Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

(Din lat. oblátus, oferit). În vechime era copilul oferit de părinţi unei mănăstiri pentru a deveni călugăr. După reforma Ordinului benedictinilor din sec. al XIX-lea, înseamnă orice credincios care, trăind în lume, se afiliază unei mănăstiri, fără a depune voturi, cu scopul de a duce o viaţă creştină impregnată de spiritualitatea benedictină. Există şi unele congregaţii călugăreşti ai căror membri sunt numiţi "oblaţi": Oblaţii Sfintei Fecioare; Oblaţii Sfântului Iosif; Oblaţii Sfântului Fransisc de Sales etc.

[ Benedictini ]

(Din gr. obolós, monedă mică). Mai este numit cénsus Sáncti Pétri (venitul sfântului Petru). Colectă în bani care se face în fiecare an în ziua de 29 iunie (sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul) în toate diecezele catolice din lume, pentru ca papa, succesorul sfântului Petru, să poată face faţă diferitelor nevoi materiale din Biserica universală.

(Cuv. lat. derivat din obrépere, a înşela). În Dreptul canonic, afirmarea de motive false într-o cerere făcută pentru obţinerea unui rescript de la superiorul ecleziastic. Dacă toate motivele invocate sunt false, rescriptul este nul.

[ Rescript; Subreptio ]

[ Franciscani ]

(Din lat. octáva díes, ziua a opta). E perioada de opt zile în care se prelungeşte o sărbătoare religioasă. Actualmente au rămas numai octava Crăciunului, de la 25 decembrie până la 1 ianuarie inclusiv, şi octava Paştelui, din ziua de Paşte până la Duminica albă inclusiv. Octava mondială de rugăciune pentru unitatea Bisericii: opt zile (de la 18 ianuarie la 25 ianuarie) de rugăciune şi de celebrări ecumenice ale Liturgiei Cuvântului pentru unirea Bisericilor.

[ Ecumenism ]

(Din gr. odegéin, a conduce). Parte a Teologiei pastorale care tratează despre conducerea credincioşilor şi păstorirea comunităţii, inclusiv despre buna administrare a parohiei.

[ Pastorală ]

(În lat. stips obláta ad Míssae celebratiónem). Oferta în bani pe care credincioşii o fac preotului celebrant pentru ca Sfânta Liturghie să fie celebrată după intenţia lor (pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, pentru a-i cere un ajutor sufletesc sau trupesc, pentru cei răposaţi etc.), contribuind ei astfel la binele Bisericii şi mai ales la întreţinerea slujitorului sacru.

(Din lat. offertórium, derivat din offére, a oferi). E primul moment al Liturgiei euharistice, în timpul căruia sunt prezentate şi oferite lui Dumnezeu darurile, adică pâinea şi vinul, care vor deveni Trupul şi Sângele lui Cristos. Din cele mai vechi timpuri, creştinii au obişnuit să aducă, împreună cu pâinea şi vinul, diferite ajutoare pentru Biserică şi pentru săraci. Este aşa-zisa colectă.

[ Colectă; Liturgia euharistică ]

(Din lat. officiális).

[ Vicar judiciar ]

[ Breviar; Liturgia Orelor ]

Orice funcţie înfiinţată în mod stabil din dispoziţie fie divină, fie ecleziastică, ce trebuie exercitată în Biserică în vederea unui scop spiritual (cf. CDC, can. 145). De orânduire divină este numai oficiul pontifului roman şi al episcopatului în general, pe când toate celelalte oficii ecleziastice sunt create de Biserică (oficiul de cardinal, de legat papal, de vicar general, de paroh, de superior călugăresc etc.).

[ Mandat; Missio canonica ]

Slujire înfăptuită de clerici, în calitate de păstori în slujba poporului lui Dumnezeu. Termenul poate fi aplicat şi în cazul celor cărora episcopul le încredinţează o misiune specială, cum ar fi instruirea religioasă, pastoraţia familială etc.

(Din gr. homiletiké, arta de a conversa). Ramură a teologiei pastorale care tratează despre ansamblul normelor privind pregătirea şi rostirea unei omilii; ştiinţa vestirii Cuvântului lui Dumnezeu.

[ Omilie ]

(Din gr. homilía, conversaţie). Predică ţinută în cadrul celebrărilor liturgice, după citirea Evangheliei, în care slujitorul competent (episcopul, preotul sau diaconul) vesteşte, explică şi preamăreşte misterul creştin care se celebrează, pentru ca credincioşii să-l accepte cu iubire, să-l trăiască personal şi să-l mărturisească în lume. De obicei la omilie este comentată şi aprofundată tema principală a lecturilor biblice. "Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă a Liturghiei: pornind de la textul sacru în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele credinţei şi normele vieţii creştine. La liturghiile care se celebrează cu participarea poporului, în duminici şi sărbători de poruncă, omilia nu se va omite decât din motive grave" (SC 52). Se recomandă omilia şi la Liturghiile din timpul săptămânii, mai ales în timpul Adventului şi al Postului Mare sau cu ocazia unei sărbători (cf. CDC, can. 767).

[ Advent; Postul Mare ]

Impediment matrimonial care derivă dintr-o căsătorie invalidă, după ce s-a instaurat viaţa în comun, sau din concubinajul notoriu şi public. Invalidează căsătoria în primul grad al liniei drepte, între bărbat şi consangvinii femeii şi invers. O eventuală căsătorie între aceste persoane contravine decenţei naturale şi ar scandaliza comunitatea.

[ Impedimente matrimoniale ]

(Expr. lat., "dorită a întregii", "reînnoirea dorită a întregii Biserici"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican privind pregătirea seminariştilor pentru sfânta Preoţie, promulgat la 28 octombrie 1965. Cuprinde următoarele chestiuni: 1. Alcătuirea normelor de formare preoţească în fiecare naţiune; 2. Favorizarea vocaţiilor preoţeşti; 3. Organizarea seminariilor mari; 4. Necesitatea unei mai intense formări spirituale; 5. Revizuirea studiilor; 6. Formarea pastorală propriu-zisă; 7. Perfecţionarea formării după perioada studiilor.

[ Seminar ]

(Expr. lat., "lucrarea lui Dumnezeu"). Denumirea obişnuită a prelaturii personale Socíetas sacerdotális Sánctae Crúcis et Ópus Déi (Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci şi Lucrarea lui Dumnezeu), întemeiată la Madrid, în 1928, de Fericitul José Maria Escrivá de Balaguer y Albas (1902-1975) şi aprobată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Din această societate fac parte, în calitatea de colaboratori sau asociaţi, şi foarte mulţi laici. Ópus Déi tinde la sfinţirea vieţii de fiecare zi prin exercitarea profesiei într-un context de rugăciune şi interiorizare.

[ Prelatură personală ]

În Liturgia Orelor, una din cele trei ore: a treia (tértia), a şasea (séxta) şi a noua (nóna). Când Liturgia Orelor este celebrată în comun în mănăstirile de viaţă contemplativă, toate cele trei ore sunt obligatorii, altminteri se poate alege una din ele, care e mai potrivită cu momentul zilei: între orele 9-12, ora a treia; între 12-15, ora a şasea; între 15-18, ora a noua. Ora aleasă e numită "ora medie".

[ Liturgia Orelor ]

Societate de viaţă apostolică, clericală, înfiinţată de sfântul Filip Neri în anul 1552 şi aprobată de Papa Grigore al XIII-lea în 1575 (Institútum Oratórii Sáncti Philíppi Néri). Denumirea vine de la termenul "oratoriu", adică locul în care sfântul Filip şi prietenii săi se adunau pentru rugăciune. Cei mai mulţi membri ai acestei societăţi desfăşoară activităţi pastorale parohiale.

[ Societate de viaţă apostolică ]

(Din lat. oratórium, derivat din oráre, a se ruga). 1. Lăcaş destinat cultului divin, în folosul unei comunităţi sau al unui grup de credincioşi (seminar, casă călugărească, spital, orfelinat, azil de bătrâni etc.) care se adună acolo cu permisiunea Ordinariului locului şi unde pot veni şi alţi credincioşi, cu consimţământul superiorului competent (cf. CDC, can. 1223). Capelele sau oratoriile "publice" prevăzute de vechea legislaţie canonică (cf. CDC 1917, can. 1188), în noua legislaţie sunt echivalate bisericilor; capelele "semipublice" sunt astăzi oratoriile. 2. Casă, situată de obicei lângă biserica parohială, în care se adună copiii şi tinerii pentru a desfăşura activităţi recreative, culturale şi spirituale. 3. Compoziţie muzicală cu subiect religios, pentru solişti, cor şi orchestră.

[ Biserică (lăcaş); Capelă ]

(Din lat. órdo, rang, clasă socială). În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinátio (ordinaţiune) desemnează integrarea într-un órdo (ordin). În Biserică există anumite corpuri constituite pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic, le numeşte în greacă táxeis, în latină órdines: astfel liturgia vorbeşte despre órdo episcopórum, órdo presbyterórum şi órdo diaconórum. Şi alte grupuri sunt numite órdo: catecumenii, fecioarele, soţii, văduvele. Integrarea într-unul din aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinátio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astfel, cuvântul ordinátio este rezervat actului sacramental care integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către o comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sácra potéstas) care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinátio (hirotonirea) este numită şi consecrátio (consacrare), deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o investitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări (cf. CBC 1537-1538).

[ Hirotonire; Impunerea mâinilor; Preoţie ]

Institut călugăresc în care membrii depun voturi solemne. Ordinele călugăreşti sunt: Canonicii regulari, Ordinele monahale (de exemplu, benedictinii), Ordinele mendicante (de exemplu, franciscanii), şi Clericii regulari (de exemplu, iezuiţii).

[ Canonici regulari; Clerici regulari; Ordin mendicant; Ordin monahal ]

(Din lat. mendicáre, a cerşi). Ordin călugăresc ale cărui constituţii interziceau nu numai călugărilor, ci şi conventelor posibilitatea de a poseda bunuri. Aceste ordine (de exemplu, carmeliţii, dominicanii, franciscanii) apărute în sec. XII-XIII, trăiau din munca membrilor lor, dar mai ales din pomenile credincioşilor.

[ Ordin călugăresc ]

Ordin călugăresc ai cărui membri trăiesc după regula sfântului Benedict (în Biserica Romano-Catolică), cum sunt: benedictinii, cistercienii, trapiştii etc.

[ Regula benedictină ]

(Din lat. ordinárius, derivat din ordináre, a orândui). Denumire canonică dată titularului unui oficiu ecleziastic care comportă o putere de conducere sau de jurisdicţie asemănătoare într-un anumit fel celei episcopale. Conform Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalaţi episcopului diecezan (abaţii şi prelaţii teritoriali, vicarii şi prefecţii apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali şi episcopali, superiorii majori ai institutelor călugăreşti clericale de drept pontifical şi ai societăţilor de viaţă apostolică clericale, de drept pontifical.

(Din lat. ordinárius lóci). Denumire canonică dată Ordinariului a cărui jurisdicţie e teritorială, adică e exercitată pentru credincioşii care se găsesc într-un anumit teritoriu. Conform Dreptului canonic, au denumirea de Ordinariul locului toţi Ordinariii, cu excepţia superiorilor majori ai institutelor călugăreşti şi ai societăţilor de viaţă apostolică, clericale şi de drept pontifical.

[ Ordinariu ]

(Din lat. ordinátio).

[ Hirotonire; Ordin ]

(În lat. Órdo vírginum). Este o stare de viaţă consacrată. Fecioarele, exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat, întitulat Órdo consecratiónis vírginum (31.05.1970), sunt logodite mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi sunt închinate slujirii Bisericii (cf. CDC, can. 604). Un "ordin" nu înseamnă asociaţie, ci o categorie de persoane. Fecioarele se consacră lui Dumnezeu, dar trăiesc singure sau fiecare în propria familie.

[ Feciorie; Ordin; Viaţă consacrată ]

(Cuv. lat., "ordine"). 1. E echivalentul latinesc al termenului "rit". De exemplu, Órdo Míssae, Ritul Sfintei Liturghii, Órdo Baptísmi, Ritul Botezului etc. 2. Calendar liturgic care conţine prescripţiile pentru celebrarea Sfintei Liturghii şi a Liturgiei Orelor.

(Cuv. lat., "ale Bisericilor orientale"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican despre Bisericile orientale catolice, promulgat la 21 noiembrie 1964. După o scurtă introducere, tratează următoarele şase chestiuni: 1. Despre Bisericile particulare sau rituri; 2. Păstrarea patrimoniului spiritual al Bisericilor orientale; 3. Patriarhii orientali; 4. Disciplina sacramentelor; 5. Cultul divin; 6. Relaţiile cu fraţii din Bisericile despărţite.

[ Biserici orientale catolice ]

(Din gr. orthós, corect, şi dóxa, opinie). 1. Persoană care aparţine unei Biserici Ortodoxe. 2. Titlu revendicat de Bisericile din Răsărit care au acceptat deciziile Conciliului ecumenic din Calcedon (451). 3. În epoca modernă, denumirea de "Biserici Ortodoxe" se referă la Bisericile orientale care au păstrat credinţa primelor şapte Concilii ecumenice, dar care nu sunt în comuniune cu Biserica Catolică.

(Din gr. orthós, corect, şi dóxa, opinie). Învăţătură creştină autentică, aşa cum este ea revelată de Dumnezeu, transmisă de apostoli şi definită de magisteriul Bisericii. Contrarul ortodoxiei este erezia.

[ Erezie; Eterodox ]

(Din lat. ostensórium, derivat din osténdere, a arăta). Obiect de cult, din metal preţios (de obicei argint aurit), în formă de soare cu raze, în care se aşază Ostia sfântă pentru a fi expusă credincioşilor spre adoraţie.

[ Monstranţă; Ostie ]

(Din lat. hóstia, victimă). Pâine nedospită, făcută din făină de grâu, subţire şi rotundă, pe care preotul o consacră în timpul Sfintei Liturghii, la Prefacere. Ostia consacrată sau sfântă conţine adevăratul Trup al Domnului nostru Isus Cristos.

[ Azimă; Prefacere; Specii euharistice ]