STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 1
Canonul Sfintei Scripturi: Vechiul și Noul Testament

Citind Sfânta Scriptură cu atenție, o întrebare apare spontan: de ce sunt considerate canonice (adică revelate de Dumnezeu) aceste cărți și nu altele? Din mulțimea de cărți morale, teologice și dogmatice, fie evreiești, fie creștine, de ce tocmai acestea? Cum au ajuns la noi neschimbate în sens și semnificație aceste cărți? Și cum au fost ele scrise și de cine? Răspunsul îl găsim cercetând cu atenție izvoarele antichității și urmărind pas cu pas evoluția apariției Cărților. Trebuie să știm încă din start că Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi: "Într-adevăr, în Cărțile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei" [3]; "Orice Scriptură este inspirată de Dumnezeu și folositoare pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a deprinde în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit la orice faptă bună" (2Tim 3,16-17).

Biblia sau Sfânta Scriptură Catolică cuprinde 72 de Cărți revelate, pe care Biserica a putut să le discearnă ca scrieri care trebuie numărate printre Cărțile Sfinte, și aceasta datorită Tradiției apostolice. 45 de Cărți aparțin Vechiului Testament și 27 aparțin Noului Testament. De fapt, traducerea cuvântului "Biblie" din limba greacă înseamnă "Cărți", adică mai multe volume împreună. Putem spune că Biblia sau Sfânta Scriptură conține "biblioteca" sacră a evreilor și a creștinilor la un loc [4] și, în anumite puncte, și pentru musulmani.

Sfânta Scriptură Catolică este diferită de cea protestantă și de cea ebraică. Canonul biblic, fie protestant, fie evreiesc, este mai restrâns decât cel al Bisericii Catolice. De ce? Vom încerca să parcurgem pe scurt formarea acestor două canoane.

Să vorbim de formarea canonului Vechiului Testament. Primele "bucăți" din Vechiul Testament au fost niște imnuri de mulțumire, care se găsesc în Ieșirea 15,1-21 și în Judecători 5,2-31. În Ieșirea 15,1-21 se vorbește de minunea pe care Jahwe a făcut-o față de poporul său atunci când, traversând Marea Roșie, l-a scăpat din mâna faraonului. Probabil că acest imn a fost scris în jurul anului 1250 î. C. [5] În Judecători 5, 2-31 se găsește un alt imn de mulțumire pentru o victorie; această victorie este atribuită unei femei, Debora, un judecător-femeie, și, cu toată probabilitatea, el a fost scris în jurul anului 1100 î. C. [6] Aceste imnuri au fost primii pași către o scriere a Vechiului Testament.

Următorul pas de creativitate în scrierea Bibliei a fost în perioada domniilor lui David și Solomon. Cuceririle și succesul pe care le-a avut David, în timpul căruia pentru prima dată Israel devine un adevărat stat, dau loc la discuții privitoare la religie. Se începe o reflexie mai atentă și aprofundată asupra întrebărilor esențiale ale vieții, cum ar fi: de ce Dumnezeu a ales chiar pe evrei ca popor al său? De ce răul există pe pământ? Ce înseamnă a servi pe Dumnezeu? Mai mult, faptul că evreii aveau o libertate și dominau pe dușmanii lor, (să nu uităm că numai cu puțin timp în urmă ei fuseseră sclavi), i-a ajuta să-și pună serios aceste întrebări.

Scriitorii "de curte" [7], care locuiau în Ierusalim alături de David sau Solomon, au început pentru prima dată să culeagă faptele regilor și să le facă un portret pe baza vitejiilor și a vieții lor. Văzând că anumite fapte nu prea corespundeau cu faima lor, au început să dea în scris o justificare a acțiunilor lor, arătând că ei erau cei predestinați să devină conducători ai regatului împotriva altor pretendenți (David asupra lui Saul; Solomon asupra lui Adonia). Cu timpul, acești scriitori și-au extins povestirile lor, de la istoria mai recentă la cea mai îndepărtată, și au început să scrie despre perioada Exodului, apoi despre Patriarhi și în cele din urmă despre începutul lumii (noi găsim scrierile lor și în capitolul II din Geneză).

Scriind despre Patriarhi, ei au utilizat și legende despre sanctuarele care se aflau în țară [8]; scriind despre începutul lumii au utilizat și mituri preluate de la canaeni și din Babilonia pentru a se informa despre timpurile străvechi (însă, în ceea ce ei scriau, aveau grijă să schimbe atitudinea politeistă din aceste mituri).

Acești scriitori azi sunt chemați "Jahwiști" [9] deoarece au folosit mereu termenul de "Jahwe" atunci când se refereau la Dumnezeu[10]. De obicei, data de redactare a textelor acestei școli este stabilită în jurul anului 950 î. C. Câteva dintre caracteristicile acestei școli sunt:

  1. Un interes deosebit pentru monarhie, care mereu este văzută ca un dar al lui Dumnezeu; de aceea dau o mare importanță alianței pe care Dumnezeu o face cu David, alianță văzută mai bine în promisiunea pe care Natan o face lui David, și anume că va avea o dinastie veșnică ;

  2. O tendință de antropomorfism când se vorbește de Dumnezeu;

  3. O cosmologie care este foarte primitivă (se poate vedea aceasta din faptul că cineva locuiește în pământ arid: ținutul deșertului Iuda);

  4. Teologia folosită este mai universalistă, adică Israel are un rol care este important pentru întreaga omenire;

  5. Triburile din sud au o mai mare importanță, chiar și în povestirile Patriarhilor, care sunt fondatorii tuturor triburilor.

Dividerea regatului după moartea lui Solomon a dat naștere la o altă tradiție, care se formează în regatul din nord. Membrii acestei școli sunt numiți "Elohiști" [11] pentru că au folosit titlul de "Elohim" atunci când vorbeau de Dumnezeu. Ei au un alt punct de vedere asupra lui Dumnezeu și asupra modului cum El îi cheamă pe oameni. În nord, regii erau de cele mai multe ori păcătoși și nesupuși voinței lui Dumnezeu și deci nu se putea să fie văzută voința lui Dumnezeu în ei. Pe plan politic, nu a fost nici o dinastie care să fi continuat mai mult de trei generații.

Eroii acestei școli erau Profeții care au pronunțat judecata lui Dumnezeu împotriva acestor regi (Elizeu, Ilie, etc.). De obicei, ei foloseau povestirile sau legendele care deja erau tratate de cealaltă scoală, a Jahwiștilor (viața Patriarhilor), însă din punctul lor de vedere, și deseori schimbau numele (de exemplu foloseau numele muntelui Horeb în loc de muntele Sinai; foloseau numele Amorei în loc de Cananei). Scrierile lor se găsesc în capitolul 15 din Geneză. Data aproximativă a acestei școli este stabilită la 850 î. C. Dintre caracteristicile sale deosebim:

  1. Monarhia nu mai este văzută ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca o răzvrătire împotriva lui, adevăratul rege al lui Israel;

  2. Profeții sunt văzuți ca niște eroi ai lui Israel: în ajutorul acestei afirmații ne vin exemplele prin care în scrierile lor, chiar și figurile anterioare lor (Abraham și Moise), sunt numite "profeți";

  3. Tradițiile din nord primesc o importanță mai mare;

  4. Alianța cu Moise pe muntele Sinai devine tot mai importantă;

  5. Dumnezeu este văzut într-un mod mai puțin antropomorf: această școală începe să vorbească mai des de frica de Dumnezeu ca de o dreaptă reacție la splendoarea maiestății divine;

  6. Revelațiile divine vin prin visuri sau au ca mesager un înger.

În timpul acestor prime secole ale istoriei lui Israel, mai exista și o altă formă de revelație. În revelațiile din școlile "J" și "E", revelația era văzută în istorie și în mister. Dumnezeu este acela care se revelează fie pe norii cerului, fie pe muntele Sinai; însă evreii au înțeles că Dumnezeu se poate revela și în evenimentele de zi cu zi. Aceia care au scris de aceste revelații sunt autorii tradiției chemate "sapiențiale".

Pentru ei înțelepciunea înseamnă a cunoaște modul de a trăi o viață lungă, dar, în același timp, să nu-l ofensezi pe Dumnezeu. La începutul aceste tradiții, înțelepciunea se găsea în proverbele folclorice[12] care aveau o incidență directă asupra vieții. Acești autori au scris aceste proverbe privind viața de zi cu zi și făcând observații asupra vieții și asupra evenimentelor. Această școală a fost influențată de școala sapiențială din Egipt până acolo încât câteva proverbe au fost furate de la tradiția egipteană [13].

O altă formă de înțelepciune este forma literară, cunoscută sub numele de "Psalmi". Este posibil ca David să fi scris câțiva psalmi care astăzi sunt atribuiți lui [14] și că David este văzut ca fondator al acestei tradiții, dar în același timp nu trebuie atribuiți lui toți psalmii. Psalmii au fost scriși între anii de domnie ai lui David și au continuat a fi scriși până în ultimele secole î. C. Câțiva psalmi sunt, cu probabilitate, anteriori domniei lui David, de exemplu Psalmul 29, care este de fapt un psalm cananeu care a fost ebraizat de un autor evreu.

În sfârșit, în această școală sapiențială, se mai poate vorbi de câteva pasaje care la prima vedere ar avea puține tangențe cu Dumnezeu, dar care mai târziu au fost spiritualizate. Exemplul cel mai grăitor și cel mai important este cartea Cântarea Cântărilor. Acest poem era o poezie de dragoste pur umană; numele lui Dumnezeu nu este niciodată menționat! Cu trecerea anilor, tradiția sapiențială a lui Israel începe să interpreteze acest poem ca fiind dragostea existentă între Dumnezeu și poporul ales, Israel, adică dragostea pe care Dumnezeu o are față de poporul său.

În al VIII-lea secol î. C. își are începutul tradiția profetică scrisă. În fața creșterii infidelității poporului și a regilor față de Dumnezeu, au apărut profeții, care la început și-au exercitat ministerul de a-i chema pe oameni la Dumnezeu numai pe cale orală; și numai în ultimele timpuri ale monarhiei profeții au început să-și scrie predicile lor pentru a servi ca mărturie pentru viitor [15].

Începând cu profetul Amos, găsim o tendință de conservare a diferitelor proverbe spuse de profeții anteriori. În primul rând, e probabil ca profetul să anunțe judecata lui Dumnezeu într-o povestire narativă, pe care tradiția din Israel a păstrat-o sub formă orală, și aceste cuvinte au fost scrise mai târziu de discipolii săi. Cu profeți cum ar fi Ieremia și Ezechiel, vedem că fenomenul ia amploare: ei își scriu singuri compozițiile (de fapt diferite expresii ale lor nu erau niciodată pronunțate intr-un mod oral de către profeți).

Perioada marilor profeți a durat din aproximativ 750 î. C. până la 500 î. C. Profețiile lor sunt strâns legate de situația istorică și, în particular, de cea politică în care au trăit. Noi vedem această legătură mai bine când facem o panoramă asupra istoriei lui Israel.

Una dintre tendințele profetice ale ultimilor profeți era aceea de a scrie într-un mod apocaliptic. Cuvântul "apocaliptic" este luat din titlul Cărții revelate din Noul Testament. Acest cuvânt înseamnă o revelație ezoterică [16]. Aproape toate Cărțile și toate pasajele scrise în acest stil vorbesc de o nouă epocă istorică în care Domnul însuși va domni pe pământ. Acest nou timp va veni printr-o mare încercare. Ultimele capitole ale cărților lui Ezechiel și Daniel sunt scrise în acest stil.

Se vorbește, în cele din urmă, de profetism către anul 400 î. C. Acum știm că acest profetism nu este cu totul adevărat, deoarece unele capitole din anumite Cărți au fost scrise după această dată; de exemplu, ultimele capitole din cartea profetului Zaharia, care au fost scrise în timpul lui Macabei (circa 175 î. C.).  Mai mult, chiar și Cartea lui Daniel, care se prezintă ca și cum ar fi fost scrisă în timpul exilului babilonean (587-539 î. C), este de fapt scrisă în timpul lui Macabei.

Să ne întoarcem la marea tradiție a lui Torah. În 622 î. C. [17], regele Regatului din Iuda, Iozia, a declarat că din acel moment regatul lui va fi mereu fidel lui Dumnezeu. Primul pas pe care urma să-l facă era curățirea Templului, care se găsea în părăsire și în mizerie [18]. În timpul curățirii Templului, s-a găsit un pergament pe care era scrisă legea lui Dumnezeu. Cu această ocazie, regele a declarat o reformă generală a cultului din Israel. Această lege se găsește astăzi în cartea Deuteronomului (numele de Deuteronom înseamnă "a doua lege"). Noi nu știm când a fost scrisă această lege. Este foarte probabil că a fost scrisă în timpul regatului bunicului lui Iozia, regele Manase, care era cel mai rău rege din toată istoria lui Iuda. Dacă a fost scrisă (legea) în timpul acela, a fost o tentativă de a răspunde sacrilegiilor înfăptuite de acest rege rău. Însă cum acest rege era așa de puternic, această nouă lege a fost probabil ascunsă în Templu și găsită în timpul reformei regelui Iozia. Este însă și o altă posibilitate, și anume ca Deuteronomul să fi fost scris chiar în timpul lui Iozia și istoria sau povestea descoperirii să fie o invenție a preoților, pentru a "înmuia" inimile auditoriului. Aspectul cel mai important al acestei reforme a fost acela de centralizare a cultului. Înainte de această reformă se putea adora Jahwe (Dumnezeu) pe aproape orice deal sau munte din Israel: erau foarte multe sanctuare închinate lui Jahwe pe înălțimile dealurilor. Problema principală era aceea că aceste înălțimi erau folosite și ca sanctuare ale divinităților păgâne, ale zeităților străine. Deseori era un altar al lui Dumnezeu, Jahwe, și alături erau altare dedicate zeilor cananei, Ba'al. Mai mult, numeroase dintre obiceiurile evreilor pe care le cunoaștem astăzi au fost inventate în acel moment și puse în gura lui Moise în mod anacronic.

Cartea Deuteronomului este doar una dintre Cărțile acestei tradiții "Deuteronomistă" (semnată cu litera "D"). După publicarea acestei noi legi, o școală de gândire a fost fondată pentru a comenta istoria lui Israel. Redactorii acestei tradiții sunt autorii atâtor documente din istorie, pe care noi le avem. Istoria este mereu scrisă prin prisma acestei școli și din punctul de vedere al acestei școli. De exemplu, când au scris despre cucerirea pământului promis lui Israel, cel de după Exod, scriu ceea ce trebuia să se întâmple, (Cartea lui Iosua, unde toți cananeii sunt omorâți), în loc de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat (se poate vedea foarte bine în cărțile Judecătorilor). Atâtea din cărțile profeților erau studiate și schimbate pentru a reflecta gustul școlii deuteronomiste.

În cele din urmă, printre școlile care au contribuit la formarea lui Torah, se găsește și școala tradiției "Sacerdotale" (notată cu litera "S" în limbile latine și "P" în cele engleze și germanice). Această școală a avut începutul și și-a lăsat amprenta scripturistică în timpul exilului în Babilonia (587-539 î. C.). Pentru această școală accentul cade pe lege. Ei au ținut foarte mult să studieze legea, în particular ceea ce legea vorbește despre cult. Scrierile lor sunt foarte exacte, cu numere precise, numele persoanelor și funcțiile lor, etc. Se vede foarte bine cum apără legea mozaică (Sâmbăta, Gen 1; circumciderea, Gen 17, etc).

În timpul ultimilor ani de exil, sau imediat după reîntoarcerea în Palestina, numeroase cărți au găsit redactarea lor finală. Torah, la sfârșitul exilului, era aproape în întregime terminată și a găsit forma sa finală [19].

În 444 î. C. preotul Esdra, cu ajutorul guvernatorului Neemia, proclamă în mod solemn legea lui Dumnezeu (cu ideea că această lege va fi de acum încolo legea poporului israelit). Din acest moment Vechiul Testament este deja scris! Cum am mai subliniat anterior, câteva pasaje din profeți s-au scris și după această dată, însă majoritatea Cărților erau deja în forma lor finală.

În 331 î. C. Alexandru cel Mare a cucerit Israelul și împreună cu el toată lumea cunoscută de atunci. Din acel moment în continuare religia israeliților este influențată de cea a grecilor. Am văzut mai înainte că primii scriitori ai Sfintei Scripturi au vorbit de Dumnezeu într-un mod mai antropomorfic. Deja școala Elohistă a început să vorbească de Dumnezeu în mod mai misterios, adică acest Dumnezeu este unul misterios, un Dumnezeu grandios. Numele de Jahwe, care era folosit în exclusivitate de școala Jahwistă, a devenit un nume sacru, pronunțat doar o singură dată pe an. Cu venirea grecilor, această tendință de a accentua transcendentalul lui Dumnezeu se multiplică simțitor. Gândirea platonică și neo-platonică vorbește de un Dumnezeu care este creator necreat. Acest Dumnezeu este așa de transcendental, că nu are nimic de a face cu lumea creată. Cărțile scrise către sfârșitul perioadei Vechiului Testament au bine imprimată această idee despre Dumnezeu (așa se explică de ce părea straniu că Isus îl chema pe Dumnezeu Tată; în timpul său, sub influența greacă, era de neconceput să se folosească termeni așa de familiari în raport cu dumnezeirea, cu Dumnezeu). Însă, în același timp, scriitorii evrei din această perioadă nu puteau să creadă că Dumnezeu nu avea nimic de a face cu poporul lui Israel. În loc de a vorbi de o intervenție directă din partea lui Dumnezeu, au început să vorbească de mesageri ai săi. Acești mesageri sunt câteodată spirituali (îngerii, care împlinesc un rol foarte important în aceste Cărți, de exemplu in Cartea lui Tobia); alteori, acești mesageri sunt atribute ale lui Dumnezeu însuși, având un caracter aproape personal (hypostasis); exemplul cel mai bun este "Femeia Înțelepciune". În literaturile sapiențiale scrise în acest timp, o mare importanță este acordată înțelepciunii ezoterice. "Femeia Înțelepciune", care este într-adevăr înțelepciunea lui Dumnezeu prezentată ca persoană, este aceea care comunică această înțelepciune discipolilor săi. Se găsește această idee în Cartea Înțelepciunii, în Cartea Proverbelor 1-9, în Cartea lui Ben Sirah, etc.

O altă schimbare de gândire în mentalitatea evreilor a fost faptul că pentru prima dată Cărțile evreilor n-au mai fost scrise doar în ebraică și aramaică [20]. În al III-leasecol î. C., Biblia ebraică a fost tradusă în greacă. Această traducere se cheamă Septuaginta, prescurtat "LXX". Câteva din aceste Cărți sapiențiale erau adăugate la această Biblie în limba greacă, fără să fie traduse în ebraică. Acest fapt s-a petrecut pentru că în acel moment al istoriei poporului evreu erau mai mulți evrei care trăiau în afara Palestinei decât cei care trăiau în țară. Aceia de afară se chemau Diaspora ("împrăștiați"); ei trăiau în Babilonia, Egipt, Grecia, Asia Mică, etc. În timpul lui Isus erau 8 milioane de evrei în lume din care doar, 1 milion trăiau în Palestina și cum majoritatea evreilor trăiau în afara granițelor lui Israel și limba francă din acel timp era greaca, (datorită cuceririlor lui Alexandru cel Mare), se părea că este permis ca anumite Cărți sacre să fie lăsate scrise în greacă [21].

Următorul moment important pentru formarea canonului Vechiului Testament este anul 70 d. C. În acest an Templul din Ierusalim este distrus. Înainte de a fi distrus Templul, definiția în termeni largi, a noțiunii de evreu era foarte vastă: puteai să fii un saducheu, un fariseu, un esen, un zelot sau un nazarinean. După distrugerea Templului, rabinii au decis că era foarte important să definească ce înseamnă ebraismul. Rabinii s-au întâlnit la o școală unde se preda legea mozaică, care se găsea la Jamnia[22]. Una dintre deciziile luate a fost și aceea de a exclude pe creștini din sinagogile lor. O altă decizie a fost aceea de a limita Cărțile acceptate în canonul lor, și anume: au fost acceptate doar Cărțile scrise în limba ebraică sau aramaică. Această decizie a fost mai degrabă una polemică, deoarece apologeții creștini au folosit Cărțile sapiențiale, mai târziu, foarte des pentru a demonstra că Vechiul Testament vorbea de venirea lui Isus ca Mesia. În acest fel, evreii au exclus aceste Cărți din canonul lor pentru că aveau o prea mare valoare pentru creștini. Până acum ei nu acceptă Cărțile scrise în greacă, pe care noi, creștinii, le acceptăm. Apoi evreii au decis să nu mai accepte traducerea Bibliei din ebraică în greacă, care se cheamă Septuaginta. Ei au cerut să se facă alte traduceri de acest fel. Și aceasta este o decizie polemică, pentru că Biserica creștină folosea Septuaginta foarte des și lua din ea probe că Isus este Mesia.

Biblia ebraică definitivată la Jamnia se cheamă TANACK. Acest nume derivă de la diversele părți ale Bibliei: T= Torah; N= Nebiim, adică Profeții; K= Ketubim, adică Scrierile.

Cum vom vedea mai târziu, Biblia folosită de Biserica primară era cea scrisă în greacă. Așa cum era și natural în acest caz, Biserica a acceptat definirea canonului Bibliei făcut de Septuaginta. Erau unii doctori ai Bisericii care aveau dubii asupra canonicității acestor Cărți, de exemplu Sfântul Ieronim și Sfântul Ciril din Ierusalim, însă alții nu opuneau nici o rezistență părerii Bisericii privind canonicitatea Bibliei. De fapt Vulgata, traducerea Bibliei în latină făcută de Sfântul Ieronim, a avut mereu în componența sa toate Cărțile din limba greacă.

Imediat după reforma protestantă, a avut loc o revenire asupra studiului Bibliei. De exemplu, în 1516, Erasmus a editat o variantă critică asupra Noului Testament în greacă. În acest timp, Martin Luther era un studios biblic. Când el s-a despărțit de Biserică, a decis să nu accepte aceste cărți care erau scrise în greacă și care nu fuseseră niciodată scrise în ebraică. Mai mult, el a încercat să micșoreze numărul Cărților Noului Testament. El avea mare dificultate cu Epistola lui Iacob, Epistola către Evrei și Cartea Apocalipsei. Deși protestanții nu au acceptat această teorie de scoatere a anumitor Cărți din Noul Testament, ei au acceptat părerile sale asupra Vechiului Testament. Aceasta este cauza pentru care Vechiul Testament din Biblia catolică este mai lung decât acela din Biblia protestantă.

Ca reacție la propunerile protestanților, Biserica a declarat solemn canonul Bisericii la Conciliul din Trento (1546).

Titlul pe care partea catolică l-a dat acestor Cărți originare scrise în greacă a fost Cărțile deuterocanonice. Titlul înseamnă că erau considerate ca parte din canon într-un al doilea moment. Titlul pe care protestanții l-au dat acestor Cărți s-a numit apocrypha. Este totuși o confuzie aici, pentru că partea catolică folosește acest titlu pentru a determina alt grup de Cărți cu acest nume. Pentru partea catolică, acest titlu se referă la Cărțile care nu fac parte din canonul bisericesc și care nu au făcut niciodată parte din el. De exemplu este cartea numită Testamentul celor doisprezece Patriarhi. Pentru partea protestantă aceste cărți se intitulează pesudoepigrafia.

Vom trece acum la studiul canonului Noului Testament. Primele Cărți ale Noului Testament care au fost scrise sunt cele ale Sfântul Paul. Aceste epistole: 1Tesalonicieni, 1 și a 2Corinteni, Filimon, Filipeni și Romani, au fost scrise aproximativ între anii 51-60 d. C. La început erau considerate cărți ca oricare altele; evident erau citite în timpul liturghiilor comunitare, însă aceasta era o chestiune de fapt și de alternanță. Însă foarte repede comunitățile care au primit aceste epistole le-au copiat și le-au trimis și altor comunități. Există un precedent la această practică: se vede o referință în Faptele Apostolilor, unde comunitatea iudaică din Roma avea o corespondență activă cu cea din Ierusalim. Când ei au primit o scrisoare din Ierusalim, în special o decizie care să fie o normă juridică, ei au făcut o copie pentru a le trimite și altor comunități care se găseau în împrejurimi. În același mod, comunitățile creștine care au primit epistolele Sfântului Paul au înțeles repede importanța lor nu numai pentru ei, dar și pentru celelalte comunități, și au redactat în scris și pentru ele câte o copie. Aceasta nu înseamnă că pentru ei aceste scrisori erau scrieri sacre, dar că pentru ei erau de o mare importanță. În fapt, cuvântul "Sfânta Scriptură" nu a fost folosit pentru scrierile Noului Testament decât mult mai târziu. Totuși foarte repede s-a format un corp de scrieri ale Sfântului Paul, probabil la sfârșitul primului secol.

Se presupune că Scrisorile intitulate 2Tesalonicieni, Coloseni și Efeseni au fost scrise de un discipol al Sfântului Paul, chiar dacă sunt atribuite Sfântului Paul. Deși în aparență arată o similitudine cu stilul Sfântului Paul, au totuși un vocabular, stil literar și o teologie destul de diferită de cea a Sfântul Paul și de aici aceste dubii asupra autenticității scrierilor sale. Cu siguranță că autorul (sau autorii) acestor rânduri a voit să se refere la autoritatea Sfântului Paul. Aceste scrisori au fost redactate în jurul anilor 70-80 d. C., sau chiar mai târziu.

În cele din urmă scrisorile pastorale, 1 și a 2Timotei și Tit, sunt cu siguranță străine de scrierile Sfântului Paul. Teologia, structura eclezială și cuvintele folosite nu sunt ale Sfântului Paul, chiar dacă aceste Scrisori sunt atribuite lui.

Ar mai fi o scrisoare care se intitulează Scrisoarea către Evrei. Pe nedrept această scriere a fost intitulată astfel: ea nu aparține Sfântului Paul, nu este o Scrisoare și nu este adresată evreilor! Într-adevăr este un text sau un tip de predică scris pentru o comunitate de creștini de origine ebraică. A fost redactat pe la sfârșitul primului secol. Diferă de celelalte scrieri (Coloseni și Efeseni), pentru că autorul nu atribuie această lucrare Sfântului Paul. Cum vom vedea mai departe, a fost atribuită Sfântului Paul artificial într-un moment succesiv și a avut mare dificultate să intre în canonul bisericesc.

Cele patru Evanghelii au fost scrise între anii 70-90 d. C. Noi credem că prima Evanghelie a fost scrisă de Marcu. Din diferite faze conținute în capitolul al XIII-lea unde se vorbește de distrugerea Ierusalimului și a Templului, un eveniment care a avut loc în anul 70 d. C., se pare că această Evanghelie a fost scrisă în preajma sau imediat după distrugerea Templului. Chiar dacă unele voci spun că nu era prima Evanghelie scrisă, noi înclinăm să credem că totuși ea este prima Evanghelie scrisă. Am ajuns la această concluzie analizând structura literară, adică este scrisă într-o limbă greacă foarte săracă, cu relatări destul de scurte și cu un stil destul de primitiv. Este mai normal a susține că Matei a preluat această Evanghelie primitivă și a modificat-o cu scrierea sa, decât să credem că Marcu a preluat Evanghelia lui Matei, o Evanghelie bine întocmită și bine scrisă, după care să o fi distrus [23]. Tradiția după care această Evanghelie a fost scrisă de Ioan Marcu, acela care apare în Faptele Apostolilor, este foarte plauzibilă. El a scris această Evanghelie folosind numeroase izvoare pe care le avea la dispoziție, incluzând aici și mărturia lui Petru. Tradiția ne spune că această Evanghelie a fost scrisă la Roma de o comunitate care era persecutată.

A doua și a treia Evanghelie au fost scrise între anii 80-85 d. C. de Matei și Luca.

Matei a scris pentru o comunitate de creștini de origine iudaică. Ei erau persecutați de evrei după Conciliul din Jamnia [24]. El a scris această Evanghelie pentru a-i consola și pentru a le da un document care ar putea să conducă comunitatea pe care Matei a identificat-o cu Noul Israel. Izvoarele pe care el le-a folosit, când a scris această Evanghelie, au fost Evanghelia lui Marcu, o bază de date de la Isus pe care le auzise și care se găsesc în această Evanghelie dar și în Evanghelia lui Luca și un izvor propriu care se numește "M" [25]. Aceste izvoare de cuvinte ale lui Isus, pe care Matei și Luca le-au folosit și care nu apar în Evanghelia lui Marcu, se notează cu "Q" [26]. Teologia din "Q" este accentuat escatologică și limbajul este foarte semitic. Părinții din antichitate vorbesc de  o primă Evanghelie pe care Matei a scris o în limba aramaică, din care însă nu s-a găsit nici-o urmă. Este o teorie prin care se afirmă că "Q" a fost prima Evanghelie a lui Matei și că un alt redactor a preluat izvorul ("Q"), după aceea a adăugat mai multă materie pentru a produce Evanghelia lui Matei așa cum o cunoaștem noi astăzi. Aceasta ar fi o teorie mai mult decât norocoasă, pentru că este o mare dificultate a o atribui lui Matei ca apostol al lui Isus. Acel apostol, care înainte aduna taxele, cu o ocupație considerată nedemnă pentru un evreu, (în mod deosebit pentru farisei), nu putea cunoaște atât de bine Vechiul Testament. Cel care a scris această Evanghelie cunoștea foarte bine Vechiul Testament: se găsesc nenumărate citate din Biblia ebraică și acesta nu era un lucru posibil pentru Matei, apostolul lui Isus, el care avea o ocupație total în afara religiei. Însă a aduna câteva cuvinte pe care le-a spus Isus era posibil și pentru un vameș cum era Matei. După aceea un alt evreu-creștin, cu toată probabilitatea un fariseu convertit la creștinism, a preluat culegerea de la Matei și a folosit-o ca izvor pentru a forma o Evanghelie, dar lăsând în continuare numele de Matei, pentru că acest nume aducea o mare importanță, ținând cont că Matei a fost un apostol al lui Isus.

Evanghelia lui Luca a fost scrisă de Luca, un discipol al Sfântului Paul, pentru o comunitate de creștini de origine păgână. El a folosit ca izvoare Evanghelia lui Marcu, "Q" și un izvor propriu, pe care astăzi îl intitulăm "L"[27]. Este o Evanghelie bine structurată și bine scrisă: de fiecare dată când Marcu greșește relatarea în greacă, Luca îl corijează. De câte ori are posibilitatea să folosească un cuvânt mai elevat și sofisticat în limba greacă, Luca îl folosește. Evanghelia lui Luca este de fapt o colecție în două volume: primul volum este Evanghelia lui Luca, care prezintă activitatea lui Isus în timpul vieții sale pământești, și al doilea volum este Faptele Apostolilor, care prezintă activitatea lui Isus pe pământ prin activitatea Bisericii.

Aceste trei Evanghelii sunt denumite și Evangheliile sinoptice. Acest cuvânt derivă din greacă unde "sun" înseamnă "cu" și "optic" înseamnă "ochi" sau "privire". Sinoptici înseamnă așadar "a se vedea cu un ochi", "a se vedea dintr-o singură privire", pentru că cele trei Evanghelii sunt așa de asemănătoare între ele, căci ni se pare că vedem viața lui Isus cu o singură privire.

Asemănător scrisorilor Sfântului Paul, aceste Evanghelii au fost primite de comunitățile creștine foarte repede. Probabil că deja în al doilea secol erau deja acceptate de majoritatea bisericilor locale.

Evanghelia lui Ioan este un pic mai deosebită. Este foarte diferită de celelalte Evanghelii sinoptice: prezintă un Isus aproape divinizat. Imediat după ce a fost scrisă au fost dubii dacă Biserica o putea considera și accepta drept canonică, adică inspirată. Părea mai degrabă o scriere a gnosticilor. Gnosticismul era o erezie care crede că doar ceea ce este spiritual este bun. O formă de gnosticism, docetismul, a negat natura umană a lui Isus, deoarece ei spuneau că Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să devină o parte din lumea materială (aici se spunea că Isus nu putea să aibă un corp uman) [28]. În al doilea secol se găsesc multe indicații prin care se presupune că gnosticii au citit Evanghelia lui Ioan în lumina ereziei lor.

Probabil că două lucruri au salvat această Evanghelie:

-         Primul lucru este că există o serie de trei scrisori ale lui Ioan. Aceste scrisori nu erau scrise de același autor care a scris și Evanghelia, însă este probabil să fie scrise de aceeași comunitate. Prima scrisoare este cea mai importantă pentru că prezintă un mod ortodox de interpretare a Evangheliei lui Ioan. Se vede în primele versete care prezintă misterul "(...) ce am auzit, ce am văzut cu ochi noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit..." (1In 1,1) și așa se vede că Isus este material și nu numai spiritual.

-         Al doilea lucru care a ajutat Evanghelia lui Ioan a fost faptul că a fost atribuită lui Ioan, fiul lui Zebedeu, marele apostol. Sunt destule rațiuni ca să se demonstreze că această atribuire este falsă. De exemplu: acela care a scris această Evanghelie cunoștea filosofia greacă. Câți pescari de pe malul Genezaretului cunoșteau această filosofie sau au studiat filosofia în acel timp? Mai mult, când autorul acestei Evanghelii vorbește despre geografia Galileii, vorbește în mod generic, în timp ce atunci când vorbește despre geografia Ierusalimului, vorbește într-un mod mai specific. Acela care a scris Evanghelia lui Ioan a trăit foarte aproape, sau în Ierusalim, și nu aproape de malurile lacului din Galilea. Însă cum era pericolul de a se pierde această Evanghelie din Biserică, cineva a început să o atribuie lui Ioan și Biserica a acceptat această atribuire. Cu toate acestea, este probabil ca Evanghelia lui Ioan să nu fi fost acceptată imediat de Biserică, ci doar la jumătatea celui de al II-lea secol.

Scrisorile lui Ioan au o istorie un pic diferită. Prima scrisoare a fost mereu acceptată în toate listele Cărților din Noul Testament, însă a doua și a treia scrisoare a lui Ioan deseori erau lăsate deoparte. Dacă privim conținutul acestor scrisori, este evident pentru ce nu sunt prea multe argumente în favoarea lor pentru a fi incluse în canon.

Scrisoarea lui Iacob este o altă Carte care are o atribuire un pic dubioasă. Înainte de toate nu este o Scrisoare; ca și Scrisoarea către Evrei, este probabil o predică. Cu trecerea timpului a fost atribuită lui Iacob, fratele Domnului, dar nu este nimic sigur. A fost scrisă între 60-100 d. C. și cu această datare este mai mult ca sigur că nu a fost scrisă de Iacob, fratele Domnului.

Scrisorile lui Petru sunt și ele puse în dubiu. Doar prima se poate spune că a fost scrisă de el, însă nici această scriere nu este cu totul străină dubiului. Limba greacă în care este scrisă este foarte bună și stilul este asemănător cu cel din scrisorile Sfântului Paul. Se poate spune ca a fost scrisă către anul 80 d. C. și că a utilizat autoritatea lui Petru pentru a fi citită și acceptată ca atare. A doua Scrisoare a lui Petru a fost scrisă către anul 100 d. C. și de aici ne dăm seama că nici nu poate fi vorba că Petru ar fi autorul.

Într-o situație asemănătoare se găsește și Scrisoarea lui Iuda: ea a fost scrisă către anul 100 d. C. Această lucrare presupune o dezvoltare a credinței Bisericii care se reflectă doar în scrierile de mai târziu de anul 100 d. C.

În cele din urmă, găsim Cartea Apocalipsiei. Această lucrare a fost scrisă cu probabilitate către anul 96 d. C. Toate cărțile apocaliptice scrise pe o întindere de o perioadă de 300 de ani au fost scrise cu pseudonim și așa se poate vedea dacă numele Ioan nu este unul fals. Este un stil foarte straniu și a fost acceptat de Biserică nu cu puține rezerve și într-o perioadă de timp îndelungată.

În secolul al II-lea , când s-a hotărât care Cărți scrise ar trebui să fie acceptate de Biserică, s-au stabilit anumite criterii, și anume:

  1. Cartea trebuie să aibă autoritate apostolică (chiar dacă aceasta era o autoritate creată, cum era cazul Evangheliei lui Ioan);

  2. Cartea trebuie să fie folosită în timpul celebrărilor liturgice;

  3. Cartea trebuie să fie acceptată în mod universal.

În manuscrisele Bisericii primare, câteodată se găsesc câteva cărți care nu erau acceptate de Biserica universală. De exemplu Scrisoarea lui Clemente către Corinteni, Pastorul lui Hermas, Scrisoarea lui Barnabas, Învățătura celor doisprezece Apostoli. Aceste lucrări, în anumite perioade, au găsit legături cu Noul Testament în anumite manuscrise. Nu este clar dacă acest lucru înseamnă că acela care a copiat manuscrisul a crezut că aceste cărți aveau aceeași valoare ca și celelalte Cărți ale Noului Testament.

În timpul celui de al III-lea secol, erau anumite tendințe care au însoțit Biserica în a defini canonul Noului Testament. În primul rând era gnosticismul: această erezie a produs foarte multe scrieri pe care gnosticii le-au considerat cu o valoare egală cu a celor din Cărțile Noului Testament. În felul acesta a fost necesar pentru Biserică a spune "nu" la atâtea cărți și de aici a fost necesar a delimita canonul bisericesc.

Altă tendință era prea marea limitare a canonului. De exemplu Marcion a voit să creeze un canon foarte limitat (ne găsim la circa 140 d. C.). El a crezut că Dumnezeul Vechiului Testament nu este un Dumnezeu adevărat și așa a voit să distrugă orice evidență despre acest Dumnezeu pentru Noul Testament. El a sugerat să fie eliminate toate Evangheliile, cu excepția celei a lui Luca, și să fie eliminate toate Scrisorile, cu excepția Scrisorilor Sfântului Paul.

Într-un mod asemănător a procedat Tatian, care a produs o singură Evanghelie, punând la un loc toate patru Evangheliile (anul 170 d. C.). Această scriere se intitulează Diatesarion și a fost folosită ca text liturgic în Est pentru câteva secole.

Deja la începutul primului secol, cu o evidență foarte familiară, Părinții Bisericii primare priveau cu mult interes textele Noului Testament. Când primii Părinți citează Scrisorile Sfântului Paul sau cuvintele lui Isus, nu le citează sub forma Sfintei Scripturi. Studiind bine scrierile sfinților Părinți din al II-lea secol, vedem că în ele găsim, cu excepția a trei Cărți, și anume 2 și 3Ioan și Scrisoarea Sfântului Paul către Filimon, toate celelalte Cărți ale Noului Testament. Probabil, pentru că aceste Scrisori erau așa de scurte, nu li s-a acordat o importanță prea mare.

Către anul 180 d. C. [29] cineva a scris un catalog, o listă din Cărțile Noului Testament. Această listă cuprinde 22 de Cărți: toate Cărțile pe care le acceptăm noi astăzi, cu excepția Cărților: Scrisoarea lui Iacob, 1 și 2Petru, 3Ioan și Scrisoarea către Evrei. Acest canon se intitulează "Fragmentul lui  Muratori". În această listă se disting, între cărți acceptate de toți, cărți pe care unii nu vor să le accepte, cărți de citit în particular (Păstorul lui Hermas) și cărți care nu pot fi acceptate de Biserică.

În secolul al III-lea, se continuă cu diverse liste ale Cărților Noului Testament. Aceste liste au cel puțin 21 de Cărți. Cărțile cel mai frecvent excluse au fost: 2 și 3Ioan, Scrisoarea lui Iacob, 2Petru, Iuda și în Occident Epistola către Evrei, în timp ce în Orient Cartea Apocalipsei. În timpul celui de al IV-lea secol, obiecțiile asupra Epistolei către Evrei dispar în Occident, dar în multe biserici locale din Orient Apocalipsa este acceptată mult mai târziu. De exemplu, în biserica locală din Armenia nu este acceptată drept canonică această carte decât în secolul al XI-lea. Într-adevăr, bisericile orientale, (inclusiv cele bazilitane), nu folosesc această Carte ca text liturgic nici măcar astăzi.

În "Epistola Pascalis" de Sfântul Atanaziu, scrisă în anul 367 d. C., care este un fel de instruire asupra credinței, se vede o listă cu 27 de Cărți, cele pe care le folosim noi astăzi. Sinodurile ținute în Africa (Ipo 393; Cartagina 397) au confirmat această listă a Cărților, ca și Noul Testament; (asta nu înseamnă că toate bisericile locale au acceptat această listă imediat; în Est acest proces a fost mult mai lung).

Însă, așa cum am văzut înainte, pentru Vechiul Testament, adevărata definiție oficială a Bisericii universale asupra canonului Noului Testament nu a avut loc până în anul 1546 în timpul Conciliului din Trento. Rațiunea prin care s-a ajuns la definirea canonului a fost pentru a opune rezistență teoriilor lui Luther și ale altor reformatori care au voit să modifice canonul Noului Testament (au voit să scoată anumite Cărți din canon).

Cu aceste rațiuni am ajuns în zilele noastre. Mai sunt câteva controverse privind canonul. Vom face o prezentare a argumentelor, fără să intrăm într-o discuție prea lungă.

  1. Este posibil să adăugăm și alte Cărți la canonul actual? Ce se va întâmpla dacă în timpul unor săpături arheologice se va găsi o nouă Evanghelie? Vom putea considera această Evanghelie drept Carte din canon, dacă toate bisericile locale creștine o vor accepta?

  2. Este posibil să adăugăm cărți moderne la canon? Câțiva teologi au sugerat să se introducă scrierile lui Gandhi sau Martin Luter King Jr.

  3. Este posibil a distinge un "canon" în canonul existent deja? Când teologii folosesc această frază vor să indice dacă sunt anumite Cărți mai importante decât altele. Într-adevăr Evanghelia lui Ioan este mult mai importantă decât a 3-a Scrisoare a lui Ioan, dar este posibil să mergem mai înainte cu aceste sugestii? De exemplu, care este criteriul nostru de a spune că această Carte este mai "canonică" decât alta?

  4. Este posibil a distinge în aceste Cărți canonice anumite fraze care să fie spuse de Isus, să aparțină lui Isus, în timp ce altele să fie adăugiri ale Bisericii? Aceasta a fost părerea lui Rudolf Bultmann, un protestant liberal din Germania. El a încercat să demonstreze că Isus nu a spus nimic asupra sacramentelor în Evanghelia lui Ioan. Când el găsea un pasaj care vorbea de sacramente, le atribuia Bisericii care le-ar fi adăugat mai târziu. Însă această metodă de lucru este una a priorică, deoarece arată acel lucru care se dorește, și, dacă nu se poate demonstra, spune simplu că este vina Bisericii și nu a teoriei sale. Acum este o altă tentativă a unei comisii Protestante Liberale [30] care vrea să spună că doar acele pasaje despre care se poate spune cu certitudine că Isus le-a spus sunt cuvintele lui Isus (cu ideea că trebuie să ascultăm numai acele cuvinte).

  5. Se pot include grupuri care erau excluse când Evangheliile au fost scrise? Această tentativă este feministă și introdusă și de alte grupuri care se simt persecutate. Ele încercă să spună că Isus ar fi vorbit mai mult despre femei, dar evangheliștii, fiind bărbați, au uitat să lase acele pasaje care vorbeau de acele femei. Însă această tentativă ar fi o periculoasă exegeză a textului, pentru că se poate face o realitate proprie prin care se dorește să se vadă un lucru care nu-și găsește nici un fundament în Sfânta Scriptură.

  6. Ce trebuie să facă acele Biserici locale care nu au acceptat Cărțile Vechiului Testament care nu au fost scrise în aramaică, sau ebraică dacă un document este găsit și care demonstrează clar că textul original al unei Cărți nu era scris în greacă, dar în ebraică? Acest lucru s-a întâmplat cu Cartea lui Ben Sirah. Până în secolul al XIX-lea, se găsea numai textul in limba greacă; în 1890 a fost găsit o parte din textul original în ebraică și apoi la Qumran s-au găsit alte bucăți din acest text original în ebraică. Trebuie acum acceptat textul ca fiind canonic? (Amintesc că acest lucru nu ne afectează pe noi, catolicii, pentru că noi am acceptat mereu drept canonice aceste texte).

Note

[3] DV 21.

[4] Cf. L. ZANI, La tua parola mi fa vivere (Sal 119,50). Guida all'Antico Testamento, Il Segno, Verona 1997, 15.

[5] "Scris" înseamnă "produs" și nu neapărat "scris" în forma pe care noi o cunoaștem, deoarece nu știm când aceste cuvinte au fost scrise pentru prima dată pe papirus sau pe o bucată de ceramică.

[6] Cu toate aceste probabilități, nu trebuie să înțelegem că nu sunt și alte elemente în Sfânta Scriptură care să fie posterioare acestor două exemple, doar că acestea au găsit forma finală în perioada secolelor XII-XI î. C. S-au găsit și elemente mai vechi care includ diferite mituri în anumite Cărți din Vechiul Testament cum ar fi: câțiva psalmi cananei preluați de evrei, și anumite zicători din literatura sapiențială egipteană care se găsesc în Cartea Proverbelor.

[7] Scriitori de curte erau acele persoane care stăteau la curtea regilor și care, în diferite moduri, contribuiau la scrierea istoriei și nu numai: ei lăudau faptele regilor și deseori duceau vorba prin regat.

[8] Avram și-a așezat corturile la Mambri în Hebron, încercarea pe care a avut-o de la Domnul în ținutul Moria, mormântul lui Abram și al Sarei la Macpela; Isac în ținutul Beer-Șeba; Iacob la Haran sau Betel, etc.

[9] Primul care a expus teoria unei școli de "Jahwiști" a fost Julius Wellhausen (1844-1918). El a propus și regula celor 4 școli de scriitori (J, E, D, P) care au scris textele care le găsim azi în Torah.

[10] Prescurtarea acestui titlu este "J" când se folosește în limba latină și "Y" când se folosește în limba engleză.

[11] Prescurtarea acestei școli este "E".

[12] De exemplu în capitolele 10 ș. u. din cartea Înțelepciunii găsim o serie lungă din aceste proverbe.

[13] Proverbele din capitolele 22,17-24,22 sunt cunoscute și ca proverbele lui Amenemope din Egipt.

[14] Aici trebuie făcută o precizare: este bine știut că nu toți psalmii sunt "ai lui David". În ebraică, prepoziția "lamed" înseamnă "de", "a lui" și "pentru". Așa stând lucrurile, noi de obicei traducem psalmii cu titlul "ai lui David", "(scris) de David", dar cu înțelesul că este "pentru David". În limbajul nostru s-ar înțelege "o dedicație pentru David".

[15] L. ZANI, op. cit., 33-34.

[16] Ezoteric: secret, ascuns, destinat numai celor inițiați.

[17] În  alte studii se pot vedea alte date pentru aceste evenimente. Motivul căruia se datorează aceste divergențe este dificultatea de a distinge când s-au întâmplat cu adevărat aceste lucruri. De obicei, datele alternative sunt la diferență doar de un an sau doi.

[18] Templul se găsea în această situație datorită bunicului său Manase. Acest rege s-a considerat un vasal al imperiului Asirian și așa a pus el statui păgâne în Templu.

[19] Se vede aceasta din faptul că samaritenii, care s-au rupt definitiv de evrei imediat după exil, au mai mult sau mai puțin același Pentateuh. De aici ne dăm seama că Pentateuhul s-a format și a găsit forma finală înainte de această ruptură.

[20] Vom vorbi mai târziu despre limbile scripturistice și despre importanța lor.

[21] Prin acest fapt nu înseamnă că aceste Cărți erau în totalitate acceptate de evreii care trăiau în Palestina. De fapt, unii dintre aceștia, Saducheii, acceptă Torah, doar Torah ca normă de viață, iar toate celelalte cărți ale Bibliei sunt pentru ei doar lecturi spirituale personale.

[22] De multe ori această școală se cheamă "Conciliul de la Jamnia"; nu era un Conciliu în adevăratul înțeles al cuvântului, asemănător cu Conciliul Vatican al II-lea, dar era mai degrabă un centru de discuție asupra semnificatului legii mozaice.

[23] Motivele pentru care se spun aceste lucruri sunt atât de evidente încât argumentul că Evangheliile lui Marcu și Matei sunt atât de asemănătoare încât este evident că ori Marcu a copiat pe Matei ori Matei a copiat pe Marcu!

[24] Modul de excludere a creștinilor din sinagogi era foarte simplu: se cerea o rugăciune pe care ei trebuia să o recite în timpul rugăciunii credincioșilor. Această rugăciune conținea cuvinte prin care se cerea lui Dumnezeu moartea tuturor ereticilor, adică a creștinilor. Dacă cineva era suspectat da a fi creștin trebuia să citească această rugăciune în prezența tuturor. Dacă el refuza trebuia să fie exclus din sinagogă cu toate urmările care reieșeau din această acțiune.

[25] "M" este doar un nume generic. Noi nu știm dacă este doar un izvor sau mai multe. Un exemplu al acestui izvor este povestirea copilăriei lui Isus.

[26] Ca și "M", "Q" este un titlu generic. Acest "Q" în limba germană înseamnă "Quelle" adică "Izvor".

[27] Și acesta este un titlu generic care înseamnă "Luca", adică izvorul pe care Luca îl folosea preponderent. Două exemple din acest material sunt copilăria lui Isus și atâtea parabole incluse în Evanghelia sa.

[28] Un exemplu de povestire docetistă ne vine dintr-o evanghelie gnostică asupra copilăriei lui Isus. Isus se juca cu alți copii și el făcea păsări din pământ pe care apoi le lăsa să zboare. Ceilalți copii au început să râdă de el și așa Isus i-a omorât. Părinții acestor copii au venit la Iosif pentru a spune ceea ce a făcut Isus, dar Isus i-a făcut muți. Apoi Iosif a venit la Isus să-i spună că ceea ce a făcut este rău și să se cumințească, dacă nu, va simți pe propria sa piele supărarea tatălui său. Se vede aici cum Isus cel uman este separat și se găsește doar un Isus divin (se vede la Isus cum i se acordă atribute ale zeităților grecești, adică acest Isus este foarte capricios).

[29] Trebuie subliniat că anumiți studioși vorbesc de o dată mult mai târzie asupra acestui document, undeva în jurul secolului al VIII-lea.

[30] Se numește această comisie "Jesus Commission" sau "Comisia lui Isus".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire