www.ProFamilia.ro

Primul mod recunoscut de interpretare a Sfintei Scripturi este cel literar; sfântul Toma numea acest mod "sensus litteralis". Este evident că atunci când cineva citeşte Sfânta Scriptură caută să găsească înţelesul celor scrise.

Însă mentalitatea mediului oriental şi faptul că sunt atâtea contradicţii, fraze stranii, şi că se foloseşte simbolismul în text, toate acestea au condus la un alt nivel şi anume la nivelul interpretării. Acest nivel este cel simbolic.

Centrul exegezei simbolistice era Alexandria. În timpul lui Isus era deja un centru de interpretare asupra Vechiului Testament. Marele studios al acestui centru era Filone din Alexandria. El a încercat să reconcilieze revelaţia ebraică cu filosofia greacă, însă acest lucru era destul de dificil, pentru că filosofia de bază în acel timp era neo-platonismul. Această filosofie a favorizat o viaţă cu totul spirituală, pe când viaţa de credinţă a evreilor era foarte bine înrădăcinată în concret, în viaţa de zi cu zi, viaţa corporală. De fapt, el a trebuit să lucreze serios pentru a spiritualiza Vechiul Testament. Pentru el toate aventurile Patriarhilor erau doar simboluri ale călătoriei în viaţa spirituală. Legea, Torah, era revelaţia lui "Nous": el vorbea de importanţa lui "Logos", "Cuvântul", care este intermediarul dintre oameni şi Dumnezeu. Cu aceste idei el a creat un sistem foarte complex.

Iustin şi Tertulian i-au urmat exemplul. Ei, mai mult decât el, căutau în Vechiul Testament simboluri ale venirii lui Isus ca Mesia. Cel mai mare doctor al acestui stil este Origene: el duce această interpretare simbolică la nivele noi ^[38].

În contrast cu această şcoală din Alexandria era şcoala scripturistică din Antiohia. Exegeza lor era mai literară decât aceea din şcoala din Alexandria. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei şcoli au fost Teodor din Mopsuestia, Ioan Crizostom, Grigore din Nisa, Sfântul Vasile. Şi în această şcoală exista preocuparea de a descoperi în pasajele Vechiului Testament o prevestire a venirii lui Isus. În mod particular aceşti reprezentaţi vorbeau de profeţi care au văzut în viitor venirea Domnului, prin semnele şi prin evenimentele vieţii lor.

O altă tendinţă a exegezei lor era aceea de a găsi mesajul moralist în scrierile Vechiului Testament. Se vede aceasta în scrierile lui Grigore cel Mare , în mod particular în scrierea intitulată "Comentariu asupra Cărţii lui Iob" ^[39].

În Evul Mediu, s-a dezvoltat un sistem prin care era privită Sfânta Scriptură din patru puncte de vedere. Ioan Casian a spus:

"Littera gesta docet; quid credas allegoria;
moralis quid agas; quo tendas anagogia".

Înţelesul acestei zicale este modul de a privi Scriptura din patru puncte de vedere şi anume:

Centre de studii asupra Sfintei Scripturi în timpul primei părţi a Evului Mediu erau mănăstirile. În mănăstiri se practica "lectio divina", adică citirea unui pasaj din Sfânta Scriptură şi apoi se căuta să se găsească cele patru puncte în text.

O dată cu apariţia marilor universităţi, (Oxford, Cambridge, Paris, Padova), s-a trecut la un nou stadiu şi la o nouă dezvoltare în studiul Sfintei Scripturi. Studioşii au început să cerceteze sensul literal pentru a da noi informaţii prin care se puteau construi noi sisteme de teologie. Nu mai era de ajuns să se facă teologie doar la nivelul simbolic. Cu trecerea timpului au început să folosească logica pentru a determina învăţăturile lor asupra cristologiei, asupra sacramentelor, asupra Sfintei Treimi, etc. Tot în acest timp s-au impus ştiinţele din lumea islamică, în mod special în Spania (să ne gândim doar la folosirea lui Aristotel în marile şcoli ale timpului; scrierile sale pătrunseseră în Europa preluate de la studioşii islamici). Un alt important lucru s-a impus în Franţa: studiul limbilor originare ale Sfintei Scripturi. Pentru prima dată după atâta timp, (de la Sfântul Ieronim), studioşii catolici ştiu să folosească în cercetarea lor limbile greacă şi ebraică. Unul dintre cei mai cunoscuţi studioşi biblici din acea perioadă a fost Nicalao din Lira, care a scris un faimos comentariu asupra Cărţii "Cântarea Cântărilor".

În timpul reformării protestante, se pare că cea mai mare putere în studiile Sfintei Scripturi este cea protestantă; erau şi anumiţi studioşi catolici care mai făceau cercetări, (cum ar fi cardinalul Ximenes şi Maldonatus), dar protestanţii aveau o libertate mai mare de a cerceta, pentru că multe sectoare erau interzise catolicilor ^[41].

Părintele exegezei moderne a fost un preot francez care se numea Richard Simon (1638-1712). El a propus diferite teorii asupra Cărţilor din Sfânta Scriptură: de exemplu el a fost acela care s-a întrebat dacă Moise a fost singurul autor al lui Torah.

În timpul celor de al XVII-lea şi al XVIII-lea secol, s-a lucrat foarte mult asupra limbajului Sfintei Scripturi. În acest timp se vede prima critică modernă a textului făcută de persoane ca Morinus (+ 1633), Capellus (+ 1658), LeClerc (+ 1736), Kennicott, Schultens şi Gesenius (+ 1842); acesta din urmă a scris un dicţionar şi o carte de gramatică în ebraică ce este folosită şi astăzi.

În timpul celui de al XIX-lea secol, se vede o creştere asupra studiului Sfintei Scripturi în Germania: acest studiu este legat de filosofia lui Hegel şi de metoda sa dialectică. Această metodă este folosită şi aplicată mai întâi pentru istoria lui Israel şi apoi pentru dezvoltarea Bisericii primare (de exemplu, dezvoltarea Bisericii văzută ca o întâlnire a două tendinţe diferite: tradiţia comunităţii ebraice creştine şi aceea, mai liberală, a comunităţii greco-creştine). În această şcoală se vede sprijinul dat de critica istorică (Heilsgeschichte).

Câteva curente (reprezentate de raţionalişti) neagă valoarea revelaţiei petrecută în Israel (şi cu coincidenţă pentru Noul Testament). Alte curente caută să respecte revelaţia, însă în acelaşi timp constată că această revelaţie are un aspect uman (au fost nenumărate descoperiri arheologice în Babilonia, Grecia, Egipt, Canaan, etc., care au determinat această concepţie asupra revelaţiei). Şcoala studiului religiilor (Religiongeschite) a încercat să descopere legăturile existente între religiile păgâne şi religia lui Israel. Ca şi în cazul criticii istorice, valoarea studiului depinde de respectarea posibilităţii de revelaţie supranaturală; altfel nu se poate vorbi de o cercetare adevărată şi serioasă (de exemplu, Frazier a scris o carte în care a declarat într-un mod arogant că religia lui Israel nu este altceva decât o reelaborare a miturilor păgâne). Unii studioşi au descoperit că există legături între religiile păgâne şi cea a lui Israel, dar au demonstrat că sunt mari diferenţe între religiile păgânilor şi cea a lui Israel.

Hermann Gunkel este renumit pentru că el foloseşte critica formelor. El a descoperit că literatura Sfintei Scripturi (şi în mod deosebit psalmii) a fost scrisă în diferite forme care comunică conţinutul din diferite pasaje (de exemplu, între psalmi sunt psalmi mesianici, psalmi de durere, psalmi sapienţiali, etc.).

Un alt mare studios care nu poate fi ignorat, chiar dacă nu suntem de acord cu el în tot ceea ce zice, este Rudolf Bultmann. El a folosit critica formelor pentru a da o judecată asupra istoricităţii diferitelor fraze şi naraţiuni din Sfânta Scriptură. El a susţinut că mesajul lui Isus a fost mistificat de Biserica primară. El a încercat să demistifice Evangheliile şi în mod particular Evanghelia lui Ioan. Această tentativă era una pastorală, pentru că el încerca să facă Evangheliile mai accesibile lumii moderne, dar el s-a bazat pe concepţia după care tot ce este miraculos şi tot ceea ce se vorbeşte despre escatologie sunt mituri şi astfel a stabilit o critică foarte severă asupra istoricităţii lui Isus şi asupra acţiunilor sale (de exemplu, când el vorbeşte despre învierea lui Isus, nu vorbeşte despre o realitate fizică, ci mai degrabă despre credinţa discipolilor care ştiau că într-un fel sau altul Isus era încă cu ei şi aşa el prezintă învierea lui Isus mai mult ca un fenomen psihologic şi nu ca pe o realitate fizică). Cu siguranţă că el a adus o contribuţie la studiul Sfintei Scripturi, însă nu e noci o îndoială că el s-a dus dincolo de limitele numelui de creştin care crede în învierea lui Isus cu trupul.

Renaşterea studiului biblic în lumea catolică se simte la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acest timp iau fiinţă Institutul Pontifical Biblic din Roma, L'École Biblique la Ierusalim şi încep să lucreze doi mari studioşi, Langrange şi Loisy ^[42].

Papa Leon al XIII-lea a scris o enciclică numită "Providentissimus Deus" (1893), în care susţinea că toate studiile Sfintei Scripturi trebuie să se facă într-un climat de credinţă: această enciclică era un pic dură asupra anumitor tendinţe ale criticii moderne, însă în acelaşi timp era adresată studioşilor pentru o mai mare dezvoltare a limbilor Sfintei Scripturi şi a studiilor ştiinţifice. În 1902, a fost înfiinţată Comisia Pontificală Biblică: această Comisie a lucrat în mod deosebit în timpul moderniştilor şi numeroase decrete între 1905 şi 1915 vorbeau de pericolele diverselor interpretări asupra Sfintei Scripturi (în mod deosebit, pentru primele capitole din Geneză, Comisia a spus că trebuie să fie interpretate în mod literar).

În 1943 se face un pas important pentru studiile biblice catolice: Papa Pius al XII-lea dă publicităţii o enciclică "Divino Afflante Spiritu". Acest document a permis catolicilor să folosească tehnicile moderne în studiul Sfintei Scripturi ^[43]. În 1948, Comisia Pontificală Biblică a scris cardinalului Suhard că decretele scrise între 1905 şi 1915 nu aveau valoare dogmatică şi apoi, în 1955, Comisia a dat deplină libertate (plena liberta) să se folosească aceste documente sau nu.

În perioada anilor din cel de al II-lea Conciliu Vatican avem două documente de o deosebită valoare: primul este Constituţia asupra Revelaţiei Divine "Dei Verbum", asupra căruia vom face o exegeză amănunţită la sfârşitul cursului; al doilea este o declaraţie a Comisiei Pontificale Biblice asupra vericităţii Evangheliilor din 1965. Acest document ne vorbeşte despre cele trei momente sau nivele ale formării Evangheliilor.

Primul moment este prezenţa lui Isus cu discipolii săi^[44]: se poate vorbi despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile.

Al doilea moment este acela în care discipolii lui Isus au început să predice despre evenimentele care s-au petrecut în primul moment ^[45]. De fiecare dată când unul dintre discipoli predica era un amestec între ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi mărturia credinţei: cu alte cuvinte, el avea un punct de vedere, care este văzut în cuvintele şi episoadele pe care le alegea pentru a comunica vestea cea bună despre Isus Cristos.

Al treilea moment este acela prin care evanghelistul ia mărturia de la aceşti discipoli şi o pune în scris, adică scrie o Evanghelie ^[46]. Şi pentru acest moment avem atât mesaje care ne-au fost comunicate de Isus (ceea ce El a spus şi a făcut), dar şi modul în care evanghelistul interpretează aceste evenimente pentru comunitatea pentru care scrie.

Critica izvoarelor înseamnă să descoperim izvoarele pe care un autor le-a folosit când a scris o carte sau o scrisoare. Câteodată este posibil să descoperim izvorul pentru că originea există încă (de exemplu, am văzut că Evanghelia lui Marcu a fost folosită ca izvor de autorul Evangheliei lui Matei şi de autorul Evangheliei lui Luca; tot aşa descoperim izvorul pentru o serie de proverbe în Cartea Proverbelor; câteva din aceste proverbe provin dintr-o literatură sapienţială din Egipt şi se cheamă "Proverbele lui Amenemope").

Sunt şi alte ocazii prin care trebuie să descoperim izvorul, chiar dacă evidenţa nu este cu totul de îndepărtat: (de exemplu, se poate vorbi de izvoarele pe care Marcu le-a folosit când a scris Evanghelia sa; el a folosit mărturia lui Petru [Mc 1,21-38], a folosit pasaje catehetice [Mc 1,2-11], a folosit o sumedenie de cuvinte, de miracole, de parabole [Mc 4,1 ş. u.], a folosit material apocaliptic [Mc 13,1 ş. u.], a folosit diferite latinisme şi diferite semitisme).

Câteodată se caută în afara iudaismului şi creştinismului pentru a se găsi izvoare în diferite pasaje (de exemplu, am văzut o asemănare între povestirea lui Gilgameş şi povestirile Jahwiştilor despre căderea din Paradis şi despre potopul universal).

Se poate găsi un izvor pentru prologul Evangheliei lui Ioan în lumea iudaică (chiar dacă acest imn a fost o adăugare la o Evanghelie creştină). Dacă sunt privite cu atenţie doar pasajele poetice, (acelea care nu vorbesc de Ioan Botezătorul, pentru că sunt într-o formă narativă), se vede că înainte de v. 14 poate fi vorba de un imn din înţelepciunea iudaică. Într-adevăr sunt mulţi aceia care cred că provenienţa acestui imn este Alexandria, pentru că poartă atâtea expresii folosite de Filimon, faimosul exeget evreu din comunitatea Diasporei, care se găsea la Alexandria.

Orice bucată din literatura Sfintei Scripturi, (de acum încolo o vom numi pericopă [47]), are forma sa, modul său particular în care a fost scrisă. Cum am văzut până acum, Gunkel a depus o muncă imensă asupra formelor din psalmi. Le-a identificat diferitele forme şi aşa i-a făcut să devină mai uşori pentru studiu. Din această muncă au rezultat următorii psalmi:

Se poate vorbi şi de diferitele pericope din Noul Testament. De exemplu, dacă forma unei povestiri este un miracol sunt prezente, de obicei, aceste elemente:

Autorul poate lua aceste patru elemente şi să se "joace" un pic cu ele. De exemplu, dacă se studiază miracolul povestit în Mc 2,1-12. Descrierea situaţiei atrage atenţia asupra faptului că există un paralitic, că sunt prietenii lui care-l aduc la Isus şi este o mulţime împrejurul lui Isus la uşa casei unde Isus învăţa. Al doilea element din această povestire este apelul: în acest caz apelul este tăcerea, însă o tăcere subînţelesă, pentru că prietenii paraliticului îl prezintă în faţa lui Isus coborându-l prin acoperişul casei. Al treilea element este vindecarea: Isus iartă păcatele paraliticului. Isus înţelege că acesta era motivul care-l făcea să sufere pe paralitic mai mult. Păcatele l-au alienat, dar cu iertarea păcatelor paraliticul este reintegrat societăţii. Al patrulea element este bine conturat aici: fariseii sunt furioşi, ei nu vor să vadă şi să audă de aşa ceva. Cu această reacţie a fariseilor avem o reacţie negativă şi este un tip de apel negativ şi Isus continuă cu un nou apel pentru a răspunde la negativitatea lor şi-l vindecă pe paralitic. În sfârşit, mulţimea, cu bucurie mare, dă un răspuns adaptat situaţiei.

Într-un mod Marcu se "joacă" cu forma în cap. 3, vv. 1-6. Primul element este faptul că este sâmbătă, că stă în sinagogă şi că există un om cu mâna uscată. Al doilea element trebuie să fie un apel, însă nu se aude nimic de la omul cu mâna uscată, în schimb este un apel negativ, pentru că fariseii se uitau să vadă dacă Isus va face ceva. Nu este o observaţie neutrală, dar este o observaţie plină de ranchiună. Isus răspunde la apelul lor cu o vindecare. În sfârşit, ei răspund la acţiunea lui Isus cu multă ură şi asta demonstrează ceea ce ei aveau în inimă. Ei nu vor să creadă nici măcar în cazul unor fapte aşa de mari.

Un alt exemplu de folosinţă a formei este studiul făcut asupra Scrisorilor Noului Testament. Sunt anumite elemente la care ne aşteptăm să se vadă într-o scrisoare. De obicei este o referinţă despre cine a scris-o şi către cine a scris-o. Este posibil ca cei doi să se cunoască şi să fie pe moment la distanţă. Dacă privim cele 7 scrisori ale Sfântului Paul, se găsesc toate aceste elemente. La fel cu 2Ioan şi 3Ioan, însă când se studiază 1Ioan, sau Scrisoarea lui Iacob, sau Epistola către Evrei se vede că ori lipseşte un element, ori câteodată toate elementele care fac dintr-un pasaj de literatură o scrisoare adevărată.

Se poate studia şi redactarea unui text. Aceasta poate fi făcută în diferite moduri:

Am văzut câte ceva până acum despre critica istorică a textelor scripturistice. Este foarte cunoscut faptul că recunoaşterea credinţei lui Israel şi a comunităţilor Bisericii primare este fidelă istoriei. Trebuia ca ele să crească în timp şi aşa se poate studia dezvoltarea acestui fenomen. De exemplu, se vorbeşte de faptul că în timpul lui David evreii nu erau monoteişti, ei erau enoteişti, adică credeau că sunt mai mulţi dumnezei, dar că Dumnezeul lor era cel mai mare. La fel, am văzut că centralizarea cultului a fost făcută destul de târziu: în 622 î. C. regele Iozia dă ordin să se distrugă toate templele din ţară şi să rămână doar cel din Ierusalim.

Pentru Noul Testament, se poate vorbi de o dezvăluire graduală a descoperirii funcţiunilor şi naturii Duhului Sfânt. În Vechiul Testament, când se vorbeşte despre Duhul Domnului, nu se vorbeşte de Duhul Sfânt. Se vorbeşte despre Duhul lui Jahwe, adică o hypostesis: Duhul lui Jahwe era un atribut al lui Jahwe, un mod de a se arăta poporului şi nu era o existenţă separată de Jahwe. În Noul Testament se vorbeşte de Duhul de Sfinţenie. Trebuie văzut dacă acest nume nu este o continuare a aceleaşi idei, pentru că unul din numele care se folosea pentru Jahwe era "Sfântul". În mod asemănător se vorbeşte şi de Duhul lui Isus. Ce vrea să însemne această frază? Înseamnă prezenţa spirituală a lui Isus atunci când el nu este prezent în forma corporală, sau înseamnă o altă fiinţă care există separat, (dar şi în uniune), cu (de) Isus. Acestea erau probleme foarte dificile şi era dificil să se facă teologie în timp ce erau vremuri de persecuţie. Dacă urmărim Scrisorile Sfântul Paul, în primele sale Scrisori el scrie comunităţilor în numele Tatălui şi în numele Fiului. Următoarea scriere este o referinţă clară care vorbeşte de Duhul Sfânt şi aceasta se găseşte la sfârşitul celei de a 2 Scrisori a Sfântului Paul către Corinteni, unde el foloseşte o formulă trinitară (aşa, el demonstrează că aceste trei Persoane sunt autonome, dar în acelaşi timp trăiesc în unitate).

Am vorbit mai înainte despre influenţele pe care culturile din jurul lui Israel le-a exercitat şi asupra vieţii religioase din ţară (de exemplu, "Femeia înţelepciune" este un amestec din ideile care vehiculau în Egipt, în lumea greacă şi în cea ebraică: această femeie este ebraică pentru că face parte din tradiţia ebraică sapienţială, care încearcă să descopere modul drept de a trăi; este greacă pentru că ea este o hypostesis, adică Dumnezeu este transcendental ca un dumnezeu neoplatonist şi are nevoie de o figură intermediară pentru a comunica voinţa sa; este egipteană pentru că este modelată de la identitatea zeiţei "Ma'at", zeiţa înţelepciunii în Egipt).

Se poate vorbi despre critica religiei şi în Noul Testament. Isus a schimbat această idee când a vorbit despre un Mesia care trebuia să moară pentru păcatele poporului. Diferită însă este Evanghelia lui Ioan, unde nu se găseşte un astfel de Mesia: în Ioan, Mesia Isus este acela care comunică iubirea de tată către fiii săi. Crucea nu mai este un act expiator, ci un act de mare iubire care ne învaţă cât ne iubeşte Dumnezeu. Isus este astfel un revelator. Mulţi studioşi s-au întrebat dacă acesta nu era un concept gnostic, pentru că gnosticii vorbeau foarte mult despre revelaţii speciale care se primeau de sus. Răspunsul este însă unul diferit la această obiecţie: în cap. IV din Evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte cu samariteanca şi se crede că această scenă este una simbolică în privinţa faptului că misiunea lui Isus era pentru toată lumea, inclusiv şi pentru samariteni ^[51]. Samaritenii aveau o idee despre Mesia care era foarte asemănătoare cu aceea din Evanghelia lui Ioan, pentru că Mesia pe care ei îl aşteptau trebuia să le reveleze totul (se vede şi din faptul că femeia începe să se gândească dacă nu cumva Isus este Mesia tocmai pentru faptul că el i-a spus toate despre ea). Aceasta înseamnă că şi în grupul discipolilor care au fondat această comunitate se găseau evrei, iar ideea lor despre Mesia nu era aceea a evreilor, ci au fost influenţaţi de ideea samaritenilor.

În această critică se folosesc descoperirile ştiinţei sociologice şi se studiază cum diferitele grupuri au acţionat în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament se studiază foarte mult faptul că în timpul Judecătorilor uniunea triburilor nu era aşa de strânsă: era un tip de guvern care se chema "amficţionie" ^[52], sau o confederaţie de triburi care au un sanctuar comun, central ca punct focal de uniune. Cu acest model, studioşii pot să studieze interacţiunea dintre triburi în timpul perioadei invaziei în pământul făgăduit.

În mod asemănător se pot studia şi diversele grupuri din timpul Noului Testament. Se poate vedea că exista o comunitate la Ierusalim un pic mai conservatoare, care era condusă de Iacob, şi o comunitate mai reconciliantă, condusă de Petru. Era o comunitate de elenişti la Ierusalim, probabil ataşată comunităţii discipolului pe care îl iubea Isus (comunitatea care a scris Evanghelia lui Ioan). Exista comunitatea Sfântului Paul, formată din păgâni care s-au convertit. Exista comunitatea lui Matei, care voia să trăiască mai departe ca evrei, dar ca evrei care au îmbrăţişat Noua Lege, etc. Se poate deduce că din această diversificare nu a fost aşa de uşor să se găsească o cale acceptabilă pentru toţi. Se poate pune însă o întrebare: care erau raporturile dintre aceste comunităţi, în mod particular când Biserica nu avea un sanctuar principal pentru a le uni? Răspunsul poate fi doar acela că aveau în comun unitatea cu Dumnezeu Tatăl, în unire cu Dumnezeu Fiul înviat din morţi şi uniunea cu Duhul Sfânt care le dădea forţa necesară de a merge mai departe în unitate.

Această mişcare este foarte activă în USA. În ceea ce priveşte Sfânta Scriptură, această mişcare se simte frustrată şi neîndreptăţită: de exemplu, ne aminteşte că de multe ori nu se vorbeşte de femei în paginile sacre. La aceste acuzaţii, se poate răspunde spunând că acela era modul de a vorbi şi a gândi în acea perioadă. Această mişcare spune că nu vrea ca textul Sfintei Scripturi să fie modificat, dar că trebuie amintită absenţa rolului femeii în aceste texte şi că ele pot fi subliniate într-un alt mod. Ele spun că, atunci când autorii sacri dau un exemplu, folosesc mereu doar bărbaţi. La această acuzaţie avem ca un bun exemplu pe Luca: în Evanghelia sa, când vorbeşte de un bărbat asociază mereu şi o femeie: dacă Simeon vede pe Isus copil, Ana trebuie să-l vadă; dacă Dumnezeu este fericit când se întoarce un păcătos, ca şi păstorul care găseşte oaia pierdută, El este fericit, ca şi femeia care a găsit banii pierduţi; dacă credinţa este ca o sămânţă de muştar care creşte şi devine un copac mare, (lucrul bărbaţilor), la fel este şi cu aluatul femeii care aduce pâinea pe masă.

Nivelul acestui tip de exegeză devine un pic periculos atunci când ea devine prea creativă. Această mişcare spune că femeile nu apar în paginile sacre pentru că mereu au fost persecutate de către bărbaţi. Ele mai afirmă că autorii sacri, fiind bărbaţi, au uitat să le mai treacă în paginile sacre şi aşa au fost omise, iar noi avem obligaţia să le menţionăm. Ele deseori spun că dacă femeile au fost mereu prezente în paginile sacre pot face toate lucrurile pe care le fac bărbaţii (preoţia la femei). Aceasta este o logică prea creativă.

Mai este o latură şi mai stranie: ele spun că Dumnezeu nu este bărbat (şi acest lucru este adevărat); spun că religia creştină este plină de simboluri masculine şi că alte religii de pe pământ nu sunt aşa. O mare parte dintre membrii mişcării feministe din America, şi nu numai, a început să facă experienţe religioase diverse, cum ar fi religia indienilor, vrăjitoriile, magia (albă).

Biserica a răspuns cu foarte mare claritate la această mişcare şi anume: ele se pot chema cum vor, dar de multe ori ideile şi conceptele lor nu sunt nici catolice, nici creştine.

Foarte multe lucruri s-au spus în acest timp despre teologia eliberării. Au fost destui teologi care au depăşit limitele credinţei noastre, însă teologia eliberării are să ne spună câte ceva.

Această teologie este bazată pe conceptul de Dumnezeu care l-a trimis în lume pe Fiul său pentru a-şi construi o împărăţie. Împărăţia lui Dumnezeu este spirituală, dar trebuie să aibă şi o dimensiune fizică. Exemplul cel mai grăitor este încarnarea lui Isus: în corpul său El a îmbinat divinul şi umanul! Pornind de la această premisă, această mişcare spune că atunci când este o situaţie de nedreptate, este o obligaţie a tuturor creştinilor să lucreze pentru dreptate. Până la acest punct suntem cu toţii de acord şi acest lucru se poate vedea şi citi în gândurile şi scrisorile papilor Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Însă chestiunea se mută pe partea materială. Unii teologi, motivând că toţi trebuie să fie egali, permit să se facă dreptate cu violenţă şi deseori aceştia sunt legaţi de grupurile marxiste. Ei interpretează că lumea este formată din clase economice şi că trebuie să fie o luptă între ele: acest lucru este inacceptabil pentru Biserică. Aceşti teologi caută în Sfânta Scriptură justificarea la ceea ce fac: în Vechiul Testament ei au găsit o mare povestire despre eliberare în Cartea Exodului; în Noul Testament ei găsesc Evanghelia lui Luca şi Scrisoarea lui Iacob.

^[38] Acesta este un exemplu de exegeză:

"Aceasta valorează pentru cuvântul Scripturii. Eu voi deschide gura ta şi gura mea şi vă voi învăţa ce trebuie să faceţi. De fapt, şi Aron a mers înaintea lui Moise şi a ieşit din Egipt. A mers înaintea sa, dar unde, în care loc? Este important unde se duce: la Moise, acela a cărui gură va trebui să fie deschisă de Dumnezeu. Consideră că pe merit I-a fost deschisă gura de acela care poate merge în întimpinarea lui Dumnezeu pe munte.

Petru, Iacob şi Ioan s-au urcat pe muntele Domnului, pentru a-l vedea pe Isus transfigurat şi pentru a vedea pe Moise şi Ilie în strălucire.

Şi pentru tine, deci, dacă nu urci pe muntele Domnului, întâlnindu-l pe Moise, adică dacă nu te vei urca la sensul elevat al legii, dacă nu vei ajunge la nivelul inteligenţei spirituale, gura ta nu a fost deschisă de Domnul. Dacă te opreşti într-un loc de jos al cuvântului, făcând prizonier textul în istoria naraţiunilor iudaice, nu te-ai dus să-l întâlneşti pe Moise pe muntele Domnului şi Dumnezeu nu a deschis gura ta, nici nu te-a instruit asupra a ceea ce trebuie să spui.

Deci dacă Aron nu s-ar fi dus în întâmpinarea lui Moise pe munte, dacă nu ar fi văzut sensul sublim şi vertiginos, dacă nu ar fi pătruns inteligenţa sa, niciodată Moise nu i-ar fi vorbit cuvintele lui Dumnezeu, nici nu i-ar fi transmis puterea semnelor şi a minunilor, nici Dumnezeu nu i-ar fi transmis puterea semnelor şi a minunilor, nici Dumnezeu nu l-ar fi făcut părtaş la cunoaşterea unui mister aşa de mare".

^[39] Pentru a demonstra învăţătura morală el scrie: "Discursurile măreţe sunt cuvinte în vânt; deseori, într-adevăr, când nu se opreşte limba de la discursuri inutile, se ajunge fără să ne dăm seama până acolo că ne socotim nebuni şi temerari. Sufletul neîngrijit merge cu siguranţă şi gradual spre ruină şi distrugere. Se începe cu a nu băga de seamă cuvintele superbe şi se ajunge la cele dăunătoare; la început se găseşte gustul de a vorbi despre faptele altora şi apoi se începe a se muşca din viaţa altora. De aici se nasc ura, bătăi şi se stinge pacea din inimi".

^[41] Trebuie să amintim că în acea perioadă biserica traversează un timp dificil. Cum protestanţii erau aşa de mult ataşaţi Sfintei Scripturi, ierarhia Bisericii a răspuns cu un mesaj prin care catolicii erau foarte mult strâns legaţi de Sacramente. În realitate, trebuia să obţii permisiunea de la directorul spiritual ca să poţi citi Sfânta Scriptură. Abia în acest secol situaţia a permis Bisericii să deschidă orizonturi asupra studiului biblic.

^[42] Însă Loisy a permis ca teoriile sale să fie colegate cu cele ale moderniştilor.

^[43] Am văzut deja că această enciclică a propus ca toate traducerile Sfintei Scripturi, pentru catolici, să fie făcute din limbile originare.

^[44] "Cristos Domnul şi-a ales discipoli, care l-au urmat încă de la început, care i-au văzut faptele, i-au auzit cuvintele şi aşa au fost în stare să devină martorii vieţii şi învăţăturii sale. Domnul în expunerile sale, învăţa lumea în formele de gândire şi în expresiile folosite în acel timp, adaptându-se prin acel mod mentalităţii auditoriului şi făcând ca tot ceea ce învăţa să se imprime cu fermitate în mintea lor şi să poată fi reţinut cu uşurinţă de discipoli. Ei au înţeles bine miracolele şi celelalte evenimente din viaţa lui Isus ca fapte şi au fost dispuşi să accepte cu credinţă pe Isus şi să îmbrăţişeze cu credinţă mesajul mântuirii".

^[45] "Apostolii au vestit în primul rând moartea şi învierea Domnului, dând mărturie despre Isus Cristos, la care se refereau cu fidelitate faţă de episoadele bibliografice ale cuvintelor sale, fiind atenţi în predica lor la exigenţele diferiţilor ascultători. După ce Isus a înviat din morţi şi divinitatea sa a apărut clară, nu doar credinţa i-a determinat să nu uite evenimentele petrecute, dar au fost consolidaţi pentru că acea credinţă se baza pe ceea ce Isus a făcut şi a învăţat. Din cauza cultului pe care discipolii l-au acordat lui Isus ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, nu se verifica o transformare arbitrară în persoană «mistică», nici o deformare a învăţăturii sale. Nu este însă de negat că apostolii au prezentat ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făcut în realitate, cu acea inteligenţă de ei văzută în urmarea evenimentelor glorioase despre Cristos şi la lumina Spiritului de adevăr. De aici se deduce că Isus însuşi după învierea sa «interpreta pentru ei» cuvintele Vechiului Testament ca şi cuvintele lui, şi aşa ei explicau faptele şi cuvintele după exigenţele ascultătorilor lor. «Constanţi în ministerul cuvântului», predicau cu diferite moduri specifice adaptate mentalităţii ascultătorilor, deoarece erau datori «(...) şi grecilor şi barbarilor, şi înţelepţilor şi ignoranţilor». Aceste moduri de expunere, folosite în predica ce avea ca temă pe Isus Cristos, sunt individualizate şi examinate: cateheza, naraţiunile, mărturiile, imnurile, doxologiile, rugăciunile şi alte asemănătoare forme literare, care apar în Sfânta Scriptură şi erau de folosinţă pentru oameni în acel timp".

^[46] "Prin această instruire primitivă făcută la început oral şi apoi pusă în scris, - de fapt imediat mulţi au încercat să «organizeze naraţiunea faptelor» care priveau pe Isus Cristos - autorii sacri au consemnat în cele 4 Evanghelii, pentru binele Bisericii, cu o metodă corespunzătoare după interesul pe care fiecare dintre evanghelişti şi-l propunea. Printre mult lucruri lăsate, au scris câteva; câteodată au făcut o sinteză, altădată, uitându-se la bisericile particulare, dezvoltau anumite elemente, căutând cu orice preţ ca cititorii să cunoască baza a ceea ce ei învăţau. Într-adevăr, din tot materialul de care dispuneau, hagiografii au ales în mod deosebit ceea ce era adaptat la diferitele condiţii ale credincioşilor şi la finalitatea pe care şi-o propuneau. Desprinzând sensul care trebuia spus de context, când evangheliştii în exprimarea cuvintelor şi a faptelor Mântuitorului prezintă contexte diferite, trebuie să ne gândim că ceea ce ei fac o fac pentru utilitatea ascultătorilor. De aceea exegetul trebuie să caute care a fost intenţia evanghelistului în expunerea unui cuvânt sau a unui fapt, într-un mod sau într-un context bine determinat. Într-adevăr, nu se merge împotriva adevărului în povestirea faptelor pe care evangheliştii le prezintă, chiar dacă sunt în ordine diferită şi ei ne redau cuvinte nu «alla lettera», dar cu anumite modificări, considerând sensul lor. Dacă exegetul nu-şi va pune mintea la contribuţie privind toate aceste elemente care privesc originea compoziţiilor Evangheliilor şi nu se va folosi de ceea ce este bun şi valabil în studiile recente şi din ştiinţele moderne, nu va cuprinde oficiul de a investiga care a fost intenţia autorilor sacri şi ceea ce au spus cu adevărat".

^[47] Pericopă derivă din cuvântul grecesc "perikope" care înseamnă "tăietură", "bucată". Înseamnă un pasaj autonom care poate fi studiat.

^[48] Această enumerare nu este completă, deoarece sun foarte multe teorii asupra Psalmilor şi asupra formelor lor.

^[49] O carte foarte utilă în acest tip de studiu este o sinozi. Această carte readuce scrierile din Evangheliile sinoptice pe trei coloane pentru a facilita schimbările făcute de redactori.

^[50] Desigur se poate face studiu pentru toate cuvintele din "Q" care sunt conţinute în aceste două Evanghelii. Noi nu avem nici un document care să ne fi parvenit cu aceste cuvinte din "Q" scrise în mod separat.

^[51] Nu se ştie dacă acest eveniment, (forma simbolică), a fost înainte sau după învierea lui Isus, pentru că această comunitate nu a făcut o distincţie prea mare între minunile pe care Isus le făcea înainte de moartea sa sau cele pe care el le făcea prin acea comunitate.

^[52] Acest termen vine din limba greacă şi descrie uniunea de oraşe în jurul sanctuarului din Delfi; (în Grecia antică) Uniune de triburi sau asociaţie de oraşe-state, grupate în jurul unui sanctuar comun.