STUDIU

Capitolul 6
Istoria Vechiului Testament

Timpul istoric în Sfânta Scriptură începe cu Patriarhii. Data tradiţională în care a trăit Abraham este estimată la anul 1800 î. C. şi ştim că în această perioadă s-a înregistrat o invazie a Amoriţilor în Mesopotamia ^[53] şi Palestina. Abraham a dus o viaţă de seminomad în zona cuprinsă între Mambre şi Hebron, în sudul lui Israel, şi se vorbeşte de faptul că urmaşii săi au avut legături cu sanctuarele din această zonă: Sichem (Gen 12,6), Betel (Gen 28,19; 35,1) şi Penuel (Gen 32,23-33). Se găsesc multe urme de istoricitate în persoana lui Abraham. Obiceiurile descrise cu privire la naşterea lui Izmael, (în care sclava trebuia să facă sex cu stăpânul şi apoi copilul care se va naşte să fie pus pe genunchii stăpânei pentru a semăna cu un fel de adopţiune), se potrivesc de minune cu un obicei din Mesopotamia din timpul în care a trăit Abraham, dar când acest text a fost scris nu se mai practica. Aşa este posibilă o istorie exactă şi detaliată despre Abraham care a trecut prin acest teritoriu şi care a păstrat acest obicei. Nu există nici un alt document care să ateste existenţa lui Abraham şi a urmaşilor săi în afara Sfintei Scripturi, dar acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că ei erau figuri minore în acel timp de migraţie. Tradiţiile despre marii Patriarhi erau păstrate în sanctuarele din Palestina şi deseori aceeaşi povestire era atribuită la doi patriarhi diferiţi în două sanctuare diferite ^[54].

Următorul moment istoric care coincide cu evenimentele istorice este acela al lui Iosif şi venirea evreilor în Egipt. Între 1720 şi 1550 î. C. era o dinastie străină care controla Egiptul de Jos ^[55] şi această dinastie era semitică. Poporul care conducea acea regiune se chema Hyksos; nu se ştie de unde au venit, dar mai erau numiţi şi "poporul mării". Este foarte probabil ca un personaj ca Iosif , dintr-un trib semit, să poată deveni un om important într-o dinastie semitică care domnea într-o parte din Egipt. Mai mult, există documente care ne vorbesc de prezenţa unui popor care se chema "Apiru" sau "Habiru". Nu se poate preciza dacă acesta era un popor autonom etnic sau mai degrabă un grup socio-economic. Este posibil ca numele să însemne "poporul prafului"; aceasta înseamnă că sunt numeroşi ca praful, sau poate însemna că sunt acoperiţi de praf după o călătorie lungă. Cu toată această nelămurire, este încă adevărată mărturia evenimentelor petrecute în Egipt care nu contrazic povestirea lui Iosif şi care favorizează veridicitatea acestei povestiri. Ne putem întreba însă dacă în acea perioadă toţi evreii au coborât în Egipt. Se poate gândi că unii au rămas şi aşa au facilitat reîntoarcerea fiilor lui Iacob de după exil.

Următorul moment important este perioada exodului. Se presupune că faraonul care nu-i mai favoriza pe evrei a fost Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1290-1224 î. C. El i-a folosit pe "Apiru" ca muncitori în construcţia a numeroase oraşe, între aceste oraşe fiind incluse şi oraşele menţionate în Exod 1,1-11, Pitom şi Ramses. Ramses al II-lea nu era un rege semitic şi probabil pentru aceasta nu era favorabil evreilor, dar şi pentru simplul fapt că, fiind egiptean, avea o prejudecată naturală împotriva lor (din cauză că semiticii au dominat pentru câteva secole şi i-au supus pe egipteni în zona Egiptului de Jos). Mai mult, frica de care vorbeşte Exod 1 este naturală, pentru că este evident că au fost atâtea încercări de invazie în regatul egiptenilor de către un popor al mării (Hyksos, un popor semitic). Cu siguranţă că faraonul se temea că poporul semitic care trăia în ţara sa, (şi avea o existenţă destul de dificilă), ar deveni periculos pentru siguranţa naţiunii în timpul unei invazii.

Nu există nici o siguranţă în ceea ce priveşte plecarea din Egipt a unei populaţii, (ne gândim la evrei), în acea perioadă. Cu siguranţă că populaţia care a părăsit Egiptul nu număra 600.000 de oameni, (plus femeile şi copiii), cum este scris în Cartea Numerilor: aceasta ar fi fost o mulţime imensă şi nu era nici un mod de a o sătura în deşert. Marele număr care a fost prezentat mai sus este probabil o invenţie, pentru a demonstra puterea lui Dumnezeu; probabil că toţi evreii care au plecat cu Moise nu numărau mai mult de 10.000.

Numele de Moise nu este unul egiptean şi înseamnă "om". Nu există o siguranţă istorică a celor 10 plăgi în Egipt: cu siguranţă că evreii au interpretat aceste plăgi într-un mod teologic. Este posibil ca egiptenii să le fi interpretat ca pe un nenoroc. Sunt diferite tentative de interpretare a acestor plăgi în mod material şi natural: de exemplu, fluviul care a devenit sânge înseamnă mâlul care cobora anual din munţi, această viitură ucidea nenumărate animale (plaga contra animalelor din Egipt şi atâtea insecte au luat naştere din corpurile în putrefacţie a animalelor). Desigur că Dumnezeu a lucrat prin intermediul mijloacelor naturale, însă nu există o certitudine, noi nu ştim ce este "natural" şi ce este "supranatural".

Mai trebuie lămurit încă un lucru: este foarte posibil ca în mulţimea care a părăsit Egiptul să fi fost şi persoane care nu făceau parte din poporul evreu. Acest fapt ar explica pentru ce Iosua a trebuit să facă un pact între popor şi Dumnezeu când au intrat în pământul făgăduit.

Se vorbeşte de diverse direcţii de emigrare către Palestina. O tentativă de a explica această inconsecvenţă ar fi teoria că unele triburi au mers într-o direcţie, în timp ce altele au mers în altă direcţie.

Cucerirea pământului făgăduit este plină de contradicţii: de exemplu, în Cartea lui Iosua se vorbeşte de o cucerirea oraşului Ierihon, care nici măcar nu era populat în acea perioadă. Se vorbeşte în Cartea lui Iosua de masacrarea tuturor cananeilor, însă este foarte evident că evreii au trăit împreună cu păgânii pentru multe secole. Cum am văzut, povestirea cuceririi cuprinsă în Cartea lui Iosua este o invenţie a şcolii "D", în timp ce Cartea Judecătorilor, chiar dacă este redactată de către aceiaşi autori, ne arată o istorie mult mai credibilă.

Data intrării evreilor în ţara făgăduită este circa 1200 î. C. şi perioada de consolidare a prezenţei lor continuă până la anul 1050 î. C. Cum bine ştim, triburile erau formate dintr-o confederaţie care se numea amficţionie: uniunea triburilor era una religioasă şi nu politică. Dar şi în religie era destulă libertate de a descoperi ceea ce era de trebuinţă fiecărui trib în parte. În acelaşi timp, triburile erau mai mult sau mai puţin limitate în pământul fertil şi sufereau sub invazia popoarelor vecine. Se ştie că în acea perioadă evreii nu aveau nici o posibilitate de a prelucra fierul, în timp ce filistenii, care locuiau pe malul mării, aveau această posibilitate. Se poate vedea foarte bine avantajul unei săbii de fier în comparaţie cu una de bronz.

Cartea Judecătorilor nu ne dă o istorie adevărată referitoare la ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, dar ne povesteşte anumite episoade separate între ele.

O tentaţie pe care au avut-o evreii a fost aceea de a adora zeii cananei. În momentul în care Israel a intrat în pământul făgăduit a găsit o populaţie cu o anumită cultură şi o anumită religie. Israel era de origine seminomadică, care trăise în deşert şi în afara civilizaţiei: Jahwe era un Dumnezeu al deşertului. Când au intrat în pământul lui Canaan ei s-au întrebat dacă nu trebuie să dea tribut zeului agriculturii şi al ploii. Într-adevăr, era o foarte mare asemănare între zeii cananienilor şi Dumnezeul lui Israel. Cananeii vorbeau de un dumnezeu care se chema "El" şi care stătea pe un munte înalt şi acest nume este unul folosit de evrei pentru Jahwe. Evreii adorau pe Jahwe sub anumite nume şi unul dintre acestea era "El Elyon" care azi se traduce cu "Dumnezeul preaînalt", însă în acelaşi timp înseamnă "Dumnezeul înălţimilor", pentru că era pe munte, unde era loc de adorare a lui Jahwe (dar şi păgânii aveau aceleaşi locuri). Numele zeului ploii la cananeni era "Ba'al" şi acest nume înseamnă "Domn". Până în timpul profetului Ozia, "Ba'al" era un titlu folosit şi pentru Jahwe. Mai era şi faptul că acest cult cananeu era mai "atractiv" decât acel al evreilor: evreii sacrificau animale în onoarea lui Jahwe, în timp ce cananeii aveau raporturi sexuale cu prostituate sacre pentru a cere de la "Ba'al" să le dea fertilitatea pământului. Se vede foarte bine lupta pe care a dus-o împotriva acestui obicei profetul Ilie, care s-a luptat cu îndârjire pentru monoteism.

Din ceea ce am văzut despre amficţionie, nu ne mai surprinde faptul că evreii voiau să aibă un rege. Sub conducea Judecătorilor nu exista o armată regulată şi instruită, nu exista un guvern şi, de fiecare dată când era o invazie, trebuiau chemate triburile care câteodată veneau sau nu. Era un tip de viaţă asemănător cu acela al unei părţi de popor care trăia la marginea societăţii şi care aspira la mai bine.

Primul rege a fost Saul. El apare pe scena politică a lui Israel într-o perioadă foarte zbuciumată, şi anume în timpul războiului dintre Israel şi filisteni. Se găsesc două tradiţii care ne vorbesc despre alegerea lui Saul: una favorabilă (formată probabil în regatul de Sud) şi alta defavorabilă (formată probabil în regatul de Nord). Saul avea o situaţie un pic mai complicată: el nu era nici rege, dar nici Judecător. Acest statut al lui Saul reieşea din faptul că el nu avea nici armată regulată şi nici o capitală şi căuta să domnească într-un mod carismatic, ca şi Judecătorii. El a început să domnească în jurul anului 1020 î. C. până la anul 1000 î. C., odată cu venirea lui David la putere.

David a ajuns rege în anul 1000 î. C. şi a domnit pentru o perioadă de 7 ani în regatul de Sud şi 40 de ani peste tot Israelul. David a stabilit o adevărată armată, iar cu această armată a avut un mare succes, cucerind regiuni vaste (profitând şi de scăderea Egiptului care nu mai era o putere care să-l oprească). David a format un regat care se întindea de la un fluviu (Nil) până la alt fluviu (Eufrat). Încetul cu încetul, el a cucerit şi oraşele cananeilor din acel teritoriu: cea mai importantă cetate cucerită a fost Ierusalimul. Această cetate a devenit în timp capitala politică a regatului, iar cu aducerea Cortului şi a Arcei Alianţei în oraş a devenit şi capitala spirituală a regatului. David a folosit acest prilej pentru a se consacra ca rege: toţi peregrinii, care veneau în oraş pentru a-l adora pe Jahwe în acest sanctuar, vedeau şi palatul regelui şi se întorceau acasă vorbind de puterea acestuia. A fost o perioadă de mare splendoare şi bogăţie pentru Israel.

Era în acelaşi timp şi o perioadă de criză filosofică. Numai cu 50 de ani în urmă Israel însemna doar o serie de triburi care luptau pentru supraveţuire şi acum erau mai marii lumii. De la aceste reflecţii învăţaţii s-au întrebat: "Cum am reuşit noi să ajungem până aici?". Acesta a fost începutul reflecţiei teologice asupra alegerii speciale din partea lui Dumnezeu a poporului evreu. Acest lucru l-a făcut în primul rând şcoala "J" şi, cum am văzut şi cu altă ocazie, o parte din activitatea acestei şcoli era aceea de a produce o apologie asupra activităţilor şi asupra vieţii regilor din acea perioadă.

Cu siguranţă că profeţia lui Natan era o producţie a teologiei din sud: această promisiune, şi anume că va avea o descendenţă în veac, nu trebuie interpretată într-un mod mesianic (în primul moment se vorbeşte de timpul lui David şi cu siguranţă că Duhul Sfânt a dat o importanţă mai mare acestei fraze).

David a murit în anul 962 î. C. El a avut doi fii care voiau să devină regi în locul lui (trebuie amintit că până în acel moment problema succesiunii era deschisă: în timpul regilor succesiunea era carismatică).

Solomon (961-922 î. C.), cel mai mic dintre cei doi fii, a devenit rege în locul tatălui său. Solomon este foarte cunoscut pentru înţelepciunea lui. El a favorizat stabilirea de şcoli de înţelepciune după modelul din Egipt. Solomon nu a fost însă un tot atât de iscusit om politic ca şi tatăl său; el a pierdut din cuceririle făcute de David. El a construit palate măreţe şi un templu şi a întreţinut o armată foarte mare, construind fortificaţii pentru ea. Toate aceste lucrări erau prea costisitoare şi foarte grele pentru o economie aşa de primitivă ca cea a poporului Israel şi din această cauză poporul a început să ducă lipsă şi să sufere. În acest timp, în loc să se gândească la micşorarea taxelor, oamenii se gândeau la lucrătorii pe care regele i-a cerut de la fiecare trib pentru perioada construcţiilor (care nu se mai terminau). Aceste fapte au lăsat o stare de nedreptate pe pământul evreu. Mai mult, Solomon a practicat şi un fel de sincretism. El avea 1.000 de soţii şi concubine: multe dintre ele erau străine, printre care şi o principesă din Egipt. Solomon a permis să se construiască temple păgâne pentru aceste soţii şi concubine, aproape de Ierusalim şi a practicat şi el diferite culte păgâne. Cel mai agresiv cult era acela al zeului Molok: sacrificiul normal al acestui cult era un copil viu. Solomon a permis să se construiască un altar lui Molok în valea lui Hinnon ^[56].

Succesorul lui Solomon este Roboam. Când bătrânii triburilor au venit la el pentru a-i cere o eliberare asupra sistemului de muncă forţată practicat de tatăl său, el a răspuns cu o promisiune de multiplicare a suferinţelor acestui popor. Datorită acestui răspuns, cele 10 triburi din Nord au avut ocazia de a începe o răscoală împotriva lui Roboam. Ei au ales ca regele lor să fie Ieroboam I, care era ofiţer în timpul domniei lui Solomon.

Regatul de Sud, cu această ocazie, a devenit mult mai mic decât cel din Nord.

Ieroboam, noul rege din Nord, a considerat că era important să dezvolte o identitate religioasă ruptă de templul de la Ierusalim ^[57]. El a stabilit să se construiască două sanctuare în ţară, unul la Dan şi altul la Betel. În aceste sanctuare s-a construit şi un "scaun" pentru prezenţa lui Jahwe (care să contracareze templul din Ierusalim). Se ştie că deasupra Arcei Alianţei erau doi heruvimi, şi în locul unde heruvimii se întâlneau, acolo Dumnezeu îşi manifesta prezenţa^[58]. În Dan şi Betel regele nu folosea heruvimii pentru această reprezentare, ci folosea tauri de aur: aceşti tauri nu erau înţeleşi ca o reprezentare a lui Dumnezeu, însă era o alegere mai puţin înţeleaptă. Înainte de toate, multe culte păgâne ale cananeilor dimprejur adorau pe zeul "Ba'al", care era înfăţişat sub chip de taur, şi aşa a fost foarte uşor să apară întrebarea dacă nu cumva s-a trecut la un sincretism^[59]. Mai mult, este o evidenţă foarte mare asupra sincretismului apărut în regatul de nord în viitorul apropiat.

Dinastiile din Nord erau în mod particular foarte slabe. Dacă se priveşte lista regilor se poate vedea că Ieroboam a avut o domnie destul de lungă (922-901 î. C.). După aceea, fiul său Asa a domnit doar un an, deoarece a fost detronat şi ucis de Baeşa. Baeşa a domnit 23 de ani, însă fiul său a sfârşit ca şi fiul lui Ieroboam: după un an a fost ucis de Zimri. Zimri a fost rege numai o săptămână, după care a fost ucis de către soldaţii săi. În cele din urmă Omri a dat un pic de stabilitate regatului de Nord.

Omri (876-869 î. C.) şi fiul său Ahab (869-850 î. C.) au avut în faţa lor o perioadă destul de dificilă. În primul rând, Israel a pierdut mult din forţa sa în perioada de instabilitate politică anterioară. În al doilea rând, era mereu prezentă ameninţarea Siriei şi cea a imperiului Asirian. În interiorul regatului se găsea acum o populaţie mixtă (dacă se consideră că în Elveţia sunt diferite cantoane cu limbi diferite, sau despre Bosnia că e un amestec de rase diverse, ne putem da seama de speranţele şi spaimele acestor regi). Ei au încercat să facă un mod de viaţă accesibil pentru toţi; astfel ei au construit două capitale: Jezreel pentru evrei şi Samaria pentru cananei. Ahaz s-a căsătorit cu Izabela pentru că ea aducea un pact cu puternicul regat al Tirului de Nord, (care putea proteja Israelul împotriva atacurilor din Siria de Nord), şi era de aceeaşi religie cu aceea a numeroşilor locuitori ai lui Israel. Pentru Omri şi Ahaz aceste lucruri însemnau numai politică, însă pentru profetul Ilie acest lucru era un sincretism. Profetul Ilie era un monoteist radical într-un regat unde persoanele erau foarte corupte ^[60].

Dinastia lui Omri este înlocuită în 842 î. C. de către Iehu, care va fonda o dinastie care va dura până în anul 746 î. C. Actul de început al acestei dinastii este o purificare împotriva sincretismului practicat de Omri şi de descendenţii săi. Cu toate eforturile sale, el nu a reuşi prea mult pe plan politic: nu a reuşit să ţină departe duşmanii şi de aceea trebuia să plătească tribut împăratului Asiriei şi de aici reiese că Israelul era un vasal al imperiului Asirian.

În timpul domniei lui Ieroboam al II-lea a fost o perioadă prosperă: frontierele erau vaste, multe bogăţii erau aduse în Israel. Însă aceste bogăţii nu erau împărţite în mod egal între populaţie şi conducători; doar clasa nobilă avea acces la aceste bogăţii. Clasa inferioară suferea din cauza frustrărilor şi a sărăciei; de fapt în această perioadă profetul Amos este exponentul acestui grup şi strigă împotriva nedreptăţii sociale care făcea ravagii în regatul de Nord.

După domnia lui Ieroboam al II-lea situaţia în Israel s-a înrăutăţit simţitor. În primul rând în Asiria era un nou împărat Tiglat-Pileser al III-lea. Acesta a schimbat modul războiului şi regulile: până atunci, era suficient ca cei învinşi, să prezinte o mare sumă de aur şi argint ca tribut; odată cu Tiglat-Pileser al III-lea, Asiria nu mai era satisfăcută doar cu tributul: împăratul cucerea regatele din împrejurimi şi le făcea provincii ale regatului său. Mai mult, asirienii erau vestiţi pentru ferocitatea lor.

Un alt factor care a dăunat lui Israel a fost faptul că după moartea lui Ieroboam al II-lea, lupta pentru succesiune a reintrat în actualitate. O mică parte din această luptă era cu scop personal, însă în majoritatea cazurilor erau două partide care se certau asupra modului cum s-ar apăra mai bine de pericolul asirian. Era un partid care vroia să plătească tributul (Menahem), în timp ce erau alţii care voiau să ceară ajutorul Egiptului pentru a se răscula împotriva Asiriei.

În timpul lui Pekah (737-732 î. C.) partidul antiasirian a învins. Pekah a luat legătura cu regele din Siria, Rezin, şi amândoi au făcut un pact de răscoală împotriva Asiriei (amândoi erau vasali Asiriei). Era în schimb un pericol: dacă vroiau să se unească, trebuia să o facă prin regatul lui Iuda. Aceşti doi regi au cerut lui Ahaz, regele lui Iuda, să se alăture lor, dar acesta a refuzat, pentru că el nu era vasal Asiriei, şi aşa a refuzat să participe. Aflând de refuzul lui Ahaz, cei doi regi au atacat Ierusalimul cu speranţa că-l vor detrona pe Ahaz şi că îl vor înlocui cu un altul care va fi de acord cu planul lor. Lucrul acesta se întâmpla pe timpul profetului Isaia. Profetul Isaia îl sfătuieşte pe regele Ahaz să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi nu în armata asiriană; el însă îl refuză şi cere ajutorul armatei asiriene. Ahaz scrie împăratului Asiriei pentru a-l informa că vasalii săi nu vor să se mai supună şi că vor să se revolte, cerându-i ajutorul. În urma acestei informaţii, Siria a fost cu totul distrusă şi a devenit o provincie a Asiriei. Israelul a pierdut două treimi din teritoriul său şi în plus trebuia să plătească un foarte mare tribut. Însă de pe urma acestei campanii a avut de suferit şi Iuda: Ahaz a trebuit să plătească un tribut de "mulţumire" şi cu acest tribut Iuda devenea de fapt un vasal al imperiului Asirian.

După moartea împăratului Tiglat-Pileser, regele din Israel, Ozea, a făcut o altă răscoală împotriva Asiriei. De această dată armata asiriană a distrus totul: regatul Israel a încetat să mai existe şi a fost incorporat ca provincie a imperiului Asirian; persoanele mai de vază au fost deportate şi o populaţie străină a fost implantată în această regiune ^[61].

Regele Ahaz nu a avut prea bune relaţii cu profetul Isaia, deoarece el a participat la un sacrificiu adus zeului Molok. Ahaz s-a încrezut în puterea împăratului Asiriei şi i-a ordonat lui Isaia să nu mai profetizeze şi Isaia pentru o perioadă nu a mai profetizat.

Fiul lui Ahaz, Iezechia (721-693 î. C.) i-a dat mai multă speranţă profetului Isaia. El a făcut o reformă a cultului (posibil ca această reformă să fie şi politică şi religioasă, iar, în ceea ce priveşte partea religioasă, Iezechia a înlăturat statuile asiriene pe care Ahaz le-a pus în templu). Atunci când se vorbeşte despre profeţiile lui Isaia în ceea ce priveşte Mesia, trebuie ţinut cont că el, (Iezechia), probabil, era speranţa lui Isaia, acela care trebuia să fie unsul lui Dumnezeu. În schimb, ca orice persoană umană, Iezechia nu a reuşit să înfăptuiască toate acele lucruri pe care Isaia le spera de la el. Şi, plecând de la această premisă, se vede în ultimele profeţii despre Mesia o schimbare de la un Mesia pământesc la unul escatologic. Greşeala lui Iezechia a fost răscoala lui împotriva Asiriei în unire cu alte oraşe din zona Filistea. Ca reacţie la această răscoală Asiria distruge 46 de oraşe din Iuda şi regele este închis în capitala sa ca "o pasăre în colivie". Printr-o intervenţie divină Ierusalimul este salvat ^[62], însă Iezechia va trebui să plătească un mare tribut şi ţara a avut mult de suferit.

Fiul lui Iezechia a fost cel mai rău rege din istoria lui Iuda. Manase (693-639 î. C.) a avut o domnie lungă şi a influenţat şi partea religioasă a poporului, în mod deosebit modul de a se ruga. De fapt, de pe timpul său se vorbeşte despre statui păgâne aduse de el în templu; tot despre el există o legendă, prin care se spune că el l-a martirizat pe profetul Isaia, tăindu-l cu ferăstrăul în două. Cu siguranţă că exista un sincretism religios, deoarece Iuda era vasal imperiului Asirian; a fi vasal însemna a da tribut, a trimite trupe în caz de război, dar şi a respecta cultura şi religia Asiriei.

Fiul lui Manase, Amon (639-638 î. C.), a avut o domnie de doar 2 ani şi a fost asasinat. Succesorul său a fost Iosia (638-608 î. C.), care a devenit rege la vârsta de opt ani. La început el stăpânea regatul sub tutela unui consilier regent, dar în 622 î. C. a preluat puterea. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost o reformă a cultului: Cartea Legii a fost găsită în templu, (mai mult sau mai puţin Cartea Deuteronomul), şi el a făcut din ea legea regatului său.

Reuşita acestei reforme a fost favorizată şi de factorii externi: imperiul asirian era foarte slab în acel timp. În 626 î. C. a fost o răscoală împotriva asirienilor din partea babilonienilor şi a mezilor. În 612 î. C. Nebopolasar, regele babilonienilor, a cucerit oraşul Ninive, capitala Asiriei. Cum în acea perioadă asirienii şi babiloninii se aflau în conflict, Iozia a avut libertatea de a declara o reformă, a cultului fără riscul amestecului Asiriei, şi cu această manevră putea să-şi extindă graniţele sale spre Nord.

O dificultate serioasă a apărut în anul 612 î. C. când faraonul Egiptului, Neco, a decis de a ajuta imperiul asirian în lupta lui împotriva Babiloniei. La prima vedere, s-ar putea spune că este o alianţă ciudată, deoarece Egiptul şi Asiria erau duşmani de foarte mult timp, însă Egiptul prefera o Asirie slabă la graniţele sale, decât o Babilonie puternică şi aşa a trimis trupele sale în ajutorul Asiriei.

Pentru a ajunge în ajutorul Asiriei soldaţii egipteni trebuiau să treacă prin teritoriul lui Iuda, adică trebuiau să treacă prin valea lui Izreel ^[63]. Iozia a încercat să blocheze această armată printr-o luptă dată la Meghido, o fortăreaţă construită de către Solomon, care avea un punct strategic, deoarece putea bloca trecerea prin valea lui Izreel^[64]. Regele Iozia a fost omorât în această luptă^[65], iar fiul său Ioahaz a devenit rege, care însă a fost detronat de faraonul Neco după câteva luni, şi a fost întronat fratele său Eliachim. Faraonul i-a dat alt nume Ioiachim (608-597 î. C.), pentru a demonstra că acest rege era doar un vasal al Egiptului.

Se pare că Ioiachim era un rege nehotărât şi cu puţină experienţă şi de aceea oscila între cei puternici, adică între Egipt şi Babilonia. În 598 î. C. el refuză să mai plătească tribut Babiloniei şi regele acesteia, Nebucadnezar ^[66] a trimis o armată împotriva Ierusalimului. Înainte de invazie, Ioiachim sau a fost ucis sau a murit, pentru că fiul său Iehonia a fost acela care a suferit înfrângerea. Ierusalimul a fost cucerit în 597 î. C. şi regele, mulţi dintre nobili, preoţii au fost duşi în exil. De exemplu, profetul Ezechiel a fost trimis în exil, în timp ce profetul Ieremia a rămas la Ierusalim.

Ultimul rege al lui Iuda a fost Sedechia (597-587 î. C.), care, ca şi regii din ultimii ani, era unul mai puţin destoinic în cele ale guvernării şi ale războiului. Oscilarea lui între puterea egipteană şi cea babiloniană nu va sfârşi bine. În anul 589 î. C. el a condus o revoltă cu consecinţe dezastruoase: în 587 î. C., Ierusalimul este ocupat şi distrus; toate persoanele mai importante au fost duse în exil şi un guvernator a fost pus să controleze ceea ce a mai rămas din acest regat, care devenise între timp o provincie babiloniană ^[67].

Numărul celor exilaţi era de 4.600 de persoane, după estimările lui Ieremia (cf. Ier 52,28 ş. u.). Cartea lui Ezechiel ne dă un indiciu prin care ne spune că această perioadă de exil nu a fost un timp de sclavie. Într-adevăr, exilaţii aveau destulă libertate pentru a se restabili din toate punctele de vedere; unii dintre ei au avut posibilitatea de a face avere şi de a fi prosperi. Între timp pământul Palestinei a suferit destul de mult din cauza distrugerilor babiloniene şi a vecinilor (edomiţii).

În 553 î. C. Cirus devine regele perşilor şi el şi-a extins imperiul, încât a devenit un pericol pentru babilonieni. Regele din Babilonia a făcut o greşeală fatală: el l-a adoptat pe Nabonide, care era de origine asiriană, şi, odată devenit împărat, a încercat să-i înlocuiască pe zeii babilonieni cu cei asirieni. Acest fapt i-a înfuriat pe preoţii babilonieni şi, atunci când Cirus a atacat, ei i-au deschis porţile oraşului. Ştim de această înfrângere neaşteptată din Cartea lui Daniel ^[68].

Cirus a stabilit un program care cuprindea toate popoarele care au fost cucerite de către Babilonia. El a decretat reîntoarcerea popoarelor deportate, inclusiv pe evrei, şi acest lucru se petrece în anul 539 î. C. Se pare că numai o minoritate a poporului evreu s-a decis să se întoarcă în Palestina. După distrugerea Ierusalimului, modul de viaţă al celor rămaşi era plin de dificultăţi: era foamete, totul era distrus, erau atacaţi de grupurile nomade din jur. În timp ce stăteau în Babilonia, au stabilit o viaţă comodă pentru ei şi nici nu voiau să renunţe la o protecţie aşa de puternică cum era aceea a lui Cirus şi aşa mulţi au preferat să rămână în Babilonia şi au devenit parte din Diasporă. Ei au trimis oferte pentru reconstruirea templului. Când deportaţii au ajuns în Palestina, condiţiile erau foarte vitrege: de fapt trebuia mult timp înainte da a începe reconstruirea templului sub conducerea şi imboldul profeţilor Ageu şi Zaharia (520 î. C.). Tot în acest timp se pare că s-a făcut şi separarea definitivă între evrei şi samariteni.

În secolul următor, situaţia nu prea s-a îmbunătăţit, zidurile oraşului nu erau încă construite şi ori de câte ori era o invazie a triburilor nomade erau mari pierderi. Guvernatorul Neemia, evreu, a primit permisiunea să construiască zidurile în 444 î. C. În acelaşi timp ^[69] preotul Esdra a început o reformă a cultului care se concretiza prin două mişcări diferite: prima era una exclusivistă, adică separa poporul samaritean de poporul evreu şi acest lucru se vede în profeţiile lui Ageu, ale Zaharia şi în decretele lui Esdra; a doua era una cu tendinţă universalistă şi se vede în Cartea lui Iona.

În 331 î. C. imperiul persian este învins de Alexandru cel Mare. Din acest moment cultura greacă a influenţat poporul israelit. După moartea lui Alexandru cel Mare imperiul său s-a divizat între generalii săi. Dinastia Tolomei a avut dominaţia asupra lui Israel din 300 până în 200 î. C., după aceea dinastia Seleucidi din Siria a cucerit acest teritoriu. Este important de reţinut că foarte mulţi evrei din Israel voiau să se lase influenţaţi de cultura elenă. Problema care s-a ivit în timpul Macabeilor nu era cu totul străină poporului evreu. Nu toate decretele au fost impuse din afară, dar şi dorinţa unor evrei de a deveni "moderni", adică de a-şi însuşi cultura greacă, a dat naştere la polemici. Însă împăratul Antioh Epifanul a făcut câteva greşeli care au făcut să crească tensiunea între cei mai tradiţionalişti şi cei care voiau să se culturalizeze. Antioh trăgea speranţă de a uni marele său imperiu prin impunerea culturii greceşti.

Acest lucru, precum şi războaiele pe care le avea, impunea un mare număr de bani. Pentru a aduna aceşti bani, Antioh a vândut oficiul de "mare preot" unei persoane chemată "Giazone" ^[70] şi după aceea a mai vândut oficiul altuia numit Menelau. Toţi evreii erau obligaţi să se culturalizeze, să se elenizeze, şi instrumentul propagandei era tocmai marele preot. În 169 î. C., Antioh începe o altă campanie militară împotriva Egiptului şi el intră în templu şi fură tezaurul templului, cu aprobarea lui Menelau. În 168 î. C. Antioh şi-a extins programul de grecizare cu o mare persecuţie: s-a dat un edict prin care era pedepsit cu moartea cel care circumcide un copil, trebuia ca toţi să mănânce carne de porc şi să facă sacrificiu în onoarea statuii împăratului^[71].

În 167 î. C. un oarecare Matatia din Modin a început o revoltă împotriva puterii dinastiei Seleucide. Această revoltă a continuat şi sub fiii săi, Iuda, Ionatan şi Simon, pentru 20 de ani. Rezultatul acestei revolte a fost independenţa, în anul 142 ^[72], iar Simon a devenit rege şi mare preot.

În perioada Macabeilor ^[73] era o oarecare stare de deziluzie religioasă. Chiar dacă ei au reuşit să ebraicizeze popoarele pe care le-au cucerit, (de exemplu poporul iudumeu şi poporul din Iudea), secularizarea era foarte difuză în mase. Este probabil ca în acest timp esenii să se fi separat de cultura din Ierusalim tocmai pentru că acest oraş era prea păcătos şi a găsit în el un cult oficial scandalos. Tot în acest timp se formează şi fariseii (probabil descendenţi ai Asidei în timpul lui Iuda Macabeul).

Israel şi-a pierdut independenţa în timpul controversei de succesiune la tron. Doi dintre Macabei au cerut generalului roman Pompei să intervină, (anul 63 î. C.), şi el a numit un mare preot, dar a făcut din Israel o provincie a Siriei.

Cu aceste evenimente am ajuns la sfârşitul timpului Vechiului Testament.

Schema istorică care stă la baza Cărţilor Vechiului Testament pleacă de la grupul patriarhilor Abraham, Isac şi Iacob, pentru ca apoi să se concretizeze în poporul lui Israel, din care va urma cursul istoriei până la venirea armatei romane în Palestina (63 î. C.) Pentru a înţelege cum au fost scrise Cărţile Vechiului Testament şi care a fost mesajul lor, este indispensabil să cunoaştem, cel puţin în linii mari, istoria poporului evreu, care se rezumă aşa:

• 1850-1700 î. C.: Venirea lui Abraham în ţara Canaan şi viaţa patriarhilor Abarham, Isac şi Iacob.

• 1700-1250 î. C.: Coborârea lui Iosif şi a fraţilor săi în Egipt şi şederea evreilor în Egipt.

• 1250 î. C.: Exodul din Egipt sub conducerea lui Moise.

• 1210-1010 î. C.: Cucerirea Palestinei sub comanda lui Iozua; perioada Judecătorilor şi a lui Samuel; prima tentativă de a forma o monarhie sub comanda lui Saul.

• 1010-931 î. C.: Domniile lui David şi Solomon; împărţirea regatului după moartea lui Solomon.

• 931-722 î. C.: Regatul de Nord sau Israel, care se termină cu căderea Samariei şi deportarea în Asiria.

• 931-587 î. C.: Regatul de Sud sau Iuda, cu capitala la Ierusalim, care cade odată cu asediul lui Nabucodonosor.

• 587-538 î. C.: Exilul în Babilonia.

• 538-333 î. C.: reîntoarcerea evreilor în Palestina sub dominaţia persiană.

• 333-142 î. C.: Palestina se află sub dominaţia lui Alexandru cel Mare şi a succesorilor săi: dinastiile Ligidi şi Seleucidi.

• 142-63 î. C.: Palestina cucereşte o anumită independenţă sub conducerea lui Asmonei.

• 63 î. C.: Pompei intră în Ierusalim şi stabileşte dominaţia romană efectivă asupra Palestinei.