiţie, nu este o altă revelaţie a voinţei lui Dumnezeu. Tradiţia şi Sfânta Scriptură sunt două expresii ale aceleiaşi revelaţii şi nu se poate alege una sau alta dintre ele ca fiind superioară. Dacă se aprofundează acest subiect se vede foarte bine că Sfânta Scriptură era la început o parte din tradiţia orală a Bisericii. Biserica a dezvoltat această formă a revelaţiei şi în interiorul Bisericii apostolii şi succesorii lor au hotărât care cărţi scrise aparţineau Tradiţiei. A separa Tradiţia de Sfânta Scriptură înseamnă a nega modul în care Sfânta Scriptură a fost scrisă şi acceptată de Biserică.

Continuând gândul de mai sus, Sfânta Scriptură este încredinţată Bisericii, care o păstrează şi o transmite cu fidelitate. Mai mult, Biserica o interpretează la lumina Duhului Sfânt. Această interpretare se face în conformitate cu medierea acelora care au deschis inimile lor revelaţiei. Această interpretare se face şi în studiu, unde inteligenţa oamenilor este folosită pentru a descoperi sensul Sfintei Scripturi. Această interpretare se află şi în predică, unde se traduce în fapte şi se clarifică sensul Scripturii. Toate aceste moduri de exprimare asistă Biserica şi o fac să crească prin secole şi fac ca Sfânta Scriptură să fie înţeleasă. Se poate spune că Sfânta Scriptură şi Tradiţia se ajută reciproc în acest procedeu. Sfânta Scriptură îmbogăţeşte Tradiţia şi o conduce, în timp ce Tradiţia ajută Biserica să interpreteze şi să aplice Sfânta Scriptură.

Se poate spune că mesajul lui Cristos nu este un mesaj static, chiar dacă este un mesaj definitiv. Biserica continuă să simtă mesajul mirelui său până la sfârşitul lumii şi continuă să înţeleagă într-un mod mereu mai profund semnificatul acestui mesaj.

Se poate înţelege acest paragraf ascultând două fraze: "Aşadar Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele (...). De aceea, atât Scriptura cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie" (DV 9). Raţiunea acestui argument este evidentă: sunt mulţi aceia care ar vrea să spună că Biserica se bazează doar pe Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu şi nu este permis nici unui om să schimbe mesajul său. Acest fapt este asemănător cu problema pe care Sfântul Paul o avea la Corint: gnosticii l-au atacat pe Paul pentru că el a declarat că avea autoritate de a stabili cum trebuie folosite carismele date de Duhul Sfânt. Gnosticii au spus că revelaţia lor era superioară faţă de cea a lui Paul, pentru că revelaţia lor a fost primită direct de la Duhul Sfânt, în timp ce revelaţia lui Paul era venită prin intermediul unei predicări umane. După aceşti gnostici, Paul nu avea nimic să le spună lor sau privitor la darurile spirituale practicate de ei. În schimb, Paul trebuia să demonstreze că sursa sa de autoritate era Duhul Sfânt însuşi, pentru că el a primit autoritatea ca apostol al Duhului Sfânt şi o parte din această autoritate era obligaţia de a dovedi cum erau folosite darurile carismatice. Şi aşa, chiar dacă este uman, el este şi un instrument al Duhului Sfânt.

În mod asemănător, Biserica este o instituţie umană condusă de Duhul Sfânt. Bisericii i-a fost încredinţată Sfânta Scriptură, însă a primit şi Tradiţia. Amândouă aceste izvoare, care sunt într-adevăr două expresii ale aceluiaşi izvor, revelaţia în persoana lui Isus Cristos, sunt daruri ale Duhului Sfânt. Amândouă aceste expresii au ceva de spus una faţă de cealaltă, pentru că Tradiţia ne vorbeşte cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură ne arată cum să trăim mai fideli Tradiţiei. Persoana, ca şi gnosticii de la Corint, care vrea să refuze o expresie din această revelaţie, în mod deosebit Tradiţia, nu refuză doar o instituţie umană, însă refuză o expresie a revelaţiei lui Isus Cristos şi refuză lucrarea Duhului Sfânt.

Biserica a păstrat cu fidelitate această revelaţie în cele două forme: Tradiţia şi Sfânta Scriptură. Se vede foarte bine acest lucru, când învaţă, când celebrează sacramentele, când se studiază, când o practică şi când o profesează. Mai mult, ca şi Sfântul Paul căruia i-a fost dată o autoritate, şi să distingă cum carismele trebuie să fie folosite în comunitatea din Corint, aşa şi Bisericii i-a fost dată autoritatea de a interpreta autentic cuvântul lui Dumnezeu în cele două forme. Biserica, în această funcţie, nu este mai presus de revelaţie, dar este mai degrabă aceea care priveşte la tradiţie pentru a se asigura că revelaţia este mereu păstrată cu fidelitate şi transmisă generaţiilor viitoare. În acest lucru Biserica este însoţită de Duhul Sfânt. Cu acest însoţitor Biserica mereu caută să "(...) îl asculte cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate" (DV 10).

Paragraful 11: Inspiraţie şi adevăr în Sfânta Scriptură

Acest capitol este o recapitulare a ceea ce s-a vorbit despre canon şi inspiraţia divină. Despre canon, Conciliul arată faptul că toate Cărţile pe care noi le considerăm canonice sunt inspirate de Duhul Sfânt. Despre inspiraţia divină, vrea să spună că autorul acestor Cărţi este Dumnezeu însuşi. Dumnezeu a ales oameni şi a lucrat prin intermediul lor şi în ei. Autorii au scris ceea ce Dumnezeu a voit.

Cum aceste Cărţi au fost inspirate de către Duhul Sfânt, trebuie reţinut că "(...) trebuie afirmat despre Cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre" (DV 11). Se vede că aceasta este o definiţie pozitivă care afirmă veridicitatea mesajului Sfintei Scripturi.

Pentru că Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu exprimat în cuvinte umane, trebuie să se studieze modul în care oamenii se exprimă. Aceasta înseamnă că trebuie să se studieze genul literar al textului sacru scris, pentru a înţelege mai bine mesajul pe care autorul sacru a voit să-l comunice. Trebuie să se studieze modul în care diferitele adevăruri erau exprimate în timpul unui timp determinat. Trebuie să se considere în mod particular cum acel autor se exprimă. Aceasta înseamnă că trebuie să se folosească toate studiile ştiinţifice dezvoltate în aceste timpuri pentru a descoperi mesajul conţinut de Sfânta Scriptură. Lucrul acesta trebuie făcut sub inspiraţia Duhului Sfânt (de aceea, pentru exeget, rugăciunea este tot atât de importantă ca şi studiul). Mai mult, acest studiu trebuie făcut sub conducerea Bisericii. În timp ce exegetul face lucrul său pentru a ajuta Biserica de a înţelege mai bine sensul Sfintei Scripturi, el trebuie să se supună judecăţii Bisericii "Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta cuvântul lui Dumnezeu".

Mai mult sau mai puţin, acest număr al documentului spune că cuvântul lui Dumnezeu este supus la o "kenosis" când este exprimat în cuvinte umane. La fel cum Isus Cristos, la o privire superficială, ar părea să fie doar cuvânt uman, însă cu ochii credinţei se poate cu adevărat vedea Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în formă umană. Ca şi în "kenosis" a lui Isus Cristos, când El a luat forma umană, această "kenosis" literară manifestă într-un mod profund iubirea lui Dumnezeu şi voinţa sa de a comunica această iubire (să ne gândim un pic dacă un filosof grec putea să vorbească în aceşti termeni despre Dumnezeu şi cuvintele sale!).

Paragraful 14: Istoria mântuirii în Cărţile Vechiului Testament

Acest capitol începe cu o recapitulare a ceea ce Dumnezeu a făcut în Vechiul Testament. El a chemat un popor, l-a salvat de la sclavie şi l-a învăţat prin profeţii săi. Încetul cu încetul, El a pregătit pe poporul evreu pentru manifestarea sa mai adâncă prin Fiul său. Toată această istorie este conţinută în Vechiul Testament şi este o istorie de iubire a lui Dumnezeu către oameni. Vechiul Testament are o valoare intrinsecă şi veşnică: nu este de dispreţuit, nici de aruncat, cum ne sugera Marcion cu teoria sa asupra revelaţiei (adică Dumnezeul Vechiului Testament era unul rău, în timp ce Dumnezeul Noului Testament este unul bun şi aşa el a sugerat să se scoată toate Cărţile Vechiului Testament din Sfânta Scriptură şi toate Cărţile Noului Testament care vorbeau de acel Dumnezeu al Vechiului Testament, lăsând doar scrisorile Sfântului Paul şi Evanghelia lui Luca). Dacă privim serios lucrurile, se vede că un creştin are foarte mult de învăţat din Vechiul Testament. Nu este suficient să se citească doar Noul Testament, pentru că se pierde frumuseţea şi profunzimea a ceea ce a făcut Dumnezeu, şi anume, că a revelat intenţia sa poporului său.

Se vede în Vechiul Testament pregătirea care s-a făcut pentru venirea lui Isus Cristos. În mod particular, în profeţi, se vede cum Dumnezeu a pregătit pe poporul său. Dumnezeu cheamă la convertire şi o face prin persoane şi mesaje care depăşesc şi timpul profeţilor. Cu siguranţă că există şi lucruri spuse în mod imperfect în Vechiul Testament, dar aceste Cărţi au aceeaşi valoare pentru creştini.

Acest paragraf poate face şi o hermeneutică asupra modului în care se pot citi textele cele mai negative din Vechiul Testament. Cu siguranţă că Dumnezeu este întodeauna autorul, pentru că El prezintă o pedagogie adevărată, însă câteva lucruri spuse sunt reţinute ca "imperfecte şi temporare" din cauza comunităţilor care le-au primit şi din cauza autorilor umani care le-au scris. Aşa se poate explica porunca de a ucide toţi cananeii din ţara lui Canaan, care de fapt a fost o rea înţelegere a voinţei lui Dumnezeu. Tot aşa imaginea unui Dumnezeu furios, gata să omoare chiar şi pe poporul său este un antropomorfism care nu corespunde cu acela pe care Isus  l-a prezentat ca pe un Tată foarte milostiv.

Aceasta este concluzia din această parte a documentului: se spune că Vechiul Testament a pregătit Noul Testament. Isus Cristos a trăit într-o lume formată la învăţătura Vechiului Testament. Isus Cristos este împlinirea a ceea ce era deja prefigurat în Vechiul Testament. Mai mult, Vechiul Testament, odată cu viaţa lui Isus Cristos, a căpătat o mai mare valoare şi importanţă.

Paragraful 17: Valoarea deosebită a Noului Testament

Acest paragraf este o compilaţie a aceea ce credem noi asupra revelaţiei lui Isus Cristos. Se vorbeşte despre faptul că Cuvântul s-a manifestat, la împlinirea timpului, pentru a stabili împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi pentru a manifesta voinţa Tatălui. Acesta a fost demonstrat prin vorbele şi faptele sale. Faptele cele mai importante au fost cu siguranţă pătimirea, moartea, învierea lui Isus Cristos şi coborârea Duhului Sfânt. Acum aşteptăm manifestarea deplină a împărăţiei lui Dumnezeu atunci când va veni Isus Cristos în glorie. Între timp Bisericii i-a fost încredinţat anunţul acestui mesaj. Noul Testament este martorul acestui fapt.

Nucleul central al Noului Testament sunt Evangheliile, pentru că ele vorbesc despre învăţăturile şi faptele lui Isus Cristos. Biserica susţine originea lor apostolică. Cu toate acestea, nu înseamnă că acest document a dat o definiţie asupra autorilor, sau asupra celor care au scris Evangheliile, dar spune că mărturiile Evangheliilor sunt o fidelă rezonanţă a ceea ce apostolii au văzut şi simţit şi o fidelă versiune a revelaţiei care este Isus Cristos. Se spune că Evangheliile, adică vestea cea bună, au structură quatriformă (şi această formulare poate fi un răspuns dat lui Tatian la tentativa sa de a forma doar o singură Evanghelie).

Acest paragraf susţine în mod foarte clar că Evangheliile sunt istorice, adică sunt mărturii fidele ale ceea ce Isus Cristos a spus şi a făcut. Deja din acest paragraf se vede o parte din definiţia celor trei etape ale formării Evangheliilor, document proclamat de către Comisia Pontificală Biblică asupra veridicităţii Evangheliilor. Cele trei etape sunt: momentul activităţii lui Isus Cristos, momentul predicării apostolilor despre evenimentele din viaţa lui Isus Cristos, adică ceea ce El a spus şi a făcut, şi momentul evangheliştilor care au scris. Toate aceste trei etape explică doar dintr-un punct de vedere, dar acest lucru nu distruge veridicitatea povestirilor.

Mai sunt şi alte scrieri în Noul Testament. În aceste scrieri inspirate se confirmă ceea ce s-a spus despre Isus Cristos şi se explică autentica doctrină. Se vorbeşte despre ceea ce a făcut Isus Cristos şi Biserica sa. Aşa se poate verifica ceea ce a fost promis în Evanghelii, şi anume, că Domnul Isus Cristos va fi mereu cu apostolii săi pentru a-i însoţi în misiunea de a predica vestea cea bună.

Paragraful 21: Veneraţia Bisericii pentru Sfintele Scripturi

Biserica mereu a venerat Sfânta Scriptură cu aceeaşi veneraţie pe care o dă trupului lui Isus Cristos. Am văzut definiţia inspirării; aşa cum Duhul Sfânt a unit ceea ce este divin cu ceea ce este uman în Sfânta Scriptură, tot aşa Duhul Sfânt a unit ceea ce era divin cu ceea ce era uman în autorii sacri. Aşa cum Isus Cristos este cuvântul viu al lui Dumnezeu, aşa şi Sfintele Scripturi sunt cuvântul viu al lui Dumnezeu. Trebuie mereu să ne întrebăm dacă trăim această realitate (dăm atâta importanţă păstrării cuvântului cât o facem pentru Sfântul Sacrament?).

Se citeşte în acest paragraf că cuvântul lui Dumnezeu este imutabil. Revelaţia găsită în scrierile sacre este normativă şi nu trebuie gândit că se vor mai adăuga alte cărţi pe viitor. În sfârşit, predicarea şi însăşi religia creştină trebuie să se hrănească mereu cu Sfânta Scriptură. Se găseşte aceasta în teologia de astăzi, unde Sfânta Scriptură a devenit încă o dată, (ca şi la începutul perioadei scolasticii), izvorul teologiei. În Sfânta Scriptură, şi în folosirea sa, ceea ce era mereu dorit de Dumnezeu, să intre în dialog cu oamenii, se adevereşte. Acest dialog este o consolare, este o chemare la convertire, este o amintire despre iubirea Tatălui către fiii săi şi este glasul iertării. Fără acest cuvânt viaţa Bisericii şi viaţa fiecărui individ în Biserică ar fi fără hrana voită de Dumnezeu. Într-adevăr, este o amintire în Vechiul Testament, unde profeţii vorbeau de faptul că poporul lui Israel murea de foame, de foamea cuvântului lui Dumnezeu.

De la începutul Bisericii au fost tentative de a realiza traduceri ale Sfintei Scripturi în limbile vorbite. Se vede acest lucru în traducerea Septuagintei şi a Vulgatei. Această tentativă trebuie să continue. Aceste texte în limbile vorbite trebuie să se bazeze pe limbile originare ale Sfintei Scripturi. Când este de trebuinţă, se pot face şi în colaborare cu fraţii despărţiţi.

Lucrul exegetului este un apostolat în serviciul Bisericii. Pentru că Sfânta Scriptură este aşa de importantă în viaţa Bisericii, este important ca exegetul să se angajeze pentru a explica textele mai dificile şi să înţeleagă bine ceea ce spun şi învaţă. Acest lucru trebuie făcut în lumina Duhului Sfânt şi sub conducerea Bisericii. Mai mult, explicaţia găsită de acest tip de studiu nu este un scop în sine, ci este doar un ajutor pentru creştin să crească în iubirea către Dumnezeu care se revelează. Aşa şi lucrul exegetului trebuie să înceapă cu rugăciune, (pentru a fi sub conducerea Duhului Sfânt), şi să se sfârşească cu rugăciune (ca o mulţumire la marea iubire găsită în textele studiate). În mod asemănător, exegeza făcută pentru a explica Sfânta Scriptură în timpul unei predici trebuie să fie făcută pentru credinţa credincioşilor şi nu pentru o explicare rece a faptelor.

Este scris că studiul Sfintei Scripturi este inima studiului teologiei. Cum am zis mai înainte, acest lucru se concretizează mereu pe măsură ce teologii se bazează pe studiul şi învăţătura din Sfânta Scriptură. În vremurile trecute studiul Sfintei Scripturi avea ca scop să găsească pasaje pentru a demonstra dogmatica - care trebuia să fie confirmată. În schimb astăzi se începe cu Sfânta Scriptură şi se întreabă ce se vede în ea pentru a construi o dogmatică. Acesta era modelul "lectio divina" practicat în mănăstiri şi pe timpul primei perioade a scolasticii.

Mai mult, activitatea pastorală şi predica în Biserică trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură. Acest lucru se poate întâmpla prin intermediul grupurilor de scripturişti, grupuri care să discute temele evanghelice pentru viitoarea săptămână, grupuri care să se roage Oficiul Divin. Când se predică la Liturghia duminicală, predica trebuie să se bazeze pe pagina scripturistică oferită de Biserică şi nu trebuie să fie un gând oarecare.

Clericii Bisericii, în mod particular cei care servesc ca miniştri ai Cuvântului, trebuie să citească, să studieze, să mediteze şi să se roage cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să caute să trăiască acest Cuvânt în viaţa lor.

Religioşii, care practică "lectio divina", trebuie să continue acest pios exerciţiu de pietate.

Laicii trebuie să fie instruiţi în cuvântul lui Dumnezeu, în mod particular în Sfintele Evanghelii. Când este posibil, toţi trebuie să se angajeze spre a afla mai mult despre ceea ce este scris. Însă toţi cei care studiază cuvântul lui Dumnezeu trebuie să-şi amintească că momentul de început şi cel de la sfârşit trebuie să se termine cu rugăciune. Noi ne rugăm pentru ca studiul să fie sub conducerea Duhului Sfânt şi cerem acel Duh pentru a lucra în inima noastră, pentru că lectura scripturistică ne duce la rugăciune.

Concluzia acestui document vorbeşte de înţelepciunea de a salva devoţiunea cuvântului Domnului. Vorbeşte în termeni de devoţiune Euharistică. În zilele noastre, Biserica are o experienţă foarte bogată, o reîmprospătare a adoraţiei sacramentului Euharistiei prin reforma lui Pius al XII-lea. Mergând pe urmele Conciliului, se vede o aluzie la o creştere a devoţiunii cuvântului lui Dumnezeu.